Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
02:53 26 02 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală - „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry Foamete, bombardamente, porumbei şi… un porc providenţial

ro

13 Jan, 2020 00:00 1455 Marime text

George Sarry, născut la Constanţa, în 1928, a petrecut 11 ani în închisorile comuniste, fiind acuzat de înaltă trădare şi torturat pentru a declara lucruri care să-l incrimineze. Volumul său Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate este deopotrivă un memorial al durerii şi umilinţelor trăite în temniţele regimului, dar şi un testimonial al puterii de supravieţuire şi al forţei nebănuite pe care o are viaţa, indiferent de ororile trăite.





Fragmentul de mai jos evocă perioada adolescenţei autorului, petrecută în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu foametea şi lipsurile care îi obligau pe oameni să recurgă la cele mai ingenioase metode pentru a găsi resurse de supravieţuire.
 

„România s-a aliat cu Germania şi eram în război contra ruşilor. Aveam trupe germane în Constanţa, ruşii bombardau Constanţa zi şi noapte. Bateriile antiaeriene germane care erau plasate deasupra silozurilor din port şi în jurul Constanţei nu încetau să riposteze. De fiecare dată când suna încetarea alarmei, cu un grup de băieţi de vârsta mea ieşeam pe stradă şi culegeam schije căzute de la proiectilele antiaeriene germane care explodau în aer în timpul bombardamentului. Aceste schije le vindeam la fier vechi unde aveau mare căutare şi le vindeam foarte uşor.
În curtea noastră săpasem tranşee sub formă de „N“. Aici în timpul bombardamentului ne refugiam cu întreaga familie şi stăteam până auzeam încetarea alarmei. În aceste tranşee depozitasem o căruţă de pepeni cumpărată de tata de la ţărani.


În şanţul săpat ca adăpost era destul de răcoare chiar ziua când era foarte cald, era motivul pentru care pusesem pepenii aici. Începuseră lipsurile şi apăruseră cozile la magazinele de alimente şi brutării. Dimineţile ne sculam la două–trei, luam un scăunel fiecare şi ne aşezam la rând la brutărie sau la vreun magazin care mai avea alimente. Fiind mulţi în familie, erau multe guri de hrănit, dar şi mulţi care şedeam la rând, aşa că puteam cumpăra aproape cât ne trebuia. Cât priveşte carnea însă, dacă exista, o lua armata germană.


Cu timpul şi pâinea începuse să se schimbe. Au început să amestece făină cu mălai, pâinea cântărea la fel, însă era mai mică şi mai grea. Nu au trecut nici două luni şi au început să amestece cartofi cu făină. Și asta nu ar fi fost chiar grav, dar au început să raţionalizeze pâinea: două sute cincizeci de grame de persoană de pâine pe baza cartelelor care se introduseseră în toată ţara.
Fiecare cetăţean, de la mic la mare, avea cartelă. Cum am spus, carne nu era, ulei sau grăsime de gătit foarte rar. Fratele nostru, Alecu, avea porumbei de rasă şi pentru că nici pentru ei nu aveam destule grăunţe, tata a început să taie patru pe zi şi astfel aveam carne pentru ziua respectivă. Mie nu mi-a trebuit să-mi spună cineva ce să fac; cum se lumina de ziuă, pe unele străzi pustii ale oraşului erau porumbei sălbatici şi cum eram bun cu praştia, profitam de această scurtă perioadă de timp (de cum se lumina până începea să circule lumea, circa şaizeci de minute) şi reuşeam să vin acasă cu doi–trei porumbei vânaţi cu praştia.


A mers vânatul cam trei săptămâni, însă cum orice început are şi un sfârşit, de la o vreme vânătoarea mea nu mai producea decât un porumbel sau niciunul. Or fi fost ei porumbeii sălbatici, dar nu erau şi proşti. Nu mai puteam să mă apropii de ei, mă recunoşteau şi zburau. Am observat când cineva trecea pe lângă ei, chiar la mai puţin de douăzeci de metri, nici nu se sinchiseau, iar eu nu puteam să mă apropii de ei nici la cincizeci de metri. Aşa că am renunţat să mai vânez porumbei sălbatici.

