Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
03:47 31 05 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu Despre fericire, cu un poet „autentic și absolut”

ro

17 Mar, 2020 00:00 446 Marime text


„Umbre pe pânza vremii“  este un volum de mărturii despre generația de tineri scriitori interbelici, despre „mișcările sufletești și intelectuale” ale artiștilor cărora Pericle Martinescu le-a fost în preajmă, reușind o reconstituire de excepție a unui climat istoric și intelectual ce avea să influențeze decisiv întregul parcurs cultural românesc.
 

 
Capitolul citat mai jos evocă un poet enigmatic și bizar, Corneliu Temensky, cel care, deși trecut în lumea umbrelor la doar 27 de ani, a lăsat în conștiința autorului urme adânci, fiind o reprezentare autentică a tot ceea ce a însemnat „epoca tulbure, dar vibrantă” dintre cele două războaie.
 

„Corneliu Temensky stăruie în memoria celor ce l-au cunoscut și au trăit în preajma lui, în anii aceia febrili și dificili ai unei tinereți famelice dar fertile, ca o imagine serafică și suavă a Poetului autentic și absolut. A încerca deci să fixez în trăsături și forme umane portretul acestui Orfeu ce totdeauna dădea impresia că e rătăcit, dacă nu chiar pierdut, în infernul cotidian al lumii reale, mi se pare o tentativă la fel de hazardată ca și aceea de a descrie o himeră.
 
A fost totuși o prezență în cadrul generației noastre, dar o prezență fulgurantă, lăsînd în urmă mai degrabă sentimentul difuz al unei absențe, decît senzația unor veritabile contacte. Și dacă nu s-ar fi păstrat desenul acela, făcut întîmplător, într-o după-amiază de vară, în pridvorul Căminului Scriitorilor de la Bușteni, în1934, de Mircea Nicolau, prietenul nostru comun, care a esențializat atît de exact aerul și fizionomia poetului, ne-ar fi lipsit și unica dovadă despre consistența sa corporală. Ca și Rimbaud sau Lautreamont, ori ca Urmuz, și poate într-o măsură mai mare decît ei, el apare ca o figură enigmatică și bizară, a cărei singură atestare a trecerii prin viață o constituie ofranda sa poetică, ea însăși extrem de redusă - numărînd vreo opt sau zece poezii (numai atît!) publicate prin diverse reviste la vîrsta adolescenței, între 17 și 19 ani, și două ezoterice eseuri inedite încă - ofrandă care, dacă nu formează o operă, definește oricum un poet. Mai mult însă decît atît, Corneliu Temensky simbolizează, într-un mod pregnant și singular atmosfera psihologică și intelectuală, starea de spirit ce-a marcat generația din care făcea parte într-un moment cînd aceasta începuse sau aspira să se afirme ca un nou contigent de aezi în cîmpul poeziei.
 
Numai că el se înscrie în rîndul acelora care și-au încheiat cariera literară la o vîrstă cînd alții abia dacă și-o începeau. Era o predestinare? A fost un act deliberat ? O consecință a vicisitudinilor istoriei?... Cîte ceva din toate acestea se impune să fie reținut, desigur. Dar ceea ce rămîne de necontestat este convingerea că Temensky a trăit drama existențială - a lui și a generației lui - și a experimentat procesul creator în toată rigurozitatea sa, înarmat cu o luciditate al cărei ascuțiș i-a dezvoltat prematur o conștiință dizolvantă despre precaritatea condiției umane și despre incapacitatea efortului artistic de a o schimba sau îmbunătăți. (Căci, dimpotrivă, arta nu face decît, cel mult, să agraveze această conștiință). Aici trebuie căutate esența și semnificația existenței acestui poet a cărui stea s-a stins pe firmament discret și fără vîlvă, amurg al propriei sale aurore.
Se număra printre cei ce, între 1930 și 1933, împlineau sau se apropiau de douăzeci de ani.
 
