Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
10:17 25 01 2022 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#Dobrogea143 Meritul dobrogean pentru arheologul Alexandru Suceveanu. „Înainte de toate, Histria îmi este iubită!”

ro

27 Nov, 2021 00:00 10335 Marime text

Respectând tradiţia, cotidianul ZIUA de Constanţa a acordat cinci distincţii „Meritul Dobrogean“, însoţite de această dată de medalia cu ilustrarea monedei de la Histria, prima monedă atestată pe teritoriul României, prilej pentru a readuce în atenţia publică cinci personalităţi care au binecuvântat, prin munca lor, pământul dobrogean.
 
Anul acesta, cinci personalități importante primesc Meritul Dobrogean: Alexandru Barnea (reputat arheolog 17 februarie 1944  București -  08 mai 2020 București), Alexandru Suceveanu (reputat arheolog 11 martie 1940 București - 23 mai 2013 București), Alexandru Avram (reputat arheolog 16 septembrie 1956 Tulcea - 04 august 2021 Histria), Grigore Sălceanu (poet și dramaturg român 23 aprilie 1901, Galați - 19 iulie 1980, Constanța) și Liliana Lazia (fost director al Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman“ din Constanța,  21 iulie 1954 Constanța - 31 martie 2011 Constanța).


 
Interviu realizat de Luiza Barcan (CV) cu profesorul Alexandru Suceveanu în septembrie 2007, în Dobrogea, lângă mânăstirea Celic Dere
 
Alexandru Suceveanu s-a născut în Bucureşti pe 11 martie 1940. A urmat Facultatea de Filologie Clasică din Bucureşti. Din 1962 este arheolog, cercetător principal I, la Institutul de arheologie „Vasile Pârvan”. În 1973 a obţinut doctoratul în istorie cu lucrarea „Viaţa economică în Dobrogea romană”. Patruzeci şi opt de ani din viaţa sa i-a dedicat Histriei, şantierul unde a desprins profesiunea de arheolog. Actualmente este responsabilul ştiinţific al sitului arheologic de la Histria. În afara tezei de doctorat a mai publicat lucrările: „Fântânele. Contribuţii la studiul vieţii rurale în Dobrogea romană”, „La Dobroudja romaine” (împreună cu Alexandru Barnea), monografia „Alexandru cel Mare”, „Halmyris I” (împreună cu Mihail Zahariade, Florin Topoleanu, Gheorghe Poenaru Bordea) şi două volume dedicate Histriei: „Les thermes romains” şi „La ceramique romaine a Histria”. Profesorul Suceveanu are în pregătire lucrarea „Bazilica episcopală de la Histria”. Şi, mai important decât orice poate, în 2008 Alexandru Suceveanu aniversează o jumătate de secol de cercetări la Histria.
 
Oare cine dintre profesioniştii fascinantului domeniu al arheologiei sau dintre amatorii de lumi dispărute, de pe la noi, nu-l cunoaşte pe Alexandru Suceveanu, acest autentic prinţ contemporan al cetăţii antice de la Histria? Şi, în acelaşi timp, cât de cunoscut este numele profesorului, în lumea culturală actuală? Al lui sau al oricăruia dintre arheologii ce şi-au petrecut cea mai mare parte a vieţii pe unul sau mai multe şantiere din spaţiul românesc? Arheologia rămâne încă, din păcate, un domeniu pe cât de complex pe atât de puţin spectaculos pentru cultura contemporană, însetată şi ea, ca toate domeniile vieţii noastre, de evenimentul consumat rapid, de senzaţionalul facil. După aproape cinci decenii dedicate Histriei, Alexandru Suceveanu are acum bucuria marii sale descoperiri: bazilica episcopală, a cărei dezvelire integrală ar putea conduce la atenuarea controverselor legate de etnogeneza românilor şi de creştinarea Sciţiei, Dobrogea de astăzi.

          Cine va avea curiozitatea să viziteze sau să reviziteze situl antic de la Histria, va descoperi acum, acolo, un muzeu în aer liber amenajat după toate normele europene, cu alei elegante, spoturi luminoase pe timp de noapte, un muzeu arheologic atractiv reamenajat. Acestea toate, dar şi începerea sau finalizarea unor ample lucrări de conservare şi restaurare a obiectivelor histriene, se datorează profesionalismului, efortului susţinut şi, nu în ultimul rând, farmecului personal al acestui etern îndrăgostit de „cetatea-punte între Orient şi Occident”, cum numeşte Alexandru Suceveanu, Histria.     
 
