Jurnal aniversar de Dobrogea. 150 La pas prin istorie (21)

Interesul țării pentru Dobrogea începe să crească cu fiecare an. Pe de-o parte curiozitatea de a-i descoperi frumusețile și resursele, pe de alta pentru a valorifica noua destinație turistică. Totul coincidea cu o întreagă campanie derulată de medicii europeni privind terapiile prin băi de mare. În Europa începuse să se vorbescă de terapii alternative, dar încă nu fuseseră studiate efectele băilor de mare asupra organismului. Un vizitator-pacient care a ales să încerce vindecarea prin băi de mare a fost și Mihai Eminescu.
Iunie 1882
În iunie 1882 Eminescu era bolnav şi singur. Îi scria Veronicăi Micle :„Dragul meu Momoţel, Dacă nu ţi-oi scrie câteva zile, atunci să ştii c-am plecat. Nu ştiu încă bine unde să plec: la Pucioasa, la Strunga, la Balta Albă, la Lacul Sărat, dar destul  că de plecat trebuie să plec, căci picioarele mele au nevoie, fie de băi sărate, fie de băi alcaline, dar însfârşit de băi care au un efect determinant asupra pielei./…/”
A ales să vină la Constanţa la cură, la recomandarea medicilor. Călătorise cu vaporul până la Cernavodă şi de acolo cu trenul. La Constanţa poposise în apropierea plajei „engleze“, la Hotel „d‘Angleterre“, la mansardă. Pe locul acestuia s-a ridicat, câţiva ani mai târziu, actualul hotel „Intim“ din str. N.Titulescu (fosta stradă Lascăr Catargiu, fostă Elenă).
La 20 iunie 1882, din Constanța, îi expedia prietenei sale Veronica Micle o primă scrisoare: „Draga mea Veronică, Iartă-mă că nu ţi-am scris de atâta timp, dar am întârziat la Giurgiu, la Costinescu, unde am scăpat odată vaporul, care nu pleacă decât de trei ori pe săptămână, şi am venit aici unde poşta nu pleacă în toate zilele. Am venit şi am făcut deja două băi în mare care promit a-mi face mult bine, dar pe aci e frig încă şi apa mării nu e destul de caldă pentru băi. De aceea sunt cei deîntâi, sosiţi aici pentru băi, şi nimeni nu se scaldă încă afară de mine. N-o să stau aci decât vreo zece zile şi apoi mă-ntorc la Bucureşti.
O să mă întrebi ce efect mi-a făcut marea pe care o văz pentru-ntîia oară? Efectul unei nemărginiri pururea mişcate. Dar abia de două zile, n-am văzut-o în toate feţele – căci ea e schimbăcioasă la culoare şi în mişcări, de unde unii autori o şi compară cu femeea.



Constanţa sau Chiustenge este un mic orăşel, dar îndestul de frumos. Nu are a face de loc cu Rusciucul. Casele au oarecare eleganţă în clădirile lor, căci piatra e eftină aici şi clădiri sunt de piatră pătrată, iar primăria, de când stăpânesc Românii şi există un consiliu comunal, a făcut foarte mult pentru orânduiala şi înfrumuseţarea oraşului. O terasă pe ţărmul înalt dă o frumoasă privelişte pe toată întinderea mării şi când luna e deasupra apei, ea aruncă un plen de lucire slabă, care pluteşte pe-o parte a apei. Restul rămâne în întuneric şi noaptea marea îşi merită numele ei de neagră.
Viaţa e cam scumpă aci dar nu atât de exagerat de scumpă precum mi se descria mai ales de când s-au deschis câteva hoteluri. La anul să ştii că venim amândoi aici, căci băile de mare întăresc şi grăbesc bătăile inimei. Cu toate că omul pare a întineri de ele, privirea mării linişteşte, mai ales sufletele furtunoase.
Şed într-o mansardă şi privirea mi-e deschisă din două părţi asupra mării, pe care aş vrea să plutesc cu tine. Dar aceasta nefiind cu putinţă, te sărut cu dulce, draga mea Veronică şi rămân al tău. Eminescu. Adresa mea: Chistenge (Constanţa). Hotel „d‘Angleterre“.“[1]
Din cea de-a doua scrisoare adresată cu apelativul „dulcea mea amică”, aflăm că „pentru 28 a lunii curente sunt rechemat de afaceri la Bucureşti căci colegii mei pleacă amândoi la 1 iulie./…/ Noutăţi de pe aici nu vei fi aşteptând şi-ntr-adevăr nici n-aş avea ce-ţi scrie decât că verdeţurile ne vin direct din Ţaringrad şi că pustietatea de prin prejur nu produce nimic. Neavând nici un rău şi lipsită de ploaie recolta arăturilor e nulă, de aceea oamenii nici nu prea ară şi se-ntemeiază mai mult pe creşterea de vite. Viaţa e monotonă şi peste zi târgul pustiu. Şed în mansarda mea şi cetesc economie politică, pregătindu-mă pentru trista campanie de vară, pentru caniculă, când, singur, la „Timpul”, voi trebui să scriu în fiece zi altceva.”[2]

