Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
07:05 27 02 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală - „Uraganul istoriei. Bombe şi boemă. Pagini de jurnal intim (1941-1945)”, de Pericle Martinescu Mărturii din epocă. Impresii asupra rebeliunii legionarilor din ianuarie 1941

ro

24 Jan, 2020 00:00 2955 Marime text

Pericle Martinescu a avut privilegiul de a trăi aproape un secol şi de a mărturisi despre parcursul istoric şi cultural al României, perceput atât din perspectivă individuală, cât şi generală, autorul alternând impresiile subiective cu informaţia obiectivă, reflectată în presa vremii sau de către eul colectiv.
 

 
În volumul „Uraganul istoriei. Bombe şi boemă. Pagini de jurnal intim (1941-1945”), avem prilejul de a citi împărtăşirile autentice asupra ororilor şi absurdului unui război dominat de ură şi violenţă, ce antrenează oamenii în conflicte iraţionale, „împotriva Firii”. Fragmentul citat mai jos a fost scris pe 24 ianuarie 1941, sub impresia vie a recentelor evenimente ce tulburaseră Bucureştiul şi pe care autorul le-a trăit ca martor direct:
 

„Astăzi - Ziua Unirii, sărbătoare naţională - a fost printr-o formidabilă coincidenţă, sărbătorită cu bucurie de toată suflarea Bucureştiului. «Revoluţia», care a fost de fapt o rebeliune, s-a sfârşit cu victoria Generalului, ale cărui comunicate, tipărite şi difuzate la radio, împânzesc acum oraşul, odată cu soarele frumos, luminos ce a apărut iarăşi pe cer, ca pentru a slăvi această victorie şi a svânta sângele de pe străzile principale ale Capitalei. Două zile, oraşul nostru - care mi-a devenit acum şi mai drag - a trecut printr-o baie de sânge şi foc, cum probabil niciodată n-a mai trecut el în zbuciumata lui istorie…
 
Pe la ora 10, am ieşit cu toţii. M-am despărţit de Ion şi fratele lui şi am pornit, pe jos, spre Piaţa Victoriei. Pe bulevardul Lascăr Catargi, câteva blocuri erau înconjurate de soldaţi, cu câte o mitralieră pe trotuar, şi fiecare om ce ieşea de acolo era percheziţionat până la piele. Erau probabil blocuri «înfierate». Intrarea în Piaţa Victoriei era oprită, de la strada Sevastopol, distanţă de vreo două sute de metri. Se vedeau totuşi acolo tancurile, tunurile, mitralierele aşezate în poziţie de tragere.
 
Pe străzile principale circulau în toate sensurile camioane încărcate cu soldaţi români şi germani. În piaţa Confederaţiei Balcanice, pe unde trecusem mai înainte, era staţionată toată armata germană pe care o văzusem ieri de la Cercul Militar. Pe Calea Victoriei între străzile Sevastopol şi General Manu, era jale. Câteva maşini arse complet, din care nu mai rămăseseră decât osiile, altele ciuruite într-un hal de neînchipuit, stropite de sânge, distruse. Vitrinele erau sparte, pereţii caselor dinspre Piaţa Victoriei plini de urme de gloanţe, stâlpii felinarelor găuriţi sau scrijelaţi de schije, trotuarele mânjite de sânge. Acolo s-a dat o bătălie înverşunată.
 
Când am ajuns în Piaţa Palatului, pe la ora 12.30, era un soare orbitor, o mulţime imensă si două fanfare militare care cântau în jurul statuii, cu ocazia lui 24 ianuarie. O atmosferă populară, de veselie, de dispoziţie, dar lumea era puţin năucită, ca într-o trezire bruscă la lumină, după o bâlbâială prin întuneric. Nu-ţi venea să crezi că cerul e atât de senin, că Bucurestiul este iarăsi atât de frumos, că nu se mai aud bubuituri de tun 1 şi că în piaţă 'cântă fanfara. Lumea se uita pe faţadele caselor, să vadă unde au fost trase gloanţe, ce ferestre au fost distruse, şi fiecare îl întreba parcă pe prietenul cu care se reîntâlnea: «Mai trăieşti? Vai, prin ce ne-a fost dat să trecem!» Între Regală şi Capşa, circulaţia era oprită, fiindcă cisternele U.C.B.-ului curăţau încă trotuarele de sânge şi sfărâmături…
 