L.B.: Histria. Domnule profesor Suceveanu, spuneţi-mi cum s-a legat această mare dragoste?
A.S.: Ce să vă spun, am pornit a contre coeur. Dacă nu era insistenţa maică-mii, probabil că rămâneam un filolog desuet care aş fi făcut comentarii filologice pe texte deja cunoscute, fără să am conştiinţa că aduc ceva nou. Ceea ce îţi dă arheologia este noutatea, este ineditul cu care poţi să vii şi să adaugi şi tu o cărămidă la un edificiu pe care marii istorici pot să-l constituie în timp. Sigur că a contat imens spiritul părintesc al lui Emil Condurachi, cel pe care îl şi numeam pater şi, pe urmă, emulaţia pe care au creat-o profesorii mai tineri decât Emil Condurachi, în speţă Maria Coja, pe care o consider cel mai bun arheolog care a lucrat vreodată la Histria, şi care mi-au insuflat această dragoste uneori iraţională pentru săpătură, pentru Histria în chip special. În momentul de faţă, când mă apropii de cetate mi se pune un gol în stomac şi când o văd am sentimentul că cere protecţie. Şi atunci, vă spun că ea îmi este şi fiică dar îmi este şi mamă, îmi este şi soră şi, înainte de toate, chiar mult peste toate, Histria îmi este iubită. Îmi răspunde ca orice iubită, uneori mă loveşte, alteori mă primeşte şi sunt bucuros că la sfârşit de viaţă, nu vreau să folosesc cuvântul carieră, care-i urât, cred că las ceva în urma mea la Histria şi mai cu seamă las generaţiilor care vor să vină condiţii normale de lucru. Am fost ajutat de Consiliul Judeţean din Constanţa, indiferent de orientarea lui politică. Trebuie să recunosc, şi cu mândrie recunosc, că la un moment dat mi s-a propus să intru într-unul dintre partidele mai mari, ca să zic aşa, şi eu am răspuns: „Nu. Pentru mine singurul partid este Histria. Singurul la care m-aş înscrie şi unde aş fi preşedinte de onoare pe viaţă”. Nu mi s-ar fi părut moral să cauţionez soarta Histriei de ambiţiile mele politice.

