Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
16:18 30 03 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu Noua stabilizare, „jefuiți în numele legii”

ro

18 Feb, 2020 00:00 1627 Marime text

Jurnalul ținut de Pericle Martinescu în perioada cea mai neagră a istoriei României, anii de instaurare a comunismului, în varianta sa stalinistă, este mărturia copleșitoare a autorului care a notat, cu toate riscurile, tot ce a simțit și a trăit în acei ani de orori sociale și culturale.





„Fiecare frază din acest caiet” - mărturisește autorul - „e scrisă cu sînge, deoarece atîta vreme cît știu că în casa mea există acest caiet - oricît ar fi el de bine camuflat - nu am liniște, nu am siguranță. Dar mai presus de liniște și siguranță este nevoia - să spun: viciul? - de a scrie. Împotriva lui nu pot să lupt, lui îi cedez sînge din sîngele meu.”


Volumul 7 ani cât 70ne oferă ocazia unei reconstituiri de mare autenticitate a unei epoci în care tăvălugul absurd al istoriei a măturat, fără milă, oameni, destine, credințe. Textul de mai jos se referă la stabilizarea din 1952, când oamenii au fost „jefuiți în numele legii”.
 

„De mai bine de două săptămîni, țara noastră se străduiește, de la un capăt la altul, să-și revină la «normal», în urma «reformei bănești» de la 28 ianuarie 1952. Această «reformă» a fost, de fapt, o adevărată revoluție, în sensul marxist al cuvîntului. În primul rînd, leul, de a cărui demonetizare se plîngea toată lumea de vreo 30 de ani încoace, a făcut dintr-o dată un salt formidabil, recăpătîndu-și valoarea pe care o avea înainte de primul război mondial. Părinții noștri ne vorbeau adesea despre vremurile cînd o pîine costa 25 de bani sau un costum de haine 80 de lei. Asemenea vremuri noi n-am sperat niciodată că o să mai apucăm. Erau prea frumoase și prea depărtate în trecut. Dar, adeseori, tocmai ceea ce nu speri ți se întîmplă să întîlnești.


După ce trecusem prin diferite epoci, cînd leul oscila de la mie la milion, pierzîndu-și orice credit, pînă în anul 1947, anul bancnotelor de 5.000.000, noi și frumoase, dar fără nici o valoare, și după ce, timp de aproape cinci ani, ne obișnuisem cu un standard de viață mediu de 10.000 de lei lunar, perioadă în care leul nu avea nici o greutate, moneda de bază fiind polul sau suta - iată că, dintr-o dată leul a devenit egal cu 100 de bani, adică o monedă importantă.


Peste noapte, printr-un simplu comunicat al guvernului, au început să circule în țară monede de 1 ban, 3 bani, 5 bani, 10 bani și 25 de bani, în comparație cu care moneda de 1 leu părea o «sumă». Vedeam și nu ne venea să credem! Parcă am fi fost pe vremea lui Carol I sau și mai înainte; umblam cu «paralele» în buzunar, la tramvai, la țigări, la pîine - leul păstrîndu-l pentru trebuințe mai mari. Parcă s-ar fi întors «vremurile bune» ale părinților, care uitaseră și ei să mai calculeze o marfă, oricît de modestă și lipsită de importanță, în lei și în bani; eram obișnuiți cu toții să calculăm orice în sute și în mii.


Acum am revenit la fracțiuni de leu, la parale. «Ce fericire!» ar exclama cineva căruia i s-ar povesti doar despre aceasta. «Ce nenorocire!» spun însă cei forțați - adică poporul întreg - să suporte o astfel de «fericire». Spectrul «stabilizării» ce bîntuia întreaga opinie publică de vreun an și ceva încoace și-a făcut, în sfirșit, apariția. Cu toate asigurările lui Vasile Luca, ministrul de Finanțe, care încă de prin 1949 încearcă să dezmintă «zvonurile» lansate de «dușmanii poporului nostru», imperialiștii anglo-americani, care «latră» (spunea V.L. în raportul la bugetul pe 1950) despre o nouă stabilizare, promițînd cu fermitate că niciodată leul nostru nu va mai avea nevoie de stabilizare (după aceea de la 15 august 1947), iată că acum lucrul s-a întîmplat, fără ca vistiernicul țării să sufle vreun cuvînt. Ceea ce trebuie recunoscut este că noua stabilizare a fost făcută cu o tactică și cu o măiestrie demnă de cei mai mari apași ai bursei cunoscuți în istorie de la Lew pînă la Varga.


