Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
00:45 24 11 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu Întâlnire tulburătoare cu Bacovia, cu un an înainte de a trece pe „tărâmul celălalt”

ro

30 Dec, 2019 00:00 1416 Marime text

Fin memorialist şi interpret al actului literar, Pericle Martinescu realizează în cartea sa Umbre pe pânza vremii o serie de portrete ale marilor scriitori care i-au fost contemporani, lăsând mărturii despre impactul pe care aceştia l-au avut asupra operei sale, dar şi a destinului său omenesc, „în curgerea sa ireversibilă pe marele ecran al Timpului”.


Un capitol îi este dedicat lui George Bacovia, poetul discret, retras la Bacău, departe de zgomotul faunei literare din Capitală, care a rămas însă un reper decisiv nu doar pentru poezia generaţiei postbelice, ci pentru întreaga literatura română modernă.

„Bacovia era osîndit să-şi poarte în singurătate, departe de bucuriile vieţii, calvarul său, decretat ca, implacabil, de «poet damnat». (…) Prin izolarea sa într-o depărtată urbe provincială, era aproape complet absent de pe scena vieţii literare. Bacovia era marele nevăzut, despre care prea puţini ştiau unde-şi petrece veacul, dacă mai e în viaţă sau dacă mai păstrează vreo legătură cu lumea exterioară.


Generaţia noastră nu ştia mai nimic despre Bacovia, ca om aflat atunci la respectabila vîrstă de cincizeci de ani. Fiindcă noi, care eram la curent, prin intermediul gazetelor şi al revistelor, cu ultimele cancanuri ale cafenelei pariziene, aveam foarte vagi ştiri despre cineva care trăia la Iaşi sau la Bacău. Mai ales Bacăul părea pierdut la capătul lumii, iar un poet ce-şi fixase domiciliul acolo era ca şi dispărut pentru restul faunei literare. În schimb, poezia lui constituia un fel de evanghelie a noastră de toate zilele, căci era mărturia unei individualităţi ce trăise cu acuitate fenomenul existenţial şi în versurile lui descopeream un glas aparte, un «lamento» ce echivala cu o confesiune patetică, mergînd pînă la o denunţare, pe un ton simplu dar grav, a condiţiei umane. Adică exact ce se potrivea cu anxietatea noastră psihică şi spirituală!


S-ar putea ca întîlnirea generaţiilor de atunci cu Bacovia, în acei ani întunecaţi de flageluI crizei economice mondiale ce tocmai se declanşase, să aibă şi o explicaţie sociologică pe deplin firească. Criza economică adusese după sine, sau accentuase, o criză morală deosebit de violentă. Penuria materială, cu tot cortegiul ei de efecte sociale: şomaj, greve, manifestaţii, se repercuta pe plan moral printr-o viziune sumbră asupra unei existenţe contaminată de sărăcie, nesiguranţă şi tristeţe. Mai ales tristeţea (fizică şi metafizică) părea văzduhul sufletesc în care se zbăteau tinerii intelectuali din acel moment.
Poetul care spunea că «aude materia plîngînd», care era obsedat de galben, culoarea deznădejdei, şi a cărui gamă sentimentală avea drept cheie factori deprimanţi şi depresivi - isterie sensorială, plictis, stranietate, macabrozităţi, stări halucinante, resemnări patetice sau imprecaţii rostite cu voce tare în faţa Imensităţii şi a Veşniciei - care vedea totul în violet (amurgul, toamna, oraşul, aurora) sau în «decor de doliu funerar», avea să fie adoptat ca un strigăt al proprilor conştinţe de generaţia sau generaţiile ce păşeau în viaţă sub auspiciile negre ale crizei mondiale.


Dar poetul, deşi contemporan cu noi, nu putea fi văzut nicăieri. Pe cît de pregnantă era poezia lui, pe atît de ezoteric ne apărea autorul. Probabil că el, confinat în urbea lui provincială, continua să se lamenteze: Şi tare-i tîrziu. Şi n-am mai murit, însă pentru noi, atunci, el era un om detaşat de lumea reală, ca şi cum ar fi trecut de mult pe tărîmul celălalt.