L.B.: V-aţi fi gândit vreodată atunci, la început, că o să fiţi toată viaţa acolo, dedicat trup şi suflet Histriei?
A.S.: Nici un moment. Vă spun, am pornit chiar contre coeur şi chiar pot să spun că aspir la titlul de unul dintre cei mai tâmpiţi studenţi care au trecut vreodată pe la Histria pentru că eu aveam filologia în cap. Prima carte pe care mi-o adusesem ca să o citesc la Histria era Cicero, „De senectute”. Aveam 18 ani. Vreo doi ani am fost sacul de antrenament al Mariei Coja care încerca să-mi explice cum trebuie citit pământul şi eu nu înţelegeam. Apoi, trecând la alte sectoare şi având alţi şefi de sector, comparând cu ce mă învăţase Maria Coja, cred că am ajuns la o treaptă de calificare profesională care m-a făcut în măsură să adaug câteva „cărămizi” importante pentru cetate. E vorba de teza de doctorat despre viaţa economică, apoi termele de la Histria, cele două edificii termale, o altă parte fiind seria monografică Histria cu ceramica romană şi acum mă zbucium să-mi conving colaboratorii să-mi dea mai repede colaborările pentru ultima contribuţie pe car o dedic cetăţii. Este o încununare, trebuie să recunosc. M-a ajutat Dumnezeu să descopăr la Histria, într-o cetate de doar şapte hectare, căci asta e noutatea şi caracterul excepţional al acestei descoperiri, una dintre cele mai mari bazilici din Peninsula Balcanică.
L.B.: Aţi folosit o sintagmă: „a citi pământul”. Ei bine, „a citi pământul” e o vocaţie, se învaţă cu timpul, e o predestinare? Cât de greu e să poţi profesa meseria de arheolog?
A.S.: E o vocaţie pe care dacă n-o ai, n-o poţi suplini. Se excogitează, ca să folosesc termenul cel mai blând, diferite metode de cercetare. De pildă, se pretinde că trebuie să sapi din zece în zece centimetri şi să stabileşti în cadrul acestor zece centimetri raporturile de anterioritate-posterioritate care apoi trecute pe calculator îi dau posibilitatea marelui arheolog să reconstituie secvenţele stratigrafice respective. După părerea mea, este o tâmpenie. Dacă nu simţi tu diferenţa dintre o umplutură, o podea, o groapă, un şanţ de fundaţie, de zid demantelat, poţi să renunţi la meseria asta. Nouă ne rămâne, deci, după practicarea săpăturii, ceea ce noi numim „un profil”. Şi acel profil trebuie citit, înţeles. În funcţie de el, precizez, de pildă, că această termă este de secol II-III iar bazilica care o suprapune este, să zicem, de secol VI. Decriptarea cronologiei monumentelor în funcţie de succesiunea straturilor, de stratigrafie, asta este cel mai greu de făcut. Pe urmă vine partea de muncă la birou, în care iei şi analizezi fiecare descoperire din fiecare nivel şi reuşeşti să ajungi de la cronologia relativă, cu care pleci de pe şantier, la datările absolute. Pe acestea nu le obţii decât după o muncă infernală de căutare de analogii. Poţi folosi monede, de pildă, însă criteriul stabilirii cronologiei absolute pe bază de monede este foarte aleatoriu. De pildă eu, în bazilica aceasta de la Histria, am găsit monede din secolul I p.CH., de la Agripa, care, evident, au ajuns acolo, prin răscoliri de straturi. Ia să fi făcut greşeala să datez această bazilică la Agripa, numai pentru că am găsit moneda respectivă. Deci, vreau să spun că criteriul monedelor trebuie folosit cu foarte multă atenţie.
L.B.: Se ştie că viaţa arheologilor din România, înainte de 1989 şi chiar după 1990 nu a fost deloc uşoară. Aş folosi chiar un cuvânt puţin cam „tare”, dar pentru mine cel puţin, munca arheologilor este o muncă aproape eroică. Aţi îndurat frig, foame, ploaie sau căldură prea aspră. Nu v-a venit niciodată să renunţaţi, să vă doriţi o muncă mai uşoară, mai comodă?
A.S.: Niciodată. Sigur, la Histria le-am trăit pe toate şi sigur că şi condiţiile de viaţă au depins de epoca pe care am trăit-o. Anii 1658-1970 au fost destul de buni, în sensul că se mânca binişor la Histria, de prin 70 mai greu, pentru ca în anii 80 să facem direct foamea la Histria. Asta pe lângă ploi, vânt, nisip, praf, caniculă, chiar frig uneori. Dar ca să vă dau un singur exemplu, la Murighiol am desenat împreună cu colegul Florin Topoleanu aproape 500 de metri de profil în vreo două săptămâni şi au fost şi zile cu ploaie în care un soldat îi ţinea umbrela lui Florin, care măsura, iar un alt soldat îmi dădea mie, care desenam, sub altă umbrelă, măsurătorile. Am ajuns şi la situaţii de o asemenea natură…Sigur că, văzute din afară, pot să pară fapte eroice, dar astea sunt riscurile meseriei.
L.B.: Arheologul este, prin definiţie, un om de cultură complex, cu variate cunoştinţe în toate domeniile. Mie mi se pare o nedreptate că în zilele de acum vorbim atât de puţin despre arheologi. Vorbim de scriitori, de artişti plastici, de muzicieni, dar vorbim prea puţin despre arheologi. De ce e condiţia dumneavoastră aşa de discretă, de ascunsă?
