Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
09:54 20 02 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală - „Jurnal intermitent”, de Pericle Martinescu Mărturii despre Frică și interacțiuni cu „organele”

ro

23 Jan, 2020 00:00 1462 Marime text

În jurnalele sale din timpul regimului comunist, Pericle Martinescu a consemnat, în mare secret, evenimente şi fapte dintr-o vreme în care România a trăit cea mai neagră perioadă a istoriei sale. Revolta, indignarea, suferinţele din timpul dictaturii proletcultiste - materiale, intelectuale şi morale - constituie mărturii preţioase, fiind, potrivit autorului „singurul mijloc de a rezista, intelectualiceşte, lipsei de libertate, imposturilor şi abuzurilor din acele vremuri, dar totodată unicul mod de a reacţiona, sufleteşte, împotriva supliciilor de tot felul la care eram supuşi”.





În cartea sa Jurnal intermitent”, Pericle Martinescu a acoperit cu mărturii zilnice două intervale cuprinse între anii 1945-1947 şi 1964-1984. Pauza dintre ele ne este explicată, în mod clar şi legitim, într-un text din volumul amintit, denumit „Intermezzo”:
 

„Însemnările erau însă nu numai foarte secrete, dar şi extrem de acuzatoare la adresa regimului politic comunist şi a ocupaţiei ţării de către trupele sovietice. Nimeni n-a ştiut şi n-a aflat vreodată că ţineam un asemenea «jurnal». Dacă s-ar fi aflat, toate caietele cu însemnări ar fi fost distruse, iar eu înfundam puşcăria pe viaţă şi pe moarte. Dar puţin după aceea, prin 1955, s-a produs un fel de fals «dezgheţ», adică o falsă adiere de libertate (după dispariţia lui Stalin) ce dădea oamenilor unele speranţe şi unele iluzii.


În realitate, era o amăgire. Eu însă am oprit atunci însemnările mele, nu fiindcă eram convins că nu-şi mai aveau rostul, ci fiindcă mă cuprinsese o Frică (cu F) de ceea ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă aş fi fost prins asupra faptului. Şi apoi, tensiunea sub care trăisem în cei şapte ani (cât şaptezeci!) abia acum îşi făcea efectul şi mă înspăimântam pur şi simplu la gândul de a continua «jurnalul» sau la amintirea celor ce scrisesem mai înainte. Îmi era teamă să mă apropii de un caiet ce parcă mă chema şi mă îndemna să pun mâna pe condei şi să continui.


Din fericire, am avut tăria, sau înţelepciunea de a renunţa. Iar ca mod de a suporta viaţa fără a «scrie», fără a mă confesa unei bucăţi de hârtie, m-am consacrat unor treburi similare, acelea de a face traduceri, stilizări, mici recenzii şi alte preocupări literare ce-mi umpleau timpul şi puteau înlătura nevoia de a ţine un «jurnal». Dar principala cauză a acestei întreruperi a fost teama, Frica ce mă cuprindea când îmi aminteam ce notasem în «jurnalul» abandonat sau ceea ce puteam nota într-unul nou.

Asta a durat zece ani, până în 1964, când am reluat însemnările din acest volum. Dar sub alte auspicii, pe un ton ponderat, fără vehemenţa de mai înainte, fără acuze şi incriminări grele la adresa oamenilor şi a evenimentelor, ci vorbind cu gura pe jumătate, ca o descărcare sufletească - ea însăşi numai pe jumătate înfăptuită. Între timp, măsurile oficiale de suspectare, de urmărire şi pedepsire a celor «imprudenţi» nu slăbiseră cu nimic.


Dimpotrivă, ele îşi făcuseră treaba lor murdară într-o formă mai rafinată şi mai perfidă; în pofida aşa-zisului "dezgheţ", se operau arestări, se înscenau procese, se pronunţau condamnări ce umpleau închisorile unde şi-au petrecut ani de viaţă mulţi dintre cei mai buni fii ai poporului român. Personal, am scăpat de osândirile ce mă ameninţau, dar, de Frică, n-am mai ţinut un «jurnal» şi nici n-am vorbit nimănui - nici măcar soţiei mele - de ceea ce scrisesem şi ascunsesem mai înainte. Totuşi de unele «neplăceri» ca acelea amintite mai sus n-am fost scutit. Suspectat fără încetare şi în permanenţă, urmărindu-mi-se fiecare mişcare, fiecare contact omenesc, am ajuns a fi «invitat» şi eu pe la porţile închisorilor.



