Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
12:42 31 03 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală - „Jurnal intermitent”, de Pericle Martinescu Tumultuoasa vizită a mareşalului Tito la Bucureşti

ro

12 Feb, 2020 00:00 1538 Marime text

Parcurgând volumul „Jurnal intermitent”avem prilejul reconectării la istoria trăită de Pericle Martinescu în anii instaurării regimului comunist în România, rememorări autentice din două perioade distincte, 1945-1947 şi 1964-1984, cu toate evenimentele importante ce au marcat o ţară strivită sub o doctrină absurdă şi dezumanizantă.



Textul citat mai jos a fost scris în decembrie 1947, cu ocazia vizitei la Bucureşti a mareşalului Iosip Broz Tito – considerat la acea vreme cel mai influent personaj politic din Europa, după Stalin.
 
Relatarea tumultuoasei vizite e făcută de autor cu detalii pitoreşti şi nu lipsite de umor la adresa unui eveniment ce capătă proporţii fabuloase, capitala ţării fiind „întoarsă pe dos” şi umplută cu lozinci, drapele şi portrete româno-iugoslave.
 

„La ora 9 dimineaţa a sosit în gara Băneasa. La graniţă a fost întâmpinat de Teohari Georgescu (ministrul de Interne) însuşi, cu o echipă serioasă de agenţi. La Bucureşti, la ora 9 dimineaţa, lumea a fost luată din birouri - prin surprindere - din fabrici, şi dusă la gara Băneasa «pentru primire». Se zice că a fost o mulţime imensă, încolonată de-a lungul şoselei Kiseleff, dar foarte puţini au avut bucuria să-l vadă pe Tito, căci primele 3-4 rânduri de oameni de pe marginea străzii erau coloane de «oameni de încredere» de la C.G.M. şi alte instituţii «garantate» de stat. A fost o primire care a făcut vâlvă, în orice caz.
 
Eu plecasem aseară de la Presă, ca de obicei, liniştit, ştiind că până la ora 10 nu se anunţase nimic deosebit pentru a doua zi. Astăzi, când m-am dus la prânz acolo, găsesc toată Direcţia într-o fierbere nemaipomenită. Se băteau discursuri la maşină, se coseau reportaje, zbârnâiau telefoanele în toate părţile. Venise Tito în Bucureşti, dar Direcţia Presei nu ştia nici ce program are, nici cât va sta, nici unde trebuie să trimită reporterii de serviciu. Şi nimeni nu ştia - nici Preşedinţia, nici Externele - sau nu voiau să spună. Directorul (Ivaşcu) era cel mai febrilizat dintre toţi. După cum se purta ai fi zis că e responsabil de felul cum va decurge toată vizita, aşa era de agitat. Şi după el se fâstâciseră şi ceilalţi. Toţi lucrau la câte ceva, dar nici unul nu ştia precis ce face. În fond, ziua era săracă în evenimente: nu era decât reportajul cu sosirea la Băneasa şi discursurile rostite acolo de Groza şi Tito. Puţin material faţă de agitaţia stârnită.
 
Dar ceea ce n-am înţeles aveam să înţeleg mai pe urmă, când am aflat că se păstrează cea mai mare discreţie asupra mişcărilor acestei vizite la Bucureşti şi nici chiar Direcţia Presei, care, totdeauna, în asemenea împrejurări (vezi vizita delegaţiei guvernamentale maghiare, cu o lună mai înainte) era prima înştiinţată, ca să trimită reporterii şi fotografii necesari, de astă dată nu era anunţată decât după ce se făcea un pas, după ce se afla că delegaţia vizitatoare a făcut un pas. Pe această chestie, Ivaşcu e cam nervos şi cred că toată febrilitatea lui de azi de aici porneşte.
 