6 iunie 1882

În vara anului 1882 presa bucureşteană prezenta una din  marile realizări edilitare ale renăscutei Constanţe: „Hotelul Carol este o clădire colosală cu trei etaje afară de mansardă şi care a costat pe compania engleză suma respectabilă de 1.400.000 lei. El se ridică măreţ şi impunător lângă farul Constanţei, având o faţă spre mare, cealaltă spre bulevard. El este, lucru asemenea îmbucurător şi de mândrie, pentru noi, românii, opera arhitecţilor Al. Orăscu şi Eraclide din Bucureşti. Banchetul a fost splendid, s-au  ridicat mai multe toaste, de dl. Tipping preşedintele societăţii care a construit hotelul, pentru rege şi regină, pentru armată, pentru corpul consular, pentru presă şi pentru arhitecţii hotelului. Au răspuns la toate aceste toaste dl. Ciocârlan, dl. colonel Chiriţescu, Miki – efendi, Al. Orăscu, A. Grecu şi I.S. Bibicescu. A doua zi, miercuri a fost un bal în sala cea mare a hotelului: muzica roşiorilor a făcut ca invitaţii să danseze cu avânt şi plăcere până după miezul nopţii”.
Finalul reportajului este o pledoarie pentru turismul intern: „Aici avem ocazia de-a ne ridica în contra absenteismului cetăţenilor noştri, care duc afară pe fiecare an însemnate sume de bani. „Nu ne ducem, zic, la băile din ţară, pentru că n-avem unde să locuim, n-avem ce să mâncăm”. Poate să fie undeva aşa; la Constanţa, însă, nu e. Aici locuinţe sunt de ajuns. Hotelul cel nou are 90 de camere, are o cuhnă excelentă şi preţuri foarte reduse; într-adevăr cu 10 franci pe zi se poate avea pensiune în hotel„ Carol”. La Constanţa, dar, este îndemnul ce adresăm românului, care pleacă în străinătate pentru băi de mare sau pentru a se repauza. La Constanţa vor avea nu numai tot confortul ce se găseşte la staţiunile străine, dar vor avea ieftinătatea ce nu e pe acolo, vor avea un drum foarte scurt de făcut, adică numai o zi de drum de fier şi de vapor, şi pe lângă toate acestea vor lăsa în ţară banii pe care i-ar fi vărsat în străinătate”.[3]
 
9 iunie  1882

Serviciul Comisarul comunal  de pe lângă Primăria  urbei Constanţa informa că brutarul Constantin Sotir din strada Libertăţii nr.639 „a fabricat şi pus în consumaţiune publică pâine cu lipsă la dramuri”[4], propunând primarului să-i deschidă acţiune penală în tribunal. O lună mai târziu, un alt depistat, Constantin Anagnostopol, din strada Carol 240 „pentru că a fabricat şi pus în consumaţiune publică pâine de calitatea a ll-a crudă puţin şi neagră mult”. Într-un alt lot de contravenienţi: Petrana Iancu, Ghica Dima şi Costi Sotir care „au fabricat şi pus în consumaţiune publică pâine neagră de tot şi cu lipsă la dramuri”. Aceeaşi vină o au şi Iancu Nedelcu, Anton Radu şi alţii.
Ca replică la această „vânătoare” de greşeli un grup de brutari adresează primarului o plângere reclamând preţul prea mic al pâinii, stabilit de consiliul comunal care nu poate fi acoperit de costurile cerute. Semnăturile brutarilor erau în alfabet chirilic, în turceşte şi greceşte, o amestecătură de naţii şi limbi dar cu un subiect comun. [5]