Lucrurile s-au întîmplat astfel: În cursul lunii ianuarie, masele populare însepuseră să răspîndească tot mai insistent zvonul unei stabilizări. Totuși, parcă nimeni nu credea. Nu se simțea nici un fel de inflație, majoritatea oamenilor așteptîndu-și cu nerăbdare «chenzina» spre a-și acoperi nevoile zilnice. Pe la mijlocul lunii, zvonul a căpătat tărie, pentru ca în zilele de după 20 ianuarie publicul să înceapă a mirosi că de data aceasta «e ceva serios».


Au început să fie asaltate magazinele, piețele, tîrgurile. Se povestesc tot felul de întîmplări: țărani care cumpărau parfum cu damigeana, orășeni care își băgau bani în cozi de topor și în orice întîlneau în cale. Fiecare povestește despre asemenea întîmplări, dar dacă-l întrebi unde anume s-a petrecut, îți răspunde că nu știe precis, că «a auzit» și el de la alticineva ș.a.m.d. Adevărul este că lumea, alarmată, a dat buzna după cumpărături, dar nu prea a avut ce cumpăra, și piețele și magazinele erau goale. Unii oameni, mai prudenți, cumpărau, într-adevăr, orice întîlneau în cale - dar nu în mod exagerat - spre a-și investi puținii bani ce-i aveau în ceva durabil. Pe de altă parte, și guvernul făcea aceeași politică, deoarece retrăsese mărfurile de pe piață, cu un scop anumit. Era pasionant de urmărit această luptă surdă dintre guvern și populație pentru acapararea produselor.


Lupta asta pitorească a luat sfîrșit într-o clipă însă. În seara de 24 ianuarie, guvernul a lansat un comunicat prin care anunța că toate magazinele din țară vor fi închise în zilele de 25 și 26 ianuarie, pentru recalcularea și reducerea prețurilor. Bun. Un comunicat ca oricare, și-au spus cetățenii. A doua zi, vineri, într-adevăr toate magazinele - cu excepția farmaciilor, unde se serveau numai «rețetele urgente» - au întîmpinat publicul cu obloanele trase. Nici un restaurant, nici un debit de tutun, nici un fel de întreprindere comercială nu mai exista. Cetățeanul umbla cu banii în buzunar, dar nu putea face nimic cu ei. Erau deschise numai teatrele, cinematografele și băile publice (trei la număr în tot Bucureștiul), unde nu se putea pătrunde din cauza îmbulzelii. La baie, parcă toată lumea își adusese aminte că trebuie să se spele și mii de cetățeni descoperiseră stabilimentul în care nu mai intraseră niciodată.


Taxele de apă, lumină, telefon, percepție etc. nu se mai primeau, deși cetățenii, cuprinși de un zel patriotic mărinimos, se hotărîseră toți deodată să-și achite datoriile către stat. Orașul era frămîntat de o agitație extraordinară: populația, cu o muțenie plină de exasperare, privea către porțile și ghișeele închise, neștiind și neavînd ce să facă cu banii. Au fost zile în care lumea trăia într-adevăr fără bani, ca într-o societate ideală și utopică. Unii se plimbau cu tramvaiul, de la un capăt la altul al orașului, folosind acest prilej pentru a cunoaște Bucureștiul cu toate cartierele și mahalalele sale, fiindcă numai la tramvai se mai primeau banii.


Situația aceasta a durat trei zile: vineri, sîmbătă, duminică. Duminică spre seară a explodat, în fine, bomba: a apărut Scînteia cuprinzînd Hotărîrea partidului și guvernului în legăturii cu reforma bănească. Ziarul era smuls din mîna vînzătorilor, ba au fost și cazuri cînd mulți oameni au ieșit cu mîinile și picioarele rupte din vălmășagul luptei pentru obținerea unei fîșii de ziar.