A.S.: De ascunsă, de discretă, şi aş zice chiar şi de marginalizată. Am să încep astfel, pentru a-mi elibera nervii şi a vă răspunde apoi frumos la întrebare: am publicat termele de Histria în 1982, evident fără nici un drept de autor, pentru că era lucrare de plan, pentru ca în anul 2000, o arhitectă care lucrase cu mine la acea monografie să dea exact aceleaşi planşe pentru un aşa numit proiect de restaurare care i-a fost onorat cu fabuloasa sumă de un miliard şi două sute de milioane. Mă întorc la situaţia de astăzi: eu îmi voi găsi cu greu sponsori ca să-mi public bazilica şi, după un timp, va veni un arhitect, nu?, care va lua cartea mea, adică osatura proiectului de restaurare, şi va încasa miliarde pe acest proiect. Şi acum revin, după ce cred că, în mod justificat, mi-am vărsat veninul. O manieră de a concepe arheologia ne-a făcut într-adevăr să fim consideraţi, să zicem, nişte simpli tehnicieni, adică oameni care înlătură pământul de pe lângă monumente. Asta se datorează celor care s-au mulţumit să spună că au făcut un şanţ lung de atâta, lat de atâta, că au găsit niveluri de a,b,c,d şi uite, cam asta ar fi cronologia şi cu asta s-a terminat. Unii dintre noi au căutat să înţeleagă şi să racordeze datele minusculei sale săpături, şi să pătrundă în toate conexiunile istorice, sociale, economice, culturale ale respectivei perioade. Eu, de pildă, mă specializasem, prin teza de doctorat şi prin terme, în epoca romană timpurie. Dar s-a întâmplat un „accident” plăcut ce m-a făcut să migrez spre perioada romană târzie cu descoperirea acestei bazilici. Sigur, eu puteam să mă mulţumesc în a prezenta o chestie foarte seacă şi să spun: iată, aceasta este o bazilică de secol VI care are două faze, urmate de alte două faze, şi cu asta să consider că mi-am îndeplinit misiunea. N-am putut să fac aşa ceva şi a trebuit să intru în tot hăţişul istoriei creştinismului dobrogean. Şi cred că am ajuns la concluzii care vor trebui luate în seamă atunci când se va scrie o istorie obiectivă, istorie care acum este destul de dihotomică, în sensul că preoţimea are punctele ei foarte clare de vedere, de ar fi să ne referim doar la episodul Apostolului Andrei despre care preoţii jură, şi chiar caută şi argumente suplimentare, care uneori nu fac decât să văduvească această teză, că ne-ar fi creştinat. Menţionările din folclor sau menţionările de la cronicari nu au nici o relevanţă în legătură cu istoricitatea sau nonistoricitatea apostolatului lui Andrei. În timp ce la laici, dintr-o eroare prea complicată ca s-o povestesc acum, se respinge cu totul ideea apostolatului lui Andrei. Eu v-aş întreba frumos, ca unul care am scris o monografie despre Alexandru cel Mare: dacă marile istorii ale lui Alexandru ar fi dispărut într-un incendiu de tipul celui din „Numele trandafirului” şi ne-ar fi rămas numai „Alixăndria”, cu Alixăndrel care este un boiernaş moldovean, dacă se poate, pe buiestru, care se luptă cu turcii şi trage cu praful de puşcă în turci şi se duce la Roma şi se închină lui Savaot şi aşa mai departe, nu s-ar fi ajuns poate să se spună că personalitatea lui Alexandru este o legendă care n-are nimic din realitate? Bine, trec peste monede, peste inscripţii, dar formulez această stupidă ipoteză. Asta este exact şi cu Apostolul Andrei. Există o menţiune clară în Eusebiu, iar tradiţia spune că Andrei a tras la sorţi Sciţia. Şi apoi sunt încă doi apostoli menţionaţi. Pe urmă, la sfârşit, se spune că toate acestea sunt extrase din Origene. Ei, faptul că între Origene şi tradiţie ar putea să existe o deosebire, i-a făcut pe unii să transfere dubiul şi să pună sub semnul îndoielii tradiţia, speculându-se formularea unui mare istoric german, Adolf von Harnack, poate cel mai mare specialist în istoria creştinismului timpuriu, care nu e nici un moment depreciativ la adresa tradiţiei. Aşa încât, fără nici un fel de partipris, nici religios, nici laic, înregistrez această menţiune a lui Eusebiu, în cea mai bună istorie a bisericii creştine timpurii, şi consider că ipoteza cu apostolatul lui Andrei în Sciţia  este valabilă. Dobrogea s-a numit întotdeauna Sciţia iar cei care au îndoieli să pună mâna să-l citească pe Strabo. În plus, inscripţia în care se spune: „Remaxos care a pătruns în Sciţia”, secolul II ÎCh, este o dovadă suplimentară. Deci eu, personal, n-am nici o reţinere în a spune că ipoteza cu apostolatul lui Andrei este, dacă nu probabilă, măcar posibilă.
L.B.: Aş vrea să revenim acum la bazilică, la „Marea Doamnă”, cum îi spuneţi. De când ştiaţi de existenţa ei?, cât timp aţi lucrat ca să o scoateţi la lumină?