El era cel mai tînăr dintre toți însă (paradoxal!) Temensky se bucura de o stimă și simpatie ce-i creau un ascendent moral recunoscut printr-un consens tacit de întreaga «generație», în ciuda (iarăși paradoxal) faptului că înfățișarea lui fizică era departe de a-i conferi o asemenea aură de autoritate. Mărunt ca statură, de o constituție fragilă (odată, la Bușteni, făcînd băi de soare într-o poenița de la poalele Caraimanului, i-am văzut cu emoție trupul de o incredibilă debilitate, aproape scheletic), modest și retras în genere) nu avea nimic prin care să se remarce sau să se impună. Prin negura vremii îi deslușesc însă chipul de copil maturizat, cu expresia vie, sugerînd apetență refulată și candoare virginală totodată, privirea limpede, febrilă, străbătută de văpăi secrete, cu obrajii palizi, emaciați de malnutriție și consumpții interioare, o gură cu buzele arse de gustul mai degrabă amar al vieții, fruntea luminoasă, din care se revărsau buclele repliate într-o pieptănătură corectă, așa cum dealtfel corect era totul în ținuta și comportările sale.
 
Corect îi era mai ales glasul acela profund, cu un timbru melodios, baritonal, ce căpăta modulații domoale și plăcute, dar grave și vibrante, ca ale unui stentor. Ceea ce izbea în primul rînd Ia el era tocmai contrastul dintre modicitatea lui trupească și tonalitatea acestui glas cu o rezonanță amplă, forțat viguroasă, ce voia parcă să compenseze o bărbăție handicapată. În realitate, era un taciturn, îi plăcea mai mult să asculte, și cînd intervenea, rar, în vreo discuție, o făcea doar ca să puncteze cu o frază sentențioasă o dispută ce amenința să cadă în aberații sau să devină prea înfierbîntată.

 

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!


 

Cine era? De unde venea? Unde se ducea? ... Nimeni nu putea să dea un răspuns satisfăcător la aceste întrebări banale. Dar în fiecare seară, în toamnele tîrzii și ploioase, sau în nopțile geroase de iarnă, Corneliu Temensky putea fi văzut șezînd în colțul lui preferat, în semiobscuritatea ce-l apăra de curiozitatea privirilor vulgare, fără tangență cu viața intelectuală, la Automatul din Calea Victoriei, unde se stabilise atunci locul de întîlnire al tinerei boeme literare și artistice bucureștene [...]
 
Structură orgolioasă, cu un accentuat simț al demnității, își purta solitudinea cu o alură seniorială, și fiecare gest al lui, fiecare vorbă, un salut chiar sau o simplă solicitare căpătau un caracter ceremonios, dacă nu grav și solemn. Vădit strîmtorat materialicește, trăind într-o continuă penurie și în permanente lipsuri, nimeni nu l-a auzit vreodată văicărindu-se sau rostind imprecații la adresa soartei nedrepte. Revoltat dar nu răzvrătit, indignat dar nu dezabuzat, el căuta să mascheze situația precară în care se afla, iar cînd se întîlnea sau se despărțea de un prieten comportarea îi era lipsită de efuziune, ba chiar reținută în exterior - detesta gesturile facile de falsă afecțiune - dar se manifesta printr-o strîngere de mînă cordială și transmitea un fluid de generozitate sufletească sinceră și nativă.
 
Și chiar atunci cînd era nevoit să ceară o țigară, de exemplu - căci era un fumător înveterat și mereu în criză de bani - o făcea pe un ton deferent, aproape protocolar: «Ai cumva posibilitatea să-mi pasezi o Regală?» Fuma de preferință «regale roșii», cele mai ieftine dintre țigările «superioare» și, denumite astfel («roșii») după culoarea cartonului de la cutia de douăzeci de bucăți. Nu l-am văzut niciodată mîncînd ceva sau participînd la vreo libație, oricît de ușoară; fumatul era singura lui slăbiciune, devenită aproape viciu, căci îi ținea și de foame, și de sete, și de urît.
Și-l mai întrezăresc pe Corneliu Temensky, în acele seri reci de toamne umede sau de ierni geroase, îmbrăcat într-un palton larg și lung, ce cădea pe el ca un sac și-i ajungea pînă la glezne, împrumutat probabil, acasă, de la tatăl său, ori de la vreun frate mai mare. Paltonul acela de împrumut trăda situația materială grea în care se zbătea fără să se plîngă. Vara - dar și iarna - purta aceeași pălărie neagră, cu borurile mari, ce-i acoperea, nu știu cum, întreaga făptură, dîndu-i, în schimb, o înfățișare mai bărbătească și un aer mai «artist».
 