Nu l-am văzut niciodată la chip pe Bacovia, în anii aceia. Nici nu doream să-l vedem. El devenise un mit, o legendă, despre care ne vorbea poezia lui, şi asta era de ajuns. Cred chiar că prezenţa sa ar fi putut să spulbere seducţia pe care versurile lui o exercitau asupra noastră.

 

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!

 

Apariţie incredibilă, venită din lumi himerice


Mulţi ani mai tîrziu, peste un sfert de veac şi mai bine, s-a întîmplat să mă pomenesc într-o seară în faţa poetului însuşi. Întîlnire tulburătoare ce-mi răscolea un noian de gînduri şi amintiri ... S-ar fi zis că e o apariţie incredibilă, venită din lumi himerice, unde numai imaginaţia şi abstracţiunile au dreptul să hălăduiască. Era o fărîmă de om, mai mult cap decît trup, cu o frunte enormă, cu obrazul cadaveric, cu gura ca un scrum gata să se destrame la primul cuvînt rostit, cu ochi mari în care pîlpîia o licărire sepulcrală. Ne aflam în eleganta sală de recepţii a Casei Scriitorilor din Bucureşti, unde lustrele de cristal revărsau o lumină plăcută, abundentă, Într-o atmosferă plină de fast, cu lume multă, ca la o reuniune festivă de înalt prestigiu. Bacovia împlinea 75 de ani şi era sărbătorit în mod oficial de obştea scriitoricească din capitala ţării. S-au ţinut cuvîntări omagiale, au fost evocate opera şi personalitatea poetului, care fusese invitat să ia loc pe un scaun la masa prezidiului, de unde privea spre sala tixită, cu un aer potolit şi mirat şi cu mici sclipiri sub sprincenele pronunţate ce-i umbreau încă orbitele ostenite.


După discursurile şi elogiile ce i-au fost adresate, preşedintele adunării, înclinîndu-se în faţa sărbătoritului, l-a rugat pe Bacovia să spună şi el cîteva cuvinte. Poetul s-a ridicat atunci de pe scaunul său şi cu glasul stins, aproape strivit de emoţia ce-l stăpînea în acele momente solemne, a rostit doar două scurte fraze ce mi s-au întipărit bine în memorie: - Vă mulţumesc pentru tot ce aţi spus aici despre mine. Eu însă aş fi fost mai fericit dacă în foc de 75, aş fi împlinit astăzi 57 de ani.


Atît. O simplă inversare a două cifre, sugerînd însă un deziderat imposibil în marea Trecere ireversibilă. In sală se lăsă o clipă de tăcere contrariată, urmată de un ropot puternic de aplauze. Poetul a cărui operă poartă pecetea obsesivă a morţii îşi exprima în aura senectuţii, printr-o metaforă subtilă şi lucidă, apetitul de viaţă.


Era în anul 1956. Peste un an avea să se retragă definitiv în lumea umbrelor tutelare.”


#citeşte mai departe în Umbre pe pânza vremii
#„Umbre pe pânza vremii“
#Autor Pericle Martinescu

Dacă în urmă cu 121 ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“. 
 

DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA de Constanţa (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanţa sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.

Sursa foto: YouTube/captură TVR Cultural


Citeşte şi:

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: Cu Arghezi, la Mărţişor - „Pămîntul Dobrogei seamănă cu al Palestinei. Cred că Isus Hristos trebuie să fi umblat pe aici…”

#DobrogeaDigitală „Umbre pe pânza vremii”, de Pericle Martinescu: Sărbătorind doctoratul lui Mircea Eliade, în Târgul interbelic al Moşilor

#DobrogeaDigitală: Pericle Martinescu, despre Mircea Eliade şi angoasa înstrăinării
 
#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”: Pericle Martinescu şi Eugen Ionescu - corespondenţă din Paris
 
#DobrogeaDigitală: Pericle Martinescu şi Emil Cioran, doi noctambuli filosofând într-un oraş adormit
 
#DobrogeaDigitală „Uraganul istoriei. Pagini de jurnal intim. Anul 1940”: Pericle Martinescu şi Crăciunul anului 1940    
 
Comentarii








Cele mai recente postari