Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
05:59 07 07 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu „E un roman întreg în această moarte clandestină”

ro

15 May, 2020 00:00 629 Marime text

În cele peste 500 de pagini ale jurnalului „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, Pericle Martinescu evocă perioada cea mai neagră din istoria României, când țara se schimonosește sub stalinism, iar minciuna și deșertăciunea, spaimele și neputințele, devin un mod de viață al oamenilor împietriți în resemnare.

O mărturie cutremurătoare ne oferă autorul despre dispariția părintelui său, mort de inimă rea, în ziua în care se împlinea un an de când comuniștii îl jefuiseră de casă și bunuri, de tot ce agonisise într-o viață de om, și îl alungaseră printre străini.

E aici o întreagă istorie a ceea ce au însemnat, mai ales pentru țărani, anii cumpliți de sovietizare a României, umilințele și campaniile barbare de spoliere și strivire a oricăror libertăți. Memorabilă e ziua în care defunctul este adus acasă, în Viișoara, pentru a fi îngropat pe furiș, căci în sat se inaugura „colectiva” și erau interzise orice mișcări ale populației, înmormântările, circulația liberă pe ulițe.
 

„În după-amiaza zilei de 2 martie am primit un telefon: tata a murit. Vestea nu m-a surprins, o aşteptam. Tata era bătrîn, era foarte amărît şi, cînd l-am văzut, cu zece zile în urmă, era foarte slăbit. «Nu mai am puteri, mi-e teamă că am să mor singur pe aici», mi-a spus la despărţire, conducîndu-mă pînă la poartă şi privindu-mă îndelung cum mă depărtez. Probabil, presimţea că mă vedea pentru ultima dată. Stătea singur, într-o cămăruţă cît o chilie, pe o stradă şi într-o curte sordidă, la Constanţa, în cartierul Atelierelor. Îşi făcea singur focul în sobiţa de tuci, îşi tăia lemne, lua masa la gazda aceea. Il vedeam o dată sau de două ori pe lună, dar se întîlnea mai des cu oameni din sat, care, fie că treceau pe la el, fie că se întîlneau la Obor, unde se ducea anume ca să vadă pe cineva, îi mai aduceau cîte o veste - niciodată bună - de pe «acasă». De un an de zile nu mai avea voie să intre în sat, să-şi vadă familia, să respire aerul pe care l-a respirat o viaţă întreagă, să trăiască în locurile unde a stat atîtea decenii. În ziua de 5 martie 1949, a fost izgonit din casă, numai cu ce era pe el-şi împreună cu el întreaga familie (nouă persoane, dintre care cinci nepoţi, cel mai mare de 12 ani, cel mai mic de 6 săptămîni) - rămînînd, peste noapte, din om cu stare, muritor de foame, pentru faptul că mai avea 50 ha de pămînt. Tragedia lui a fost şi a altora, ea este atît de bine cunoscută astăzi în ţara noastră, încît e de prisos să stărui asupra ei. Nu cred însă să fie oameni mai năpăstuiţi decît aceşti ţărani, care o viaţă întreagă nu s-au gîndit, poate, decît să muncească pentru a avea o moaite demnă, la casa lor, în satul lor, unde au făcut şcoli, biserici, şosele şi altele. Şi tocmai ei sînt nevoiţi să moară singuri, ca nişte vagabonzi, neştiuţi şi neîngrijiţi de nimeni. Tata a avut totuşi noroc de o moarte mai omenoasă. Cîtă durere va fi acumulat omul acesta în sufletul lui nu o poate dovedi decît faptul că a murit subit în ziua de 2 martie, adică la un an după ce a fost gonit din propria lui casă şi gospodărie. N-a zăcut la pat, în dimineaţa aceea a fost chemat la ceai, dar el a spus că va veni mai pe urmă, pentru ca la ora 10 să fie găsit neînsufleţit în patul lui. Probabil, gîndindu-se că se împlineşte un an de cînd e surghiunit printre străini, a fost cuprins de o tristeţe atît de mare, încît inima n-a mai rezistat. Era un temperament emotiv, deşi