O întîmplare - cu totul banală - m-a ajutat să iau cunoștință într-o zi de universul lăuntric al acestui tînăr, cu o existență ermetică, ce mi se părea că are un fond mai pronunțat decît la alții. Nu-l cunoșteam propriu-zis decît superficial, din întîlnirile fugitive de la Automat sau din unele momente cînd el se plimba, rareori, cîte puțin, cu noi, prin centrul orașului. Solitar prin temperament, evita escapadele, iar participările la viața de grup pe el nu-I atrăgeau. Ca poet, îi înregistrasem colaborarea la revistele ce se bucurau de mai mult prestigiu, dar fiindcă publica foarte rar, o dată sau de două ori pe an, nu-mi putusem face o idee clară despre talentul lui sau despre opțiunile sale în materie de artă și literatură, cu atît mai puțin despre viziunea lui asupra lumii și existenței în genere. Asta și din cauză că, oricît de sporadică îi era prezența prin reviste, el nu făcea nici un fel de zgomot în jurul poeziilor lui. Nu urmărea gloria, nu umbla după laude, față de ele părea cu totul indiferent.
 
Dar într-o zi - era în primăvara lui 1934 - m-am întîlnit cu el pe stradă, la ceasul unei amieze calme și însorite. Mi s-a părut o apariție stranie, sub pălăria lui mare, trasă pe ochi, și mai neagră parcă în lumina puternică ce ne învăluia atunci. Tocmai ieșeam dintr-o librărie, unde cumpărasem ultima carte a lui Henry de Montherlant, Encore un instant de bonheur, sosită de curînd la București. Era o carte de poeme a unui scriitor în plină ascensiune, pe care eu îl urmăream cu mult interes, avînd pentru el o reală admirație. I-am arătat cartea lui Temensky, fără a-mi ascunde bucuria că am putut să-mi procur un exemplar.
 
 
- Îl mai citești pe autorul ăsta frivol și desuet ? mi-a tăiat-o el scurt, pe un ton pejorativ, aruncînd o privire poncișă peste titlul acela îmbietor.
Replica lui m-a surprins și m-a contrariat. Știam că lui Montherlant i se reproșa o anumită «frivolitate» din cauza libertinismului său spiritual, dar că ar fi desuet - așa ceva auzeam pentru prima dată și îmi suna în urechi ca o enormitate, dacă nu era cumva o glumă teribilistă, de falsă afectare, așa cum și crezusem în primul moment. Dar după cîteva fraze schimbate ad-hoc pe marginea subiectului în discuție, am înțeles că amicul meu era convins de ceea ce spunea și că aprecierea lui, departe de a fi o glumă, avea un rost adînc și angaja o întreagă problematică proprie generației noastre.
 
Ceea ce-l irita pe Temensky în invitația lui Montherlant de a cuceri „încă o clipă de fericire" era însuși apelul acesta către un optimism derizoriu, în flagrantă contradicție cu climatul social și psihologic în care ne aflam. «Fericirea?! făcu el cu o animozitate care mă miră, fiindcă nu i-o bănuiam, - ce gasconadă mistagogică (și arătă spre cartea din mîna mea), într-o lume tracasată de mizerie fizică și debusolări morale ! Cum am putea să ne mai gîndim la așa ceva, cînd în juruI și înlăuntrul nostru nu găsim decît suferință, neliniște, revoltă, silă, scîrbă și decepții, încît cei ce mai vorbesc de fericire, sub asemenea auspicii ostile și ingrate, se dovedesc pur și simplu niște spirite frivole și desuete ... » Cam aceasta era demonstrația lui, logică și realistă în fapt, pe care de altfel toți o cunoșteam bine din proprie experiență, însă eu o auzeam întîia oară formulată de el. Atunci l-am descoperit eu pe adevăratul Temensky, băiatul acela discret, modest, delicat, solitar și tăcut, cu o viață interioară atît de bogată și cu un fel atît de personal de a gîndi.
 