 

DESCARCĂ GRATUIT VOLUMUL ÎN FORMAT PDF!


E drept, acolo am ajuns nu prin «ridicări» la miezul nopţii, ci prin Invitaţii emise de Miliţie sau Securitate, în care se fixa ziua, ora şi locul unde trebuia să te prezinţi. Astfel, în vara lui 1960 am primit prin poştă Invitaţia de a mă înfăţişa în strada Ştefan Furtună (colţ cu Calea Plevnei), la o oră matinală, cu prezenta «carte poştală» şi cu Buletinul de Identitate. Nu se dădea nici o altă explicaţie. Ştiam însă ce înseamnă asta şi intrasem în panică. Dar când am ajuns la adresa indicată, am avut un sentiment de uşurare. M-am trezit la intrarea într-o vilă foarte cochetă, foarte liniştită, fără nici un semn de ameninţare. S-ar fi zis că sunt invitat de o familie de bună condiţie, într-o casă nevinovată. Era însă numai aparenţă. Acolo, în acea vilă frumoasă, liniştită şi cochetă, se aflau doar birourile de «anchetă» ale închisorii Malmezon, ale cărei celule cu deţinuţi se începeau chiar din uşa din dos a elegantei vile. Aveam să cunosc mai bine ambianţa; fiindcă i-am fost «musafir» timp de două zile.


M-au primit doi ofiţeri în civil (erau de fapt colonei de Securitate), instalaţi la o masă lungă pe care se afla un teanc mare de mape (aveam să constat că erau autobiografii pe care le dădusem în decursul anilor diferitelor «organe» ce mi le solicitaseră, denunţuri, referinţe, note informative, toate strânse acolo), cuprinzând amănunte despre viaţa mea mai «exacte» decât mi le ştiam eu însumi. Cei de la masa de lucru se purtau civilizat, erau intelectuali, bine instruiţi, discuţia decurgea în termeni «amiabili», fiecare dintre interlocutorii mei mai consulta câte o mapă, îmi mai punea câte o întrebare şi uneori îmi cerea să scriu câte o declaraţie.


«Ancheta» a durat opt ore, până la patru după amiază. Credeam că am scăpat. Dar unul din oamenii mei a chemat un soldat şi m-a dat în primire acestuia. Am fost condus pe un culoar strâmt şi întunecos, într-una din celulele pentru deţinuţii din jur. Mi s-a spus să aştept «puţin» şi m-a lăsat singur. Am aşteptat până seara, când mi s-a dat drumul să plec casă, pentru a reveni a doua zi dimineaţă. Mi s-a interzis de a spune cuiva (nici soţiei) unde am fost, cu cine m-am văzut, ce am discutat. Ancheta s-a concentrat asupra activităţii mele din trecut, de la Ministerul Propagandei Naţionale, unde funcţionasem la Direcţia Presei, în timpul războiului. Am fost apoi interogat asupra activităţii de după război, ca scriitor şi membru al Uniunii Scriitorilor din R.P.R. Accentul se punea pe spionaj: Că am cunoscut diferiţi corespondenţi străini de presă, că am relaţii epistolare cu persoane din străinătate (ştiau totul!), dacă am făcut spionaj sau dacă ştiam oameni implicaţi în aşa ceva.


«Dumneavoastră, ca scriitori şi ziarişti, ştiţi prea multe, umblaţi peste tot, vedeţi prea multe», mi se spunea mereu, apelând la dosarele din faţă. În sfârşit, după ce m-au pus să mai scriu o «Declaraţie» amănunţită despre tot ce am discutat şi mărturisit, mi s-a dat drumul să mă duc acasă şi să fiu «liniştit», că nu voi păţi nimic.