nu-şi manifesta niciodată sentimentele şi emoţiile. Suferea în tăcere, cu eroism. Am spus că a avut totuşi noroc de o moarte mai omenoasă. Imediat a sosit la căpătîiul lui o soră a sa, Rada, care se afla de cîteva zile la Constanţa şi care-l vizitase doar cu o zi mai înainte. Apoi, seara a venit de la Viişoara Ştefan, fiul, aducîndu-i hainele de înmorrnîntare. S-a mai aflat acolo o rudă, Mihai Martinescu, un fel de nepot îndepărtat, care, aflînd de moartea sa, a lăsat totul - el era ţăran devenit orăşean - şi a stat tot timpul la căpătîiul său. Astfel, în momentul cînd am ajuns şi eu acolo - a doua zi dimineaţa - l-am găsit spălat, îmbrăcat, gata de pus în sicriu. Sicriul cumpărat era prea mic - deşi a fost cel mai mare care s-a găsit - dar din cauza ploii şi a grabei de a-l transporta la sat, nu am putut comanda un sicriu potrivit. De asemenea, crucea era foarte modestă, o cruce simplă de brad, luată, împreună cu sicriul, de la magazinul de stat respectiv. Articole standardizate. După alergături de o zi - formalităţi, printre care obţinerea autorizaţiei de a-l transporta în comuna de origine - seara l-am îmbarcat într-un camion şi l-am dus la Viişoara. Aici, în ziua aceea, tocmai se inaugura Gospodăria Agricolă Colectivă (cu firma „Olga Bancic"), astfel că satul era în zarvă mare. Lumea nu avea voie să circule pe anumite uliţe, unde se constituia «colectivul», nimeni nu avea voie să tragă clopotul la biserică - de trei zile fusese interzisă orice înmonnîntare - aşa că sosirea noastră în sat s-a făcut pe furiş, mai ales că se şi înserase cînd am ajuns. Totuşi, vestea s-a răspîndit numaidecît. Abia l-am coborît din camion, şi au început oamenii să vină cu lumînări la catafalc. Toată noaptea am stat de veghe, împreună cu cîţiva fini, nepoţi, cumetri şi alţii din sat, mai apropiaţi. Toţi erau impresionaţi, mai mult ca de obicei, de această moarte. În timp ce casa lui era pustie şi goală, sicriul a fost dus în casa sorei sale; în timp ce avutul lui fusese luat de «bandiţi», după ce muncise o viaţă întreagă din răsputeri, era pus într-un sicriu modest, cu totul diferit de ceea ce ar fi fost dacă ar fi murit la casa lui. Soţia, copiii, nepoţii, strînşi în jurul său, întăreau impresia şi dădeau acestei morţi o semnificaţie simbolică. Unii spuneau cîte ceva, alţii plîngeau, cei mai mulţi se manifestau printr-o muţenie totală. Astăzi, nici în faţa morţilor nu e prudent să-ţi manifeşti sentimentele. La un moment dat a venit însă o femeie, care, după ce a aprins o lumînare, a pus un smoc de busuioc în mâna mortului, s-a închinat, apoi a apucat cu amîndouă mîinile marginile coşciugului şi a început să bocească: «Noi, oropsiţii, noi, goniţii din casele noastre, care am muncit o viaţă întreagă, murim acum printre străini, departe de copiii şi nepoţii noştri, fără să avem nici o vină, fără să fi făcut nici un rău...» şi aşa mai departe. Toată lumea din odaie, bărbaţi şi femei, a început să plîngă cu lacrimi. Bocitoarea aceasta îi atinsese la coarda dureroasă a vieţii lor. Fiecare vedea în mortul din faţă propria lui durere, propria lui viaţă, indiferent dacă i se luase totul, sau nu i se luase încă.

Tata a fost primul om din sat gonit dintre ai lui care s-a întors aici într-un sicriu. Lucrul acesta a impresionat cel mai mult. Cei care veneau să-l vadă nu veneau fiindcă l-au iubit, sau au fost prieteni cu el, sau îi erau rude; veneau fiindcă vedeau în moartea lui o împlinire a destinului tuturor ţăranilor chinuiţi din această ţară. Veneau să depună o lumînare la căpătîiul lui, gîndindu-se că nu se ştie dacă la căpătîiul lor va avea cine să pună o făclie.