1 iulie 1882

 „Dl. I. Brătianu, pleacă cu familia la Constanţa. Vaporul „Ştefan cel Mare” aşteaptă pe Dunăre să ne transporte pe primul ministru la băi de mare. Sosind la mare, d. prim-ministru va avea ocazia de a constata următoarea ispravă a Regiei monopolului tutunurilor. De două săptămâni s-a confiscat tot tutunul de la comercianţi, în vederea introducerii regiei în Dobrogea, dar tot de atâtea săptămâni pachetele şi cutiile regiei n-au sosit la faţa locului. Lumea deprinsă a fuma nu găseşte fir de tutun în Dobrogea”.[6] Se înțelege că premierul era un fumător înrăit.

2 iulie 1882

Postul de comisar maritim al statului român la Sulina a luat fiinţă la 2 iulie 1882. El reprezenta interesele statului român, căpitanul de port fiind numit de Comisia Europeană a Dunării şi susținea interesele acestei comisii, ale navigaţiei în general şi îndeosebi ale mișcărilor navelor în rada portului.[7]



23 iulie 1882

Constănțenii care doreau să presteze activităţi publice trebuiau să prezinte la Primărie o garanţie în scris contrasemnată de o persoană care să-l recomande. Astfel: „Subsemnatul proprietar şi comerciant în urbea Constanţa garantează prin aceasta pentru dl Tudorache Constantin ce voieşte a exersa profesiunea de misit de cereale în Obor că se va supune tuturor regulilor şi legiuirilor stabilite în această provincie care la caz contrar suntem cu garanţie responsabili.” Semnează Rale Frangopol, pentru care notifică primarul.[8]

August 1882

Pentru puțină vreme, doar în lunile august și septembrie 1882, apare Gazeta Constanţei.De 2 ori pe săptămână. Costa 16 lei/an. Despre această publicaţie aflăm din alte periodice:„Corespondenţa provincială”, 9, nr.282, 22 aug 1882; „L’Independence Roumaine”, 6, nr.1448, 2/14 sept. 1882; „Naţiunea”, 1, nr.48, 14 aug. 1882, p.1. Din „Vocea Covurluiului” rezultă că „Gazeta Constanţei” se tipărea la Galaţi.

12 august 1882

Și a fost botezat „Mircea”. Pe baza raportului unei comisii, care a studiat în străinătate anumite tipuri de bastimente, fusese comandat în Anglia, la firma „The Thames Iron Ship Building Company” din Londra, un bric cu vele și vapori pentru școală și un torpilor de baraj cu un deplasament de 104 tone. Un ajutor deosebit a acordat Ion Ghica, ambasadorul României la Londra (între anii 1881 – 1890). El a supravegheat construcţia navei şi a botezat bricul „Mircea”, în amintirea domnitorului singur stăpânitor a toată ţara...până la Marea cea Mare, cel care a întărit cu mijloace de navigaţie hotarul de apă al ţării de la Dunăre şi Mare. După 24 de zile de cursă lungă, sub comanda maiorului Vasile Urseanu, nava ancorează la 12 august 1882 la Galaţi, unde este destinată ca bastiment – şcoală, prima navă de acest gen din marina noastră.
Ion Ghica adresa cu acest prilej primului căpitan-comandant al bricului „Mircea” o scrisoare: „Am urmărit cu harta şi cu gândul falnicul pavilion al lui „Mircea”... Facă cerul ca fericita călătorie a lui „Mircea” pe marea cea mai periculoasă să fie şi ea de bun augur şi să deschidă României o eră de acţiune asupra mărilor”[9].
Bricul avea un deplasament de 360 t, 2 arbori cu velatură completă și viteză de 8/12 Nd 17. În cursul aceleiași luni, bricul face prima călătorie la Constanța, sub comanda colonelului Nicolae Demetrescu- Maican.
 