Și de atunci, am început să-l privesc cu mai multă atenție. Iar mai tîrziu, peste zeci de ani, căzîndu-mi sub ochi o scrisoare a lui Anton Holban către Octav Suluțiu, datînd chiar din acea epocă (5 martie 1932), în care autorul Ioanei spunea : «Numai singurătatea te face mai vibrant, mai tragic, și prima condiție ca să pricepi ceva e să nu fii fericit» - mi-am adus aminte dintr-odată de Corneliu Temensky și de discuția noastră despre fericire din ziua aceea însorită din primăvara lui 1934. Mai mult decît lui Anton Holban, care era un sentimental angoasat, fraza de mai sus i se potrivea perfect lui Temensky, care era un cerebral lucid de subtil rafinament. Pentru el singurătatea, fervoarea intelectuală, refuzul fericirii (nu însă apologia nefericirii, a suferinței, cum făceau alții - ceea ce e o deosebire!) formau elementele fondamentale ale unei biografii dramatice.
 
Și tocmai prin acestea el apare ca o exemplificare notorie, ca un simbol frapant al experiențelor morale trăite de o generație cu care se identifica, într-un moment literar distinct, căruia i-a rămas indisolubil atașat. Căci odată cu epoca aceea tulbure dar vibrantă, destrămată an de an și risipită în vîltoarea evenimentelor tragice și zguduitoare ce i-au urmat, poetul evocat aici s-a retras discret din lume, așa cum a trăit, fără a stînjeni pe nimeni, stingîndu-se din viață la vîrsta de 27 ani (în 1941), ca și cum și-ar fi interzis să supraviețuiască unei tinereți amenințată să-și piardă efervescența și patetismul. În memoria noastră însă el supraviețuiește integru și nealterat.”

 
#citește mai departe în „Umbre pe pânza vremii“ 
#„Umbre pe pânza vremii“
#Autor Pericle Martinescu

Dacă în urmă cu 122 de ani pionierul culturii românești în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanța, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidență, cotidianul ZIUA de Constanța, conștient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri și de azi“. 
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informațiile publicate pe site de către ZIUA de Constanța (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informații, fotografii, fișiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispozițiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanța sau, după caz, furnizorii săi de informații.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afișarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum și orice modalitate de exploatare a conținutului site-ului, cu excepția afișării pe ecranul unui computer personal și imprimarea sau descărcarea, în scop personal și necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanța.

Sursa foto: arhivă ZIUA de Constanța

Citește și:
 

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: Panait Istrati - printre pistoale și autografe

#DobrogeaDigitală - „Uraganul istoriei. Pagini de jurnal intim. Anul 1940”, de Pericle Martinescu Strania înmormântare a lui Nae Ionescu

#DobrogeaDigitală - „Uraganul istoriei. Bombe și boemă. Pagini de jurnal intim (1941-1945)”, de Pericle Martinescu: „Votat Plebiscitul. 2 martie 1941”

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: Întâlnire tulburătoare cu Bacovia, cu un an înainte de a trece pe „tărâmul celălalt”

#DobrogeaDigitală „Umbre pe pânza vremii”, de Pericle Martinescu: Sărbătorind doctoratul lui Mircea Eliade, în Târgul interbelic al Moșilor

 #DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”: Pericle Martinescu și Eugen Ionescu - corespondență din Paris
 
#DobrogeaDigitală: Pericle Martinescu și Emil Cioran, doi noctambuli filosofând într-un oraș adormit
 

 

Comentarii








Cele mai recente postari