 

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!

 

Cărau doar un porc, nu un cadavru

 

Ruşii continuau să bombardeze oraşul. Majoritatea populaţiei era refugiată pe la sate. După fiecare bombardament, noi, cei tineri care locuiam pe aceeaşi stradă şi care nu eram refugiaţi cu familiile la sate, mergeam să vedem pagubele rămase în urma bombardamentului. De multe ori eram surprinşi pe străzi când suna alarma. Fugeam pe unde găseam un adăpost. Ne era frică mai mult de schijele proiectilelor antiaeriene care cădeau ca ploaia, decât de bombele pe care le lansau avioanele ruseşti. Străzile oraşului erau aproape goale chiar când nu era bombardament. Odată, un vecin de-al mătuşii noastre care se refugiase la ţară, s-a întors să ia nişte haine.


Ne-a trimis vorbă dacă vrem să mergem la el acasă unde avea un porc pe care l-a lăsat şi nu ştia ce să facă cu el şi dacă noi îl vrem, putem să mergem să-l luăm. Tata nu era acasă. Eu cu doi fraţi ai mei, Alec şi Constantin şi cu un căruţ pe care îl confecţionase tata ca mijloc de transport universal, am plecat spre casa vecinului mătuşii noastre. Nu am găsit pe nimeni. De altfel nici nu ne aşteptasem să găsim pe cineva. Ne-am îndreptat spre coteţul porcului care nu mâncase de opt zile, era flămând. Când Alec a sărit în ţarcul porcului, unde urma să sar şi eu cu Constantin, porcul s-a năpustit pe Alec să-l mănânce, trântindu-l la pământ. Cu greu s-a ridicat şi a reuşit să sară afară din ţarc. Ne-am dus la mătuşa noastră care locuia alături şi care era refugiată la ţară, am reuşit să deschidem o fereastră din spatele casei, iar eu m-am strecurat înăuntru.


Am intrat în bucătărie şi am luat două cuţite, cele mai mari pe care le-am găsit. Ne-am întors înapoi la porc şi a trebuit să facem un plan. Am smuls din curtea stăpânului o grămadă de iarbă care crescuse mare. Am aruncat-o în ţarcul porcului care a început să mănânce. I-am câştigat astfel încrederea şi am sărit toţi trei lângă el în ţarc. Porcul care nu mâncase de opt zile, era ocupat să mănânce iarba şi nu se mai dădea la noi. Costică şi Alec au sărit pe animalul vizibil slăbit şi l-au pus la pământ.


Am sărit şi eu pe el. Porcul guiţa dar nimeni nu-l auzea. Alec a luat cuţitul şi a început să-i taie gâtul. Porcul guiţa şi mai tare. Văzând că porcul nu se decide să moară, Constantin îmi cere celălalt cuţit şi aşa, toţi trei călare pe porc, Alec încerca să-i taie gâtul, iar Constantin încerca să-i găsească inima. După vreo zece minute am simţit toţi că porcul nu se mai opunea.


Am stat vreun sfert de oră să ne odihnim, dar nu a trecut mult şi am auzit alarma şi zgomotul tunurilor antiaeriene. Ne obişnuisem cu toate astea. Imediat ce a sunat încetarea alarmei, toţi trei am ridicat porcul care cântărea aproximativ nouăzeci de kilograme. Dacă era hrănit ar fi cântărit cu douăzeci de kilograme mai mult şi ar fi fost mai greu pentru noi să-l punem jos şi să-l tăiem. Cu greu l-am pus în căruţ şi, cu o pătură veche luată de la mătuşa noastră, l-am acoperit şi ne-am grăbit să mergem spre casă pentru a nu fi surprinşi de un alt bombardament. Aveam de mers vreo doi kilometri până acasă. Pe străzi rar vedeai pe cineva.