19 august 1882

Vigilent și interest de situația noii provincii, ziarul „Românu” publica menționând sursa: „Citim următoarele în edițiunea de seară a ziarului „Neue freie Presse” de la 19 August: In Bucuresci sosesc necontenit știri din Dobrogea despre visite bănuitoare ale oficialilor ruși și bulgari prin orașele române de garnisoană de la Dunărea de jos. Acești oficiali își consacră mai cu deosebire timpul la studierea împrejurimilor acestor garnisoane foarte importante pentru o eventuală trecere a Dunării de către Ruși. Acest dus și venit nu-i place nicidecum guvernului român; pare că acesta va face ca el să se apropie mai mult de Austria și să se arate mai împăciuitor în cestiunea dunăreană”.[10]

28 august 1882

Primarul comunei Ceamurlia de Sus din plasa Babadag,  Andrei Duhnef, trimitea la Comisiunea centrală din București tabelul pentru pământurile cuvenite locuitorilor din cătunul Eschibaba. Vatra satului deservea 31 de locuitori care primeau câte 2000 mp pentru casă, grădină, era schițat locul pentru școală și biserică în suprafață de 6,8 ha, 31 ha de islaz, și 0,5 ha pentru o moară de vânt.[11]
În descrierea vecinătăților vetrei satului, primarul pomenea de un cimitir părăsit, situat la est de cel creștin, și un altul musulman, ceea ce poate induce ideea că cel părăsit a fost al creștinilor care locuiau înainte de 1878 la Eschibaba.



30 octombrie 1882

În Constanța funcționau mai multe mori de vânt sau cu aburi. Moara cu aburi deținută de un anume Ferrari este vândută unui concetățean, cu numele Braicoff, iar de la acesta  moara este propusă a fi cumpărată de primărie. Din adresele către primar aflăm că şi „domnul prim ministru cu ocasiunea venirii sale pe aicea s-a exprimat că va fi necesară comunei” iar Braicoff răspunzând pozitiv și marcat de onoarea ce i s-a făcut „în dorinţa de a vedea comuna noastră înzestrată cu acest stabiliment de utilitate publică”. Inginerul comunal  N.Vergatti întocmeşte un deviz estimativ al „morii cu aburi a lui Giuseppe Ferrari din Constanţa” din care rezultă că Fabrica mare avea trei etaje şi dependinţe, acestea compuse dintr-o magazie şi un cuptor, cuptorul de pâine, caldar, cămin, locuinţa de deasupra caldarului, aparate, dulgherie. La capitolul maşini şi aparate sunt menţionate  o maşină de aburi cu expansiuni, puterea de 25 CP., un volan mare, două angrenaje mari cu suporturile lor, transmisiune 2 rezervoare şi  un caliar, armătura caldarului, un triol pentru curăţatul grâului, o maşină cu 2 ventilatori, o sită (cribleur) de reparat, patru cilindre pentru făină, patru elevatori de lemn, cinci perechi de pietre de moară franceze, patru transmisiuni de diferite lungimi, două maşini de curăţat grişul, diferite accesorii.
Cu toate acestea, consiliul comunal respinge oferta lui Braicoff ca nefiind avantajoasă comunei.[12]
O călătorie imaginară prin vechiul oraș ne duce pe un vast teren viran în suprafaţă de 15.196 mp  unde se aflau o moară cu aburi, situată pe actuala stradă Decebal, vama şi clădirile a două unităţi militare. Pe aceeaşi stradă, la intersecţia cu Şoseaua Ştefan cel Mare se afla oborul de cereale, în cuprinsul căruia se afla  un rezervor de unde luau apă sacagiii pentru interesele comunitare. Pe strada Carol se aflau prăvălii mici, înşirate de o parte şi de alta a străzii contrastând cu magaziile de cereale, veritabili coloşi din piatră, cu barăci, bordeie şi locuri virane. Pe strada Şcolii, azi strada Dragoş Vodă, se vindeau în dughene coloniale, băuturi alcoolice, erau bragagerii, simigerii, plăcintării, brutării şi ateliere, Mai târziu, în 1887, în jurul oborului de cereal, se construiră hanuri, cafenele, cârciumi, prăvălii de tot felul. Pe această stradă se afla şi depozitul de cereale al fraţilor Caratzali. Au fost construite 32 prăvălii: brutării, cuptoare de pâine, restaurante, 10 magazii.[13]
 
18 noiembrie 1882

Publicat în „Monitorul oficial” nr.188 din 18 noiembrie 1882, sub semnătura regelui Carol, un decret nominaliza comuna rurală Topalu, alături de comuna Șiriu, din județul Constanța, că sunt autorizate a percepe taxe aflate într-o listă vizată de Consiliul miniștrilor.
Pentru Topalu era fixat 1 leu de la fiecare vadră de bere, adusă sau fabricată în comună, și 5 lei de vadra spirt și rachiu de prune, drojdii și tescovină, pentru fiecare grad, după alcoolmetrul lui Wagner, la temperatura de 14 grade.[14]
Se înțelege că satele aflate pe malul Dunării comercializau intens și legal băuturi alcoolice pentru care plăteau taxe statului.