După trei zile de «post negru», populația era în dreptul ei să-și manifeste curiozitatea față de comunicatul guvernului. Acest comunicat anunța «reforma bănească». Actuala monedă se schimbă și se introduce o monedă nouă. Banii vechi se schimbă în proporție de 200 la 1, pînă la suma de 3000 lei, iar peste această sumă în proporție de 400 lei la 1. Drepturile cetățenilor vor fi plătite de stat în această proporție; datoriile cetățenilor față de stat, însă, se achită în proporție de 20 la 1. Se anunță că, începînd chiar de a doua zi, luni, se va trece la schimbarea banilor. În zilele de 28 și 29 ianuarie (luni și marți), banii vechi vor fi primiți numai la tramvaie și la sălile de spectacole, unde însă prețul unui bilet va fi de 10 ori mai mare. Magazinele și toate celelalte - cu excepția teatrelor și cinematografelor, unde acum nu mai era îmbulzeală, au fost închise și luni, pînă spre seară, astfel că populația n-a avut ce cumpăra - și o bună parte a ei, cei ce nu făceau menaj - n-a avut ce mînca timp de patru zile încheiate.


În acest timp, vitrinele magazinelor gemeau de bunătăți, ca în cele mai slăvite epoci de prosperitate: munți de unt, grămezi de ouă, cantități imense de pește și salam, lămîi, portocale etc., etc., încît lumea care se perinda prin fața lor și le privea înghițind în sec credea că visează. Politica guvernului asta fusese: de mai bine de două luni - și chiar în perioada Crăciunului și a Anului Nou - nu dăduse nici un produs pe piață, pentru a da acum, dintr-o dată, iluzia unui belșug fascinant.
Oamenii, după patru zile de răbdare, erau înfometați. Fiecare se gîndea că, atunci cînd va pune mîna pe primii bani noi, întîi va intra într-o «Alimentară» și-i va «topi» dintr-o dată. Fiecare se gîndea să fie primul, ca să-și asigure porția necesară.


DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF! 



 

„Țărănimea a fost cel mai greu lovită”


Dar guvernul a avut grijă să evite un nou omor între oameni, planificînd în așa fel schimbarea banilor, încît magazinele să nu fie asaltate și golite dintr-o dată. Centre de schimb erau puține, iar schimbul se făcea după alfabet, astfel că schimbul trebuia să dureze patru zile încheiate. Cetățenii cu literele A, B, C, D au avut norocul să capete cei dintîi bani noi, dar asta tocmai tîrziu, luni seara. Totuși, luni spre seară magazinele alimentare au început să fie asaltate de cumpărători. Ce mîndri ieșeau ei cu plasele în mînă, în care se zăreau 2-3 pachețele, și cum traversau victorioși străzile orașului! Pe la 5, luni, am văzut un muncitor foarte mulțumit că schimbase banii și-și cumpărase o franzelă, pe care o purta ca un baston, pe Bulevard, fiind primul cetățean ce-și făcuse apariția cu o pîine albă în mînă și fiind conștient de însemnătatea acestui fapt, la acea oră. Cu bani noi, nu puteai cumpăra mai nimic. Prețurile se reduseseră, într-adevăr, de 20 ori la orice produs.


Dar ce folos? Pentru 1000 lei vechi căpătai la schimb, 5 lei noi. Cu o mie de lei vechi puteai să-ți încarci bine o coșniță, ca să mănînci cîteva zile, cu 5 lei noi puteai cumpăra cel mult o jumătate de kilogram de unt sau un kilogram de brînză. În felul acesta după patru zile de «post negru» guvernul a oferit populației înfometate, care abia aștepta redeschiderea magazinelor, doar un aperitiv. Fiecare om și-a cheltuit într-o singură zi - fără să se aleagă cu nimic - salariul pe o lună sau și mai mult, deoarece, pentru 10 000 de lei vechi nu primeai decît 3 7 de lei noi, adică prețul unei mese îndestulătoare, plătită cu truda unei luni de muncă. Asta a fost «reforma bănească». Într-o singură noapte toți oamenii - bogați și săraci, harnici și leneși, inteligenți sau idioți - au fost aduși la egalitate, nici unul neavînd mai mult decît altul sau cei ce au avut mai mult au pierdut totul. Au fost cazuri cînd oamenii și-au strîns, de ani de zile, bani să-și cumpere o casă, sau alții care vînduseră o casă cu cîteva zile mai înainte; și unii, și alții au pierdut totul. Mai bine zis, și unora, și altora, statul le-a furat totul. În general, fiecărui om i s-a furat cel puțin un salariu lunar - dar nimeni n-a zis nimic, nimeni n-a crîcnit o vorbă.