M-am întâlnit cu mulţi prieteni şi cunoscuţi, şi toţi puneau aceeaşi întrebare: «Care e cauza, cine-i vinovat?» Pentru fiecare om sunt câteva puncte nelămurite şi toţi umblă avizi să afle, să înţeleagă, să-şi explice aceste puncte nelămurite. Unii susţin că legionarii sunt nevinovaţi, că generalul Antonescu va rămâne pătat. Alţii, dimpotrivă, că el e nevinovat, că n-a voit decât salvarea statului. Observ însă că mentalitatea românilor e schimbătoare - vorbesc de românii «imparţiali», care participă la evenimente ca spectatori, nu ca actori - şi că ei se orientează după cum bate vântul.
 
Ei nu judecă fenomenele politice în adâncime, nu au idei personale, nu caută să-şi formeze o convingere proprie. Se ghidează după comunicate, după ziare, după opiniile oficiale şi sunt totdeauna gata să dea dreptate celui care învinge. Ieri, erau împotriva generalului Antonescu, fiindcă legionarii făceau gălăgie mai mare; azi, când Antonescu a învins, au trecut toţi de partea lui. Asta îi caracterizează mai ales pe burghezi. Indiferent cine vine la putere, interesul lor este să-şi apere poziţiile, averile. D-na Marinescu, împreună cu Matei, care alaltăieri mă acuzau că-i nedreptăţesc pe legionari, acum spun că aceştia sunt vinovaţi, că nici n-ar fi crezut să facă ei aşa ceva, să se dedea la ceea ce s-au dedat. (În ziare se publică masiv date despre atrocităţile comise de legionari). D-na M., mai sinceră, a mărturisit: «De-acum încolo m-am hotărât să nu mai fac nici un fel de politică, să nu mai cred în nimeni, căci n-am flair politic».
 
Dacă ar fi sinceri cu ei înşişi, mulţi ar trebui să spună la fel. De aceea nu există şi nu poate exista opinie publică în România. Oameni conştienţi altfel, cu o viaţă spirituală dezvoltată, trăiesc într-o permanentă incertitudine, fiindcă nu sunt în stare să-şi precizeze o atitudine, să-şi creeze o credinţă, şi rămân la cheremul politicienilor de profesie care fac din ei o «masă electorală» şi atâta tot. Cauzele acestei structuri a românului pot fi diverse şi profunde. Cred că una principală este amestecul prea mare de sânge din care e plămădit poporul nostru şi - la suprafaţă, adică în imediatitate - influenţa minorităţilor ce se infiltrează printre noi, într-o ţară cu un popor născut din atâtea amestecuri şi compus din atâtea elemente eterogene, e firesc ca nimic să nu fie sigur, ca nici o credinţă să nu dureze, deşi toate îşi găsesc apologeţi, ca nici o revoluţie să nu izbândească, sau să fie «terfelită» chiar de către aceia care au pus-o la cale. Cu toate astea, ceea ce s-a întâmplat acum în România a dovedit cu prisosinţă lumii, cred eu, că există un popor românesc, şi că acest popor trăieşte.
 
De câţiva ani - mai exact, din primăvara lui 1938, după instaurarea Constituţiei de la 20 februarie, odată cu desfiinţarea partidelor şi deschiderea procesului Codreanu - România a fost poate ţara cea mai frământată de pe glob. Evenimentele, din tragice tot mai tragice, s-au ţinut lanţ. Asasinarea lui Codreanu, apoi a lui Călinescu, urmate de deslănţuirea prigoanei împotriva legionarilor, de ciuntirile şi pierderile teritoriale, de abdicarea lui Carol al II-iea, de răsturnarea subită de regim de la 6 septembrie 1940, pe urmă cutremurul de la 10 noiembrie, pe urmă carnajul de la Jilava, asasinarea lui Iorga, şi în sfârşit, acum, rebeliunea de la 21-23 ianuarie, toate sunt fenomene care au zguduit profund ţara şi poporul nostru. Ele sunt întâmplări dureroase, care înscriu însă pagini măreţe, ce atrag atenţia lumii asupra noastră. Aici nu e un popor slab, moleşit, insignifiant, ci unul care trăieşte şi se afirmă. Tot ce se întâmplă până acum în România avea un caracter local, un ecou redus, o semnificaţie de mică importanţă.
 