Am chemat doi preoţi la înmorrnîntare, cortegiul s-a făcut mare, biserica era plină de lume. Cînd îmi ridicam ochii de la pămînt, mă podideau lacrimile: vedeam acolo oameni cu care tata petrecuse multe nopţi, oameni cu care muncise, se ajutase, se sfătuise, sau oameni cu care nu avusese niciodată ceva comun - toţi veniseră să conducă la groapă nu pe mortul din coşciug, ci pe acela care, de un an de zile, era un mort civil, un om asasinat de către regimul pe care biata noastră ţărănime îl suportă cu un stoicism de piatră. Şi dacă plîngeau, nu-l plîngeau pe bătrînul de 78 de ani din faţa lor, ci pe acela care, fruntaş al satului, respectat de toată lumea, abia a putut să se mai întoarcă aici mort, pe acela care le deschidea calea spre acest destin aspru şi amar. Tata a avut o moarte îndurătoare: n-a fost chinuit, a fost adus în satul lui, înmormîntat cu destulă grijă, dar ceilalţi cum vor muri, pe unde vor muri, cine îi va îngropa?

 

  DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!  

 

Cine cunoaşte mentalitatea ţăranului şi ştie că de la 30 ani el se pregăteşte să-şi facă o moarte cît mai demnă, să aibă haine, coşciug, loc bun la cimitir, o cruce frumoasă - înţelege bine sentimentele ce-i frămîntă pe ţăranii în vîrstă de astăzi. L-am dus la cimitir pe uliţele mai ocolite ale satului pline de noroi pînă la genunchi. Nu mai ploua de dimineaţă, bătea un vînt specific de martie, şi se mai încălzise puţin. Tot cortegiul a mers pînă la locul de veci, în ciuda interdicţiei impuse de cei de la «colectivă».

La întoarcere, acasă, la pomană, s-a servit fiecăruia cîte o farfurie cu mîncare de prune uscate, cîte două bucăţi de pîine şi un pahar de vin. O pomană mult prea săracă pentru un om ca tata, dar totuşi primită cu foarte multă evlavie de oamenii din sat: chiar un blid de prune fierte e ceva rar pentru ţăranii noştri de azi, care muncesc ca nişte robi ai pămîntului şi ai cerului nu pentru a-şi astîmpăra foamea, ci pentru a-i îngrăşa pe cei care îi terorizează şi-i exploatează pînă la sînge. E un roman întreg în această moarte clandestină.

Un amănunt interesant. Transportarea mortului de la Constanţa la Viişoara (40 km) am făcut-o cu un camion de la Canal, unde lucrează la birou un frate al meu, căruia i s-a acordat acest ajutor. Camionul a venit tîrziu la adresa decedatului, fiindcă fusese toată ziua în cursă. Totuşi şoferul şi ajutorul lui au arătat o foarte mare înţelegere. Au intrat cu camionul pe uliţele satului unde trebuia dus mortul, camionul s-a împotmolit, a fost împins de oameni şi scos din noroi, a intrat în curtea respectivă, dar nici unul n-a zis nimic, dimpotrivă, au fost tot timpul binevoitori, înţelegînd adevărata situaţie. În alte împrejurări, solidaritatea n-ar fi fost atît de strînsă. Nici un şofer n-ar fi riscat împotmolirea, nu şi-ar fi pierdut timpul pentru transportul unui mort într-o casă de ţăran. În situaţia de astăzi însă, oamenii se cunosc şi se apropie mai mult unul de altul, indiferent de preocupările lor. Dar, bineînţeles, această alianţă nu e nici pe departe alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea, pe care o trîmbiţează bolşevicii!”

 
#citeşte mai departe în volumul „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu
#„7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”
#Autor Pericle Martinescu

Dacă în urmă cu 122 ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“.
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA de Constanţa (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanţa sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.
  
Sursa foto: Arhivă ZIUA de Constanța 
 

Citeşte şi:

#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu - Nu doar codrul, ci și umorul e frate cu românul

#DobrogeaDigitală – „Visul Cavalerului”, de Pericle Martinescu : „Nu ne putem desprinde de trecut rîzînd”

#DobrogeaDigitală - „Uraganul istoriei. Bombe și boemă. Pagini de jurnal intim (1941-1945)”, de Pericle Martinescu: „Votat Plebiscitul. 2 martie 1941

#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”, de Pericle Martinescu: „Niște ratați ambițioși” - Horia Stamatu, între lirism și Legiune

#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: Cultura ca o farsă
 
Comentarii








Cele mai recente postari