Primită cu surle şi aplauze de «sute de mii» de cetăţeni ai capitalei, delegaţia iugoslavă, de cum a sosit în Bucureşti, parcă a intrat în pământ. Nu se mai vede nicăieri, nu ştie nimeni unde se află, ce face, nu are nimeni voie să o vadă. Ziarele vorbesc pe larg despre ea, dar totul se desfăşoară în cel mai mare secret. Şi deşi oraşul e plin de lozinci, drapele şi portrete româno-iugoslave - în frunte cu marea vecină U.R.S.S. - populaţia nu participă deloc la acest eveniment, căruia presa îi dă o amploare extraordinară şi-i acordă o importanţă supremă.
 
Singurul act prin care bucureştenii au aflat că Tito se găseşte în oraşul lor a fost întreruperea circulaţiei pe Calea Victoriei, de la 11 dimineaţă până la 3 după-masă. La ora 1 avea loc dejunul de la Cercul Militar dat de guvern în onoarea lui Tito. Pentru aceasta, Bucureştiul a fost tăiat în două, subit, ca şi cum s-ar fi creat o graniţă între un sector şi altul. Din Piaţa Victoriei până la Bulevardul Elisabeta, nimeni nu avea voie să străbată Calea Victoriei, dar absolut nimeni, chiar un demnitar dacă ar fi vrut să facă aceasta. Cordoane de agenţi, comisari şi poliţişti aplicau ordinul cu o rigurozitate neînfrântă. De asemeni, nimeni nu avea voie să circule pe străzile laterale din preajma Căii Victoriei, astfel că, între altele, chiar strada Sărindar, din spatele Cercului Militar, unde se află cartierul general al presei, fusese blocată şi ziariştii nu se mai puteau duce la redacţii, sau nu mai puteau ieşi de acolo dacă au fost prinşi înăuntru.
 
Pe Calea Victoriei şi străzile laterale, toate magazinele au fost închise, iar lumea evacuată. Eu însumi am fost evacuat la ora 11 din librăria «Cartea noastră» de la Creţulescu, şi ca să trec la Ministerul Informaţilor, pe Wilson, adică peste drum de unde mă aflam, a trebuit să fac un ocol enorm, să cobor în Cîmpineanu, s-o iau pe Brezoianu, apoi pe partea dreaptă a Bulevardului Elisabeta, adică nu pe trotuarul de lângă Cercul Militar, ci pe celălalt, să traversez Calea Victoriei pe la Cioflec, să ies la Universitate şi de acolo, pe Brătianu, să mă întorc spre minister, timp de o jumătate de oră, cu înghioteli pe la răspântiile aglomerate. În vremea asta Calea Victoriei era pustie. Te uitai de-a lungul ei, de la Cioflec până la Athenée-Palace, şi nu vedeai decât asfalt gol, case cu obloane trase şi indivizi răzleţi care supravegheau pe la colţuri. Cordoanele de agenţi se aflau mai la o parte, pe străzile paralele, Brezoianu şi Academiei, aşa că pe Calea Victoriei era o pustietate de necrezut la ora 12 ziua. Privind-o astfel, mi-am adus aminte că n-am mai văzut Calea Victoriei aşa de pustie decât în timpul rebeliunii din ianuarie 1941, când, după câte o rafală de gloanţe, trasă de cine ştie unde, toţi pietonii ce mai avuseseră curajul să rămână pe acolo fugeau sau se ascundeau pe unde puteau.
 
Am stat căteva momente şi am admirat această privelişte a Căii Victoriei, privind-o în lung din pragul librăriei Cioflec, şi făcând legătura între zilele rebeliunii din 1941 şi zilele prieteniei româno-iugoslave de acum ... N-am avut permisiunea să aştept până vin musafirii la Cercul Militar, să văd cum alunecă limuzinele pe pustia Cale a Victoriei, dar mam întrebat dacă Tito nu s-a întrebat şi el, străbătând artera principală a Bucureştiului, unde este populaţia acestui oraş, despre care ziarele scriu că l-a primit cu atâta bucurie?
 
