Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
05:23 04 06 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală Tudor Arghezi, 140 de ani de la naștere. Tainic legat de pământul fabulos al Dobrogei

ro

21 May, 2020 00:00 911 Marime text

  • 140 de ani de la nașterea lui Tudor Arghezi

  • Arghezi, „o legătură curioasă” cu Dobrogea

 

Astăzi sărbătorim 140 de ani de la nașterea lui Tudor Arghezi, unul dintre cei mai originali scriitori ai literaturii române, un reper canonic al poeziei moderne.

Născut pe 21 mai 1880, Ion Nae Theodorescu (care avea să-și ia mai târziu pseudonimul Arghezi, în legătură – se pare – cu Argesis, vechiul nume al râului Argeş) debutează literar la 16 ani, în revista „Liga Ortodoxă”, condusă de poetul Alexandru Macedonski, care intuiește de atunci geniul tânărului său confrate.

După o retragere la mănăstirea Cernica, apoi peregrinări prin străinătate și apariții cu versuri, pamflete şi articole polemice în presa interbelică, Arghezi își publică primul volum de versuri abia la 47 de ani, „Cuvinte potrivite” (1927), urmat apoi de alte titluri semnificative, de poezie, proză sau publicistică. Tudor Arghezi impune in literatura româna o specie literară nouă, „tableta” și editează mai multe reviste și ziare: Bilete de papagal, CronicaCuget românescNațiunea. În 1955 este ales membru al Academiei Romane, fiind distins cu numeroase premii pentru literatură, intre care Premiul International Herder (1965).

Moare la 14 iulie 1967, fiind înmormântat în grădina casei sale de la Mărțisor, devenită ulterior casă memorială și muzeu.

În volumul său, „Umbre pe pânza vremii”, aflat în Biblioteca Digitală ZIUA de Constanța, Pericle Martinescu îi face un portret memorabil acestui titan al literaturii române, pe care l-a admirat profund și autentic și căruia i-a dedicat mai multe pagini în articolele sau în cărțile sale.

 „În anii tinereţii mele literare am avut multe admiraţii şi pasiuni pentru scritorii noştri mari din acea vreme, ale căror opere ne răscoleau spiritul şi inima, însă numai cu o mică parte dintre ei am realizat contacte mai mult sau mai puţin apropiate. Modestia, respectul, buna cuviinţă, dacă nu cumva orgoliul prea mare sau un exagerat instinct de independenţă, ce-mi dicta să-mi păstrez neştirbită integritatea proprie, mă opreau să intru în orbita acestor «monştri sacri», pe care-i celebram de la distanţă, dar nu mă grăbeam să-i abordez personal şi cu atît mai puţin să-i «cultiv», chiar şi numai pentru faptul de a nu altera imaginea ideală ce mi-o făuream despre ei. Îi consideram nişte fiinţe deosebite, trăind într-un empireu aparte, iar eu nu mă simţeam încă destul de pregătit, pentru a mă bucura de protecţia sau îngăduinţa lor.
Totuşi, printr-un simplu joc al hazardului, primul dintre aceşti titani în faţa căruia m-am înfăţişat într-o zi era (aşa stăruia el în conştiinţa mea) şi cel mai mare. Căci singura dată cînd am făcut coadă la librărie ca să capăt un autograf, dealtfel foarte stereotip şi convenţional, a fost atunci cînd Tudor Arghezi îşi punea semnătura pe noul său volum de versuri, Flori de mucigai, în anul 1932.
A fost unicul autograf pe care l-am solicitat unui scriitor - şi aceasta am făcut-o numai fiindcă era vorba de Arghezi, idolul şi revelaţia generaţiilor tinere din acei ani, şi fiindcă el însuşi acorda cu bunăvoinţă asemenea «ofrande» celor ce le rîvneau. Mai tîrziu, după ce începusem să-mi încropesc şi eu un «nume» în publicistica literară, cărţile cu autografe veneau de la sine, însoţite de «călduroase omagii» şi «sincere preţuiri», dar eu însumi nu le căutam, şi nici măcar de la Arghezi n-am încercat să mai capăt vreuna cu dedicaţia de complezenţă, în anul 1935, deţinînd o rubrică săptămînală la revista Reporter, am scris o lungă (aproape o pagină de gazetă) şi hiperbolică cronică despre primul roman al lui Arghezi, Ochii Maicii Domnului.
În acelaşi an, tot acolo, semnam o a doua cronică consacrată aceluiaşi autor, la apariţia urmatorului său volum, Cărticică de seară. N-am primit, cum aş fi crezut că se cuvenea, nici un semn de mulţumire pentru cele două articole extrem de elogioase. Faptul în sine nu putea să mă preocupe, ştiind mai ales că Arghezi nu se grăbea să-şi manifesteze gratitudinea faţă de numeroşii lui apologeţi. (Mai curînd, din contra, îi surprindea pe unii cu reacţii neașteptate şi incisive, dar asta era mai mult o cochetărie din partea lui).
Peste un an însă, în 1936, marea mea bucurie a fost să primesc un exemplar „S.P." (Serviciul de presă) din al doilea roman al său, Cimitirul Buna Vestire, pe care Arghezi mi-l lăsase la librărie, din proprie iniţiativă, avînd pe pagina de gardă un autograf ce mă gratula : «Din dragoste confrăţeană». Înţelegeam că prin asta el mă anunţa că luase act - cu plăcere, desigur - de cele două cronici ale mele şi că mă accepta într-o «confrerie» de care eu nu puteam să fiu decît foarte mîndru şi deosebit de încîntat.
Puţin după aceea, la librăria Alcalay, unde se afla şi editura cu acelaşi nume care-i publicase cele două romane, am avut mult dorita satisfacţie de a-i fi prezentat personal de un confrate mai în vîrstă (Camil Baltazar), ce-l cunoştea mai dinainte pe Arghezi, întîmpinat cu o privire caldă, zîmbitoare, sub ochelarii ce iradiau de obicei o lumină mai degrabă tăioasă şi sarcastică. Polemistul din el ştia să lovească fără cruţare în preopinenţii ce intrau în bătaia condeiului său, dar omul era capabil şi de nuanţe de afecţiune pentru cei care-i cîştigau simpatia. Se părea că eu i-o cîştigasem.
 