24 noiembrie 1882

O delegație din Dobrogea a sosit în București, ca să prezinte Regelui o petițiune, prin care cereau: întinderea legilor comune asupra Dobrogei și încetarea regimului excepțional ; colonizarea provinciei cu Români din Transilvania, cu Serbi, Bulgari și Italieni; înființarea unei Curți de apel la Constanța; desființarea portului franc pentru acest oraș; scăderea prețului pentru răscumpărarea pământului.[15]

27 noiembrie 1882

Revenit pentru scurt timp la cârma județului, prefectul Remus Opreanu, secondat de directorul prefecturii Mihail Coiciu, adresează, la 27 noiembrie 1882, primarului Alexandridi ordinul cu nr. 10141.
„Domnule primar, Faceți parte din comitetul constituit la 2 Ianuarie 1881 pentru construirea unui edificiu de școală model în orașul Constanța. Cunoașteți mijloacele de care poate dispune în acest moment comitetul și intențiunile sale, intențiuni foarte lăudabile și nobile, dar mijloace atât de restrânse, încât este cu neputință a se ajunge la scop numai cu dânsele.
Pentru că în acest moment chiar cerem ministerului ca să binevoiască a ne autoriza să convocăm Consiliul județean spre a decide asupra necesității construcțiunii edificiului menționat și asupra sumei cu care județul va contribuianual până la plata integrală a edificiului vă rugăm și pe dumneavoastră să binevoiți a convoca onor Consiliul comunal spre a decide că această construcțiune este de necesitate publică, că se va efectua conform planului aflat la Prefectura județului, că comuna se obligă a plăti ca anuitate în acest scop, pe fiecare an, suma de 10.000 lei noi, pe lângă suma cu care se va obliga județul și că cu executarea decisiunii sale însărcinează Primăria.’’[16]

10 decembrie 1882

 Cu această dată se înfiinţează la Constanţa Direcţia pentru exploatarea căii ferate, avându-l ca director pe inginerul Teodor Dragu. Este secondat de inginerul Harrower Thomas, inspectorul de mişcare al fostei administraţii, rămas la post până în 1889. Mai târziu, Alexandru Gafencu îl înlocuieşte pe Theodor Dragu, în timp ce la gara Constanţa şef era Thomas Rizzo, iar la gara Constanţa-port Charles Gasquet. De altfel, străinii erau de numeroase naţionalităţi şi lucrau în toate posturile calificate.
După cum am mai scris, cumpărarea liniei ferate Cernavodă – Constanţa s-a făcut prin legea din 21 mai 1882 prin care guvernul României era autorizat „a cumpăra, liberă de orice sarcini, calea ferată Cernavodă – Constanţa, cu toate dependinţele sale şi atenanţele sale de orice natură, cu tot materialul mişcător; lucrările din portul Constanţa cu toate căile şi atenanţele sale, toate drepturile şi privilegiile acordate companiei de către guvernul otoman, atât pentru calea ferată cât şi pentru port, precum şi orice pretenţiuni sau drepturi litigioase, în fine orice proprietate aparţinând sub orice titlu companiei căii ferate de la Dunăre la Marea Neagră şi după inventarii complecte făcute în regulă şi în care să nu se omită nimic din ce aparţine companiei. Statul va intra în plină şi absolută proprietate odată cu plata sumei de maximum 16.800.000 lei efectiv plătită în aur […]”
 
 
 
 

---

Despre Aurelia Lăpuşan
 
Aurelia Lăpuşan, poetă, prozatoare, publicistă, cadru universitar. Născută la 24 iulie 1948 în Constanţa. Absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română - Universitatea Bucureşti. Cursuri post universitare de jurnalistică. Doctorat în teoria şi estetica teatrului. Activitate jurnalistică, universitară şi bibliografică. Este autoarea a numeroase volume de poezii, proză, din lista sa de lucrări publicate făcând parte şi 21 de monografii dedicate Dobrogei, cele mai multe scrise în co autorat cu Ștefan Lăpușan.

Citește și:
Jurnal aniversar de Dobrogea. 150: La pas prin istorie (20)