„Frica şi veştile despre ceea ce păţiseră alţii mi-au tăiat cheful de a mai ţine un jurnal


Dar treaba nu s-a terminat aici. Peste doi ani, în vara lui 1962, m-am trezit cu o nouă Invitaţie, avînd acelaşi conţinut ca şi precedenta şi sunând la fel de inofensivă. De astă dată eram «invitat» să mă prezint la Miliţia Capitalei, la un birou anexă din strada Belvedere. Acolo m-a primit un funcţionar (civil) ceva mai tânăr decât ceilalţi de la Malmezon, şi m-a întâmpinat cât se poate de atent şi binevoitor. Nu avea nici un «dosar» la îndemână, dar se înţelegea că ştia multe şi voia să «discutăm» asupra unor chestiuni cam ... ceţoase. Însă nu în acel birou mic, luminos şi discret din strada Belvedere, ci m-a rugat să-l însoţesc câţiva zeci de metri mai încolo, în strada Uranus.


M-am pomenit în faţa unei porţi imense, neagră ca în amintirile lui Arghezi, unde s-a deschis o uşiţă prin care am păşit înăuntru. Mă aflam deja în incinta închisorii din Uranus. Era şi acum un avertisment, ca şi data trecută, de ceea ce puteam să păţesc dacă nu voi fi «cuminte» şi nu voi declara tot ce mi se cere. Însoţitorul meu m-a introdus într-o cămăruţă obscură, deasemeni de la capătul şirului de celule unde se aflau puşcăriaşii, şi acolo s-a început discuţia.


Omul era bine informat şi voia să afle diverse amănunte despre relaţiile mele cu alţii, profesionale, familiale, prieteneşti etc. Totul se baza pe diverse «informaţii» mai mult sau mai puţin exacte pe care le avea. Aşa se face că am pătruns şi eu pe poarta închisorii din Uranus - din fericire numai pentru o zi. În schimb sperietura, ca şi mai înainte, avea să mă urmărească pentru multă vreme după aceea.
Peste un an, în 1963, am fost iarăşi «invitat» la Miliţia Capitalei, unde, într-un birou de la etajul IV, am fost «descusut» asupra multor aspecte din viaţa şi activitatea mea, probabil în legătură cu diverse note informative şi denunţuri în care eram vizat. De atunci n-am mai fost «deranjat» de odioasele organe, însă frica ce mi-o insuflaseră ele şi veştile despre ceea ce păţiseră alţii mi-au tăiat cheful de a mai ţine un «jurnal». Abia după 1964, când lucrurile se mai schimbaseră, oarecum, am revenit la acest «viciu», dar în. termeni cu totul diferiţi; ca să-mi păstrez securitatea personală şi totodată ca o defulare sufletească. Aşa se explică hiatusul din acest volum, implicând o perioadă mai lungă, dintre 1947 şi 1964.”



#citeşte mai departe în „Jurnal intermitent”, de Pericle Martinescu
#„Jurnal intermitent”
#Autor Pericle Martinescu

Dacă în urmă cu 122 ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“.
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA de Constanţa (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanţa sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.


Sursa foto: Arhiva ZIUA de Constanţa

 
Citeşte şi:

#DobrogeaDigitală - „Jurnal intermitent”, de Pericle Martinescu: Agapă printre artiştii Operei. Petru Groza, aşa cum puţini l-au cunoscut

#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: În volumele epurate de comunişti ni se prezintă „un popor compus din escroci, semidocţi şi tot felul de lichele”

#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: Modificarea ortografiei limbii române, susţinută de „filologii” improvizaţi

#DobrogeaDigitală - „Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim (1936-1939). Vulcanul iubirii”, de Pericle Martinescu: Anton Holban, „suflet torturat” de amoruri răvăşitoare

#DobrogeaDigitală - „Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim (1936-1939). Vulcanul iubirii”, de Pericle Martinescu: „Dacă există vraci în domeniul artei, Enescu este unul”

#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”, de Pericle Martinescu: În vizită la George Călinescu, „în laboratorul literar unde se făureşte, zi de zi, marea istorie a literaturii române”
 
Comentarii








Cele mai recente postari