Bineînțeles, comunicatul prin care s-a legiferat acest furt în masă vorbea de «speculanți», de «capitaliști», de «lupta de clasă» etc. Dar cine erau speculații, capitaliștii și dușmanii de clasă, după patru ani de democrație populară?! Dacă ar fi să cred acest comunicat, ei erau cei în care «reforma» a lovit, adică înșiși oamenii muncii, pe care regimul pretinde că îi protejează. S-a vorbit, de asemenea, foarte mult de țărănime. Că țăranii aveau bani, că reforma a vrut să scoată banii de la țărani etc. Acesta este însă numai un pretext, ca să se justifice într-un fel furtișagul și să se găsească un vinovat. Adevărul este că tocmai la țărănime se aflau mai puțini bani. Țărănimea care n-are ce mînca, ce îmbrăca și ce încălța, țărănimea care nu are gaz să-și lumineze casa și care e brutalizată mai rău ca în vremea fanarioților de perceptori - această țărănime a fost și de data asta scoasă vinovată.


Ceva mai mult încă, țărănimea a fost cel mai greu lovită de această reformă. Fiindcă, dacă muncitorul de la oraș, după 10-15 zile și-a primit o parte din salariu, putînd să-și astupe nevoile, țăranii n-au avut de unde primi nimic, astfel că singura lor cale de a pune mîna pe bani este aceea de a vinde tot ce au în curte: porc, găină, ouă, lapte etc. și a îndestula astfel piața, pe care statul n-a mai putut-o aproviziona. Și cine crede oare că țăranul își poate cumpăra ceva cu banii luați pe îmbucătura de la gură? Numai cei ce nu cunosc suferințele și tragedia țăranilor noștri de azi cred aceasta. Cu banii luați pe ceea ce au fost nevoiți să vîndă, țăranul nu-și poate cumpăra cele necesare, de îmbrăcat și încălțat, fiindcă el trebuie să plătească birurile către stat. Și comunicatul guvernului și articolul de fond din Scînteia au nerușinarea să demonstreze că reforma bănească este făcută «și» în folosul țărănimii, că prin această reformă alianța dintre clasa muncitoare și țărănime devine mai puternică! Decît așa «alianță», de un milion de ori mai bine lipsă!


Astăzi, după două săptămîni de la «reformă», oamenii umblă încă flămînzi și se uită cu jind la vitrinele care, cu toate acestea, au început a se goli. Statul întîrzie să plătească salariile și drepturile celor ce muncesc, tocmai spre a prelungi iluzia prosperității, care a fost de la început o iluzie, o iluzie ce s-a sfărîmat destul de repede. Dacă toți oamenii și-ar primi micile salarii, piața n-ar mai putea face față cererii, așa că statul dă bani cu țîrîita, iar cetățenii o duc cum pot, cu mîrîita. Cine cîștigă și cine pierde de pe urma acestei refonne? Presa din întreaga țară - era să spun: presa guvernului, dar uitasem că e singura în țara noastră azil - s-a grăbit să anunțe «poporul» că această reformă a fost făcută în folosul lui, în folosul tuturor oamenilor muncii. Dar, iată că, după aplicarea ei, oamenii muncii își dalf seama că au fost jecmăniți. Ceva mai mult încă, ei sînt și vor mai fi, încă o bucată de vreme, jefuiți în numele legii. Cine cîștigă? Următoarea socoteală e clară: o rublă costa înainte de refonnă 30 de lei. După reformă, ea costă 2,80 lei.


Or, aplicînd coeficientul de 20, ca la orice «recalculare», o rublă trebuie să coste 1,90 lei. Un funcționar sovietic - și, slavă Domnului, sînt cu miile la noi în țară - plătit cu 1000 de ruble, primea în R.P.R., înainte de reformă, 38 000 de lei pe lună. Acum el primește tot pentru 1 000 ruble, 2 800 de lei - în vreme ce un funcționar român care pi-imea, înainte 38 000 lei, acum primește 1 900 de lei - deci cu 900 de lei mai puțin decît rusul egal în grad. De asemenea, o afacere comercială între R.P.R. și U.R.S.S. în valoare, să zicem, de 38 de milioane de lei vechi, este plătită acum cu 2 800 000 de lei, în loc de 1 900 000 de lei, deci cu o diferență, în favoarea U.R.S.S., de 900 000 de lei. Dacă am face socoteala pentru întregul volum de plăți al R.P.R. către U.R.S.S., vom constata că U.R.S.S: cîștigă, de pe urma acestei refonne, sume fabuloase. Iată unde este hoțul! Dar am spus că «oamenii muncii» continuă să fie jefuiți și după reformă. Într-adevăr, foarte mulți oameni - muncitori, scriitori, pictori, artiști etc. - realizaseră pentru stat diferite lucrări: norme depășite în fabrici, opere literare, opere de artă etc.