În vreme ce Calea Victoriei fusese evacuată iar populaţia era îndepărtată din drumul mareşalului Tito, acesta, la banchetul de la Cercul Militar, ţinea un discurs în care spunea că vizita lui nu este o vizită de la conducători la conducători, aşa cum se făceau în epocile fasciste, ci o vizită de la popor la popor, între popoarele român şi iugoslav. Nu noi, conducătorii, vorbim aci, spunea mareşalul, ci popoarele noastre, nu noi încheiem acorduri, ci popoarele noastre. Nu rămânea decăt să mai spună că «nu noi mâncăm şi ne delectăm aici cu tot ce ne pofteşte inima, de la icre negre la curcan, şi de la ţuica de Văleni la şampanie, ci popoarele noastre». De altfel, din discursurile rostite acolo reieşea limpede că «popoarele noastre» sunt fericite fiindcă, prin această vizită, li se deschide un viitor strălucitor în faţă, spre libertate, democraţie şi progres - în frunte cu marea noastră vecină de la Răsărit, U.R.S.S.

 

DESCARCĂ GRATUIT VOLUMUL ÎN FORMAT PDF!

 

La ora 11 mare adunare populară în Piaţa Victoriei, unde mareşalul Tito vorbeşte populaţiei capitalei. Toate instituţiile şi întreprinderile şi-au întrerupt activitatea, trimiţând funcţionarii şi muncitorii la «miting». E o zi plăcută: ninge cu fulgi mari, feerici, pufoşi. Ai zice că suntem la Moscova. Ascult glasul mareşalului Tito transmis de un difuzor mare, la Poştă, unde mam dus să pun două scrisori pentru străinătate. E o zi de misticism slav: ninge ca la Moscova, iar în Piaţa Victoriei se vorbeşte ca în Piaţa Roşie. Aici, în sud-estul Europei se pune ceva la cale în această zi de iarnă bogată. Am impresia că cel mai important lucru care se întâmplă astăzi, 19 decembrie 1947, pe suprafaţa globului e mitingul de la Bucureşti, din Piaţa Victoriei. Și mai am impresia că, în această zi de ninsoare liniştită, zăpada a astupat toate zgomotele din lume, ca să nu se audă decât gasul lui Tito, care vorbeşte la Bucureşti.
 

„Mişunau agenţii ascunşi pe după draperii”

 
Astă-seară întreruperea circulaţiei la Bucureşti a căpătat şi mai multă amploare. De unde ieri la prănz fusese blocată Calea Victoriei de la Piaţa Victoriei până la Cercul Militar, astă-seară a fost întreruptă circulaţia de la Piaţa Victoriei până la Patriarhie, unde, la ora 6 p.m., mareşalul Tito a făcut o vizită la Parlament. În acest timp, dacă cineva voia să treacă dintr-o parte în alta a Căii Victoriei, trebuia să înconjoare Bucureştiul şi o putea face mai repede cu trenul pe linia de centură, decât cu tramvaiul sau taxiul pe străzile capitalei.
 
Seara la şapte s-a revenit la normal, adică restricţiile s-au redus tot până la Cercul Militar, unde are loc ultimul banchet. A treia zi de când Tito e în Bucureşti (se speră că diseară pleacă, la miezul nopţii). Această vizită a întors capitala pe dos. Populaţia, fără să vrea, a fost ţinută să ştie şi să «participe» la această vizită prin restricţiile impuse. Nu mai vorbesc de cei însărcinaţi cu măsurile de ordine sau cu urmărirea vizitei: cred că abia aşteaptă să se termine. Căci, dacă la vizita trecută, a ungurilor, miniştrii noştri au obosit alergând de la o recepţie la alta şi s-au îmbolnăvit mâncând, de astă dată au fost zdrobiţi, fiindcă acum cred că n-a dormit nici unul o noapte din cauza grijii pe care o au cu toţii că Tito se află la Bucureşti. (Şi acest supliciu nu l-a îndurat numai Teohari Georgescu, ci toţi miniştrii, cu siguranţă, chiar şi cei mai nevinovaţi dintre ei.)
 