Nu plecasem bine din ograda de unde luasem porcul şi ne întâlnim cu o femeie. Deşi foarte grăbită, după cum ne vede, se uită la căruţ şi ne întreabă: «Este mort?» I-am răspuns: «E mort.» «Dumnezeu să-l ierte, aveţi grijă de voi, copii» şi a plecat şi mai grăbită. Noi ne uitam unul la altul şi nu ne-a fost greu să ne dăm seama de ce femeia a crezut că noi transportam un cadavru. Nu numai căruţul, ci şi noi eram mânjiţi cu sânge. Plus, căruţul era lunguţ, cam de un metru trei sferturi. Porcul nu se vedea şi era normal să creadă că era cineva mort.


Nu mai aveam mult până acasă, când ne pomenim că trec pe lângă noi un bărbat şi o femeie. Când s-au apropiat de noi s-au uitat la căruţ şi o văd pe femeie că face semnul crucii, iar bărbatul se descoperă, fără ca vreunul dintre ei să se oprească sau să ne întrebe ceva. Ajungem acasă şi povestim părinţilor că ar fi fost imposibil să aducem porcul viu şi a trebuit să-l tăiem. Le-am spus de unde aveam cuţitele şi, desigur, le-am spus ce au crezut despre cargoul nostru cei pe care i-am întâlnit în drumul nostru spre casă. Am pus porcul la pârlit şi după aceea l-am despicat şi tăiat în bucăţi. Nu mâncasem de mult carne de porc. Cu toţii am simţit că am mâncat carne.
Bombardamentul nu înceta. În special noaptea era strict interzis să ai vreo lumină aprinsă în casă sau oriunde pe proprietatea ta. Cine era prins era împuşcat pe loc.


Această măsură era luată pentru ca avioanele ruseşti, când veneau noaptea peste Marea Neagră, să nu poată vedea când ajungeau deasupra oraşului şi să lanseze bombele. În ultimul timp, cei responsabili cu apărarea oraşului au găsit o strategie care a salvat mii de oameni de la moarte şi anume au ancorat în largul mării câteva sute de platforme plutitoare pe care erau instalate nişte lumini puţin camuflate, alimentate de baterii, astfel încât agresorilor din aer, să le pară că sunt deasupra Constanţei. Când veneau avioanele lansau bombele în mare. Mi-aduc aminte cum în fiecare dimineaţă plecau din portul Constanţa spre largul mării să inspecteze aceste plute sau să le înlocuiască bateriile.
Cu tehnica de astăzi, inamicul nu mai poate fi păcălit ca în acei ani.


Bombele continuau să cadă în timpul zilei şi din ce în ce mai aproape de cartierul unde locuiam. De data asta recunoşteam pe unele dintre victimele găsite sub casele dărâmate. La insistenţele mamei să ieşim din oraş deoarece este periculos să mai rămânem acolo, tata i-a dat dreptate şi, după patru zile, am încărcat tot ce aveam în casă şi ne-am mutat în afara oraşului în clădirile unei foste ferme. Tata închiriase această fermă de patruzeci de hectare, de unde puteam vedea o mare parte din oraş.”



#citeşte mai departe în „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry
#„Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”
 #Autor George Sarry 

Dacă în urmă cu 122 de ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“. 
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA de Constanţa (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanţa sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.
 
Sursa foto: „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry

 
 

Citeşte şi:


 #DobrogeaDigitală - „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry: Din nou în libertate. De la „bandit” la „tovarăş”

#DobrogeaDigitală: „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate“, de George Sarry
George Sarry, amintiri din libertate „Regimul comunist a schimbat omul, a făcut din ţara noastră un stat poliţienesc, în care unul supraveghează pe celălalt“
 

Comentarii








Cele mai recente postari