De vreo patru luni încoace, aceste munci nu au fost plătite de stat, banii fiind «blocați» la Banca de Stat. Nimeni nu știa pentru ce sînt blocați banii și toți cei interesați așteptau, din zi în zi, să li se plătească munca. A venit reforma. Au început să circule zvonuri că toate restanțele vor fi plătite. Dar cum? 20 la 1 sau 200 la 1? Normal ar fi fost să se plătească 20 la 1, adică pentru suma cuvenită în lei vechi să se achite o sumă corespunzătoare în lei noi. Zile și nopți, săptămîni întregi, cei ce aveau de primit bani pentru munca lor de acum o lună, două, trei sau chiar patru erau obsedați de acești coeficienți: 20 la 1 - 200 la 1. Oamenii se gîndeau numai la asta, erau frămîntați, terorizați, obsedați de acești coeficienți. Nu se întîlneau doi pe stradă, ca să nu se întrebe reciproc: «Ei, cum e: 20 la 1, sau 200 la 1 ?» dar nimeni nu putea răspunde. În sfîrșit, după ce a socotit că i-a chinuit astfel destul, statul a hotărît: toate plățile ce trebuiau făcute pînă la 28 ianuarie - de ce nu s-au făcut, statul nu spune! - se vor plăti în proporție de 200 la 1. Adică un muncitor care cu prețul sănătății lui, spărsese norme ca să cîștige 20 000 de lei, un scriitor, un pictor, un artist etc, care muncise o lună de zile ca să cîștige 20 000 de lei, va primi acum 100 de lei noi. Cu 20 000 de lei vechi, o familie trăia o lună de zile sau un om își cumpăra trei metri de stofă bună de la «Romarta». Cu 100 de lei noi, o familie trăiește azi două zile sau un om își cumpără abia 1/4 metru din aceeași stofă. Iată cum a venit reforma bănească în ajutorul oamenilor muncii!


Ceva mai mult încă: în unele cazuri, cetățenii primesc de la stat sumele datorate în proporție de 200 de lei la 1. În schimb, impozitul pentru acele sume este calculat la coeficientul de 20.
De pildă, un funcționar care nu primise salariul de 14 900 de lei pe luna decembrie îl primește acum recalculat. Însă, înainte el primea în mînă 13 300 de lei, restul de 1 600 de lei fiind impozit. Azi el primește, pentru 14 900 de lei, 74,5 lei noi, dar impozitul este de 75 adică cetățeanul trebuie să mai dea din buzunarul lui 0,50 lei. Asemenea cazuri sînt nenumărate: bolnavi care au avut concedii medicale, funcționari care au fost în deplasări și nu și-au încasat salariul la timp, oameni ai artei, intră acum în prevederile acestei «recalculări». Iată unde este păgubașul! Și totuși, nimeni nu crîcnește o vorbă ... Dar răbdarea are o limită!”



#citește mai departe în volumul „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu
#„7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”
#AutorPericle Martinescu

Dacă în urmă cu 122 ani pionierul culturii românești în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanța, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidență, cotidianul ZIUA de Constanța, conștient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri și de azi“.
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informațiile publicate pe site de către ZIUA de Constanța (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informații, fotografii, fișiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispozițiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanța sau, după caz, furnizorii săi de informații.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afișarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum și orice modalitate de exploatare a conținutului site-ului, cu excepția afișării pe ecranul unui computer personal și imprimarea sau descărcarea, în scop personal și necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanța.
  
Sursa foto: captură YouTube/Arhivă TVR

 
Citește și:

#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: Petru Groza, un farsor redutabil

#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: Abdicarea regelui și noua Republică

#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: Jale și revoltă printre „chiaburimea” din Viișoara

#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: Eminescu, analizat după „metode științifice de cercetare marxist-leninistă”

#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: Cultura ca o farsă

#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: În volumele epurate de comuniști ni se prezintă „un popor compus din escroci, semidocți și tot felul de lichele”

#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”, de Pericle Martinescu: În vizită la George Călinescu, „în laboratorul literar unde se făurește, zi de zi, marea istorie a literaturii române”
 

Comentarii








Cele mai recente postari