De altfel, nici nu s-au întâmplat până acum în România evenimente cu adevărat mari: Răzmeriţa lui Tudor Vladimirescu, revoluţia de la '48, răscoala din 1907, n-au interesat prea mult lumea, cu toate că acestea sunt singurele momente mari din istoria României moderne. Toate celelalte sunt evenimente aranjate, diplomatice, decurgând din firea lucrurilor. Un popor nu se impune în lume decât prin revoluţiile lui. România a fost prea cuminte până acum, de aceea nu prea era luată în considerare. Ea a depins totdeauna de capriciul marilor puteri, care îşi urmau interesele lor şi au făcut din ea ceea ce au voit ele. Au făcut-o mare, când au avut interesul să fie mare, au făcut-o mică atunci când n-au mai putut să o menţie mare.

 

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!

 

„Mişcarea Legionară e cea mai paradoxală mişcare cu caracter revoluţionar din câte se cunosc”
 
Prin ea însăşi, România n-a existat până acum, cu toate eforturile ei subterane de a se desrobi din lanţul acestui destin de fată cuminte ameninţată să moară fecioară bătrână. Marile puteri au avut interesul ca România să fie cuminte si să asculte de ele, iar ea a trebuit să se conformeze, căci altfel ştia ce-o aşteaptă. De aici porneşte, desigur, dârzenia şi violenţa legionarilor, care au simţit - au simţit, dar n-au avut răbdarea să stea şi să judece bine! - că trebuie făcut ceva pentru eliberarea poporului român din situaţia lui de aservire şi ca să păşească în istorie. România trebuie să intre în istoria Europei şi aceasta nu se putea face decât printr-un salt. Mişcarea Legionară a încercat să dea asaltul pentru a sparge chingile ce ţineau istoria noastră pe loc. Nenorocirea a fost că acest asalt s-a produs într-un moment nu tocmai favorabil.
 
Exemplul Poloniei ne ameninţă, de asemeni al Cehoslovaciei, şi oamenii cu judecată ai acestei ţări au căutat să tempereze furia şi fanatismul celorlalţi. Legionarii voiau eliberarea României, dar în aceeaşi măsură ei ameninţau existenţa noastră ca stat. De aceea Mişcarea Legionară e cea mai paradoxală mişcare cu caracter revoluţionar din câte se cunosc. De aceea foarte mulţi oameni de bine n-au putut să participe la această mişcare, care luase un avânt nemaipomenit, şi ea a creat cele mai dureroase dileme, cele mai puternice drame morale. Adevăratii români, cei conştienţi şi însufleţiţi de un patriotism lucid si rezonabil au ezitat multă vreme să se înscrie (căci unii s-au înscris), şi nici nu s-au înscris în rândurile acestei mişcări, tocmai fiindcă au înţeles caracterul paradoxal al revoluţiei pe care o preconiza ea, şi nu vedeau precis binele pe care-l putea face ţării, după cum nici nu descifrau tot răul ce-l aducea cu sine.
 
Numai datorită acestui caracter paradoxal, se explică de ce, de două ori s-a auzit în tara noastră învinuirea de „trădători de neam" adusă legionarilor, învinuire nemaipomenită când te gândeşti că ea a fost adresată tocmai acelora care îsi făcuseră din nationalism şi patriotism supremul crez. «Trădătorii de neam» au fost cei care l-au ucis pe Armand Călinescu, «trădători de neam» sunt acum cei care au dezlănţuit rebeliunea de ieri, de alaltăieri. Ce este extraordinar e faptul că această învinuire rămâne în picioare. De ce? Aici se ciocnesc două concepţii şi două viziuni opuse: a legionarilor, care voiau să rupă lanţurile aservirii, fără să cunoască dedesubturile politice şi diplomatice, şi ale celorlalţi, care, cunoscând aceste dedesubturi, fiind legaţi de ele, îşi dau seama că o astfel de revoluţie nu se poate face în România fără riscul unei catastrofe. Şi ei au vrut să evite această catastrofă. Lăsând la o parte consideraţiunile înguste şi interesele meschine ale celor interesaţi practic, setoşi de căpătuială, din afară sau dinlăuntrul Legiunii, situaţia aşa se prezintă.
 