„Nici o provincie românească nu i-a produs senzaţiile pe care i le-a stîrnit Dobrogea”

Pe la sfîrşitul anului 1936, l-am reîntîlnit în aceeaşi librărie Alcalay, pe unde el trecea din cînd în cînd ca să urmăreasă noile apariţii editoriale, să mai schimbe cîte o vorbă cu unii dintre confraţii ce se bucurau să-l revadă, sau să verifice mersul vînzării propriilor cărţi.
Auzisem că în vara precedentă cutreierase cu maşina, împreună cu întreaga familie («cu tot tribul», cum spunea el), partea de sud a Dobrogei, şi m-am grăbit să-l întreb ce impresii i-au făcut acele meleaguri vizitate pentru prima dată, unde pe atunci se ajungea destul de greu, ca într-o aventură turistică aproape temerară şi plină de peripeţii. Mi-a răspuns că a rămas nu numai impresionat, dar parcă legat - «o legătură curioasă» sublinia singur - de acest pămînt. Cînd i-am mărturisit că m-am născut şi am copilărit pe acolo şi că eu sînt cu adevărat «legat» de Dobrogea, mi-a declarat că mă invidiază, într-un fel, pentru această ascendenţă... «exotică». Mi-a vorbit apoi despre ciudăţenia, despre asprimea şi (totuşi) familiaritatea aceea singulară a pămîntului dobrogean, «care te atrage de departe, dar se lasă cu greu să fie descoperit». Spunea că nici o provincie românească nu i-a produs senzaţiile pe care i le-a stîrnit Dobrogea, că avea de gînd să scrie o carte despre ea, însă nu era pe deplin pregătit. («N-am străbătut-o decît pe jumătate».) I-ar fi plăcut să locuiască şi să trăiască acolo, dacă ar fi avut o fîşie de teren arabil. Numai astfel ar fi găsit cheia să desferece taina acestui pămînt fabulos şi să scrie cartea la care se gîndea.”

 
Sursa foto: captura youtube/arhiva TVR
 

Citește și:

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: Cu Arghezi, despre fiul său risipitor, „fructul unui păcat al tinereții”

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: Cu Arghezi, la Mărţişor - „Pămîntul Dobrogei seamănă cu al Palestinei. Cred că Isus Hristos trebuie să fi umblat pe aici…”

 

Comentarii








Cele mai recente postari