E de la sine înţeles că cea mai mică defecţiune survenită în cursul acestei vizite ar costa dacă nu capul, în orice caz fotoliul (ceea ce poate să fie mai important!) ministrului respectiv, sau chiar al guvernului actual. De aceea, bieţii miniştri nici nu dorm, nici nu îndrăznesc parcă să mănânce, stând de strajă în jurul mareşalului Tito, care, după Stalin, e cel mai important personaj din Europa - după cum se spune. Doamne, ce-ar fi să vie Stalin însuşi la Bucureşti! Cred că în trei zile miniştrii noştri ar pierde atunci toată grăsimea pe care au pus-o pe ei în trei ani.
 
Azi după-masă a avut loc «conferinţa de presa», prevăzută în programul oficial a mareşalului Tito cu reprezentanţii presei străine şi române. Câte pregătiri, câte precauţii, câtă bătaie de cap şi pentru asta. Conferinţa nu s-a ţinut la Ambasada iugoslavă, aşa cum ar fi fost normal, ci acasă la ambasador, ca să fie mai în siguranţă. Au fost chemaţi oameni foarte verificaţi, dar, cu toate astea, acolo au fost ţinuţi la mare distanţă. Tito şi oamenii lui stăteau într-un capăt al salonului, iar în spatele lor mişunau agenţii ascunşi pe după draperii, în timp ce presa a fost înghesuită în celălalt capăt al salonului, lângă uşă şi sub scara interioară ce duce la etaj.
 
Conferinţa propriu-zisă n-a fost o conferinţă. Tito n-a făcut nici o declaraţie, ci a cerut să i se pună întrebări. Problema era în ce limbă să i se formuleze întrebările: în iugoslavă nu putea nimeni, iar în altă limbă iar nu se putea, fiindcă mareşalul nu avea interpret bun. Până la urmă, Tito, ca să termine mai repede toată povestea, a spus că i se pot pune întrebări în orice limbă şi finalmente s-a găsit salvarea într-un ziarist român care cunoştea bine limba rusă, aşa că cele câteva fraze convenţionale ale acestei «conferinţe de presă» s-au consumat în limba rusă, pe care Tito o cunoştea bine (ca şi engleza şi germana).”

 
#citeşte mai departe în Jurnal intermitent”, de Pericle Martinescu 
#„Jurnal intermitent”
#Autor Pericle Martinescu
 
Dacă în urmă cu 122 ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“. 
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA de Constanţa (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanţa sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.

Sursa foto: captură YouTube/Arhivă TVR
 
Citeşte şi:
 

#DobrogeaDigitală - „Jurnal intermitent”, de Pericle Martinescu: Pericle Martinescu, angajat să scrie o biografie romanţată a prim-ministrului Petru Groza


 #DobrogeaDigitală - „Jurnal intermitent”, de Pericle Martinescu: Moartea suspectă a lui Marin Preda

#DobrogeaDigitală - „Jurnal intermitent”, de Pericle Martinescu: Agapă printre artiştii Operei. Petru Groza, aşa cum puţini l-au cunoscut

#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: În volumele epurate de comunişti ni se prezintă „un popor compus din escroci, semidocţi şi tot felul de lichele”

#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: Modificarea ortografiei limbii române, susţinută de „filologii” improvizaţi

#DobrogeaDigitală - „Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim (1936-1939). Vulcanul iubirii”, de Pericle Martinescu: Anton Holban, „suflet torturat” de amoruri răvăşitoare

#DobrogeaDigitală - „Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim (1936-1939). Vulcanul iubirii”, de Pericle Martinescu: „Dacă există vraci în domeniul artei, Enescu este unul”
 
 
Comentarii








Cele mai recente postari