Din acest punct de vedere, Legiunea avea deci dreptate, în felul ei, după cum şi cei care au înăbuşit-o - un Rioşianu, un Antonescu - au şi ei dreptate, fiindcă au curmat o aventură ce putea să ducă tara la dezastru. În orice caz, astăzi îmi dau searna, şi cred că multă lume înţelege acum aceasta, că România a câştigat un atu din tot zbuciumul ei din ultimul timp. Ce mă îndreptăţeşte să cred asta? Atitudinea Germaniei faţă de evenimentele care s-au petrecut la noi. Situaţia a fost atât de încordată, că România ar fi putut să fie foarte uşor ocupată de Germania şi desfiinţată ca stat, măcar şi pentru câtva timp. Nimeni nu s-ar fi opus, românii mai puţin ca oricine. . Soarta Poloniei şi a Cehoslovaciei s-ar fi reeditat pentru a treia oară. Şi totuşi, Germania n-a făcut acest pas, ba, dimpotrivă, s-a purtat fată de România cu o anumită lealitate. Din dragoste? În mod sigur, nu. Din interes? Într-o măsură, da. Ceea ce i-a determinat pe nemţi să ia faţă de România o astfel de atitudine, este conştiinţa că România e o ţară care nu trebuie să dispară şi ale cărei năzuinţe trebuiesc respectate. Poziţia ei geografică, situatia ei economică, bogătiile ei nationale, toate acestea le-au arătat nemţilor că România nu poate avea soarta Poloniei. Într-un fel, România este pârghia Europei, în sensul că de partea cui se situează ea, acela are de câştigat. Lucrul acesta este înţeles abia acum, când politica Europei începe să fie condusă de europeni înşişi, adică de oameni ridicaţi din miezul problemelor europene.
 
Până acum, România era susţinută de americani, de englezi, de francezi, dar aceştia o considerau la periferia istoriei, ei nu aveau interese directe aici, şi ne plasau într-un ansamblu de factori de mâna a doua. Interesul direct al acestor puteri era de a lovi în Germania, şi fiindcă nu puteau lovi direct în ea, loveau indirect, atrăgând în sfera lor de influenţă ţările mici din Europa, nu fiindcă aveau neapărat nevoie, ci pentru a izola Germania. În realitate, Anglia - ca să nu mai vorbesc de America - nu câştiga şi nici nu pierdea mare lucru de pe urma României; câştiga numai în măsura în care pierdea Germania, scoţând România de sub raza sa de influenţă. Orizonturile Angliei nu erau în Europa, ci pe oceane. Orizontul Germaniei e în Europa, de aceea acum, când politica europeană e condusă de germani, România fiind un factor important pentru ei, apropiat şi necesar, e cruţată, ba e chiar împinsă să-şi joace rolul ei de pârghie în echilibrul de forţe de pe continent.”

 
#citeşte mai departe în „Uraganul istoriei. Bombe şi boemă. Pagini de jurnal intim (1941-1945)” 
 #„Uraganul istoriei. Bombe şi boemă. Pagini de jurnal intim (1941-1945)”
#Autor Pericle Martinescu

Dacă în urmă cu 122 ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“. https://www.ziuaconstanta.ro/fondul-documentar-dobrogea-de-ieri-si-de-azi.html
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA de Constanţa (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanţa sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.
 
Sursa foto: captură YouTube/arhivă TVR
 
Citeşte şi:
 

#DobrogeaDigitală - „Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim (1936-1939). Vulcanul iubirii”, de Pericle Martinescu: „Dacă există vraci în domeniul artei, Enescu este unul” 

#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”, de Pericle Martinescu: În vizită la George Călinescu, „în laboratorul literar unde se făureşte, zi de zi, marea istorie a literaturii române”


#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: În volumele epurate de comunişti ni se prezintă „un popor compus din escroci, semidocţi şi tot felul de lichele”
 
#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: Modificarea ortografiei limbii române, susţinută de „filologii” improvizaţi

#DobrogeaDigitală - „Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim (1936-1939). Vulcanul iubirii”, de Pericle Martinescu: Anton Holban, „suflet torturat” de amoruri răvăşitoare

#DobrogeaDigitală - „Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim (1936-1939). Vulcanul iubirii”, de Pericle Martinescu: „Dacă există vraci în domeniul artei, Enescu este unul”

Comentarii








Cele mai recente postari