A.S.: Existenţa ei s-a conturat în timp. Am făcut două secţiuni în anii 1969-1970 şi apăruseră elementele care m-au făcut ca într-o lucrare din 1982 să vorbesc despre bazilica de marmură. Când am reluat săpăturile, în 1984, nu mai eram atât de convins că mă aflu în faţa unei bazilici. Veneam, e adevărat, şi după experienţa cam milităroasă a săpăturilor de la Halmyris. Trebuie să menţionez ajutorul pe care mi l-a dat profesorul Ion Barnea care, încet-încet, m-a ajutat să înţeleg că e vorba despre o bazilică creştină. În 1986 aveam confirmarea definitivă prin descoperirea altarului. Deci, din 1986, ştiam că mă aflu în faţa uneia dintre cele mai mari bazilici creştine din Peninsula Balcanică. Detalii au apărut, bineînţeles în timp, până în 2002, şi ca să înţelegeţi starea mea de spirit, vreau să vă spun că îmi făcusem o grămadă de pietre pe care mă urcam zilnic şi mă uitam la această bazilică cum ieşea treptat din pământ, izvora practic din pământ, şi mă întrebam dacă visez, dacă am murit şi visez că am găsit-o, sau este o realitate. Trebuie să recunosc că Dumnezeu m-a ajutat. Mi-am început profesiunea de arheolog cu descoperirea unui interesant depozit de statuete, găsit undeva în afara cetăţii, probabil un atelier de pe una din căile din acces spre cetate, apoi am avut şansa săpării de la început a edificiului Terme II şi a unor sondaje în edificiul Terme I, din interiorul cetăţii, cercetat deja de Pârvan şi de Lambrino, pentru ca să închei, aş spune înălţător, găsind Casa Domnului, la sfârşitul vieţii mele profesionale.
L.B.: În ce fel descoperirea acestei bazilici schimbă puţin datele, în legătură cu ceea ce ştiam despre istoria creştinismului timpuriu, la noi?
A.S.: Ceea ce ştim noi despre istoria creştinismului timpuriu este întâi controversa legată de Apostolul Andrei. Apoi sunt două texte: Tertulian care ne spune că toate neamurile erau, practic, creştinate, într-un discurs „adversus iudeos”, împotriva evreilor, unde era normal să le arunce în faţă progresele creştinismului, iar pe de altă parte, Origene, care este mai restrictiv spunând că sciţii, de pildă, n-ar fi fost creştinaţi. Dihotomia dintre aceste două texte i-a făcut pe unii să respingă orice posibilitate a prezenţei creştinismului timpuriu. Şi dacă, pentru zona nord dunăreană, dubiul rămâne încă, pentru Dobrogea este chiar o greşeală să pui la îndoiala treptata apariţie a unor comunităţi de cult creştine. Ele apar în tot imperiul. Să ne referim, prin analogie, la situaţia de la Roma, unde există un cimitir subteran, care se cheamă acum Necropola de la Santa Cecilia, pe latifundiul unei bogătaşe romane, Cecilia, evident sanctificată. Cobori şi într-o rocă roşietică sunt diverse trasee de circulaţie în pereţii cărora se află stivuite morminte. Unele dintre ele au şi inscripţii. Ei bine, să ştiţi că foarte puţine au simboluri creştine. Nu vin să spun că toate epitafurile din lumea romană sunt automat şi creştine, dar vreau să spun că a căuta într-un imperiu, unde creştinismul era persecutat, dovezi evidente de creştinism timpuriu este, după părerea mea, o greşeală metodologică. Deci, revin şi spun: sunt comunităţi creştine care au putut să înceapă prin a fi stimulate de Andrei, apoi au venit masiv militari din Orient care sigur că au întărit aceste comunităţi, dovadă că martiri avem de regulă pe linia Dunării. La anul 290 avem atestat un episcop de Tomis, Evangelicus. Important de menţionat acum este că două texte (Sozomenos şi Todoret, secolul V, referindu-se însă la o situaţie din secolul IV) ne vorbesc despre un vechi obicei, în cadrul căruia există o singură episcopie, cea de Tomis, celelalte biserici neavând decât rangul de „eclesia”, de simple biserici. Ultima dovadă în acest sens este o Constituţie a lui Zenon din anul 480 în care se spune că toate oraşele au drept la episcopat. Se exceptează bisericile din Scitia, care rămân sub oblăduirea unei singure episcopii, cea de Tomis. Vine apoi un nou document, aşa numita „Notitia Episcopatuum”, publicat în secolul XIX, care spune că Tomisul accede la rang de mitropolie. Avem şi atestatul unui episcop mitropolitan de Tomis. Celelalte 13 oraşe din provincie acced la rangul de episcopat. Printre ele Callatis, unde profesorul Emilian Popescu a găsit o cruce pe care este scris: „Aici s-a făcut rugăciunea episcopilor” şi apare un singur nume, Ştefan. După părerea domniei sale, ar fi o dovadă că şi Callatis, care este menţionat în această „Notitia Episcopatuum”, accede la rang de episcopat. Dar vă daţi seama că lucrurile por fi interpretate şi altfel. La Callatis s-ar fi putut face o rugăciune a mai multor episcopi itineranţi. Se cunoaşte existenţa lor. Dar, vine Histria, cu descoperirea despre care vorbim, o bazilică imensă, aflată în chiar centrul cetăţii şi căreia e greu să nu-i acorzi statutul de bazilică episcopală. În felul acesta se confirmă un document scris şi asta poate că este semnificaţia religioasă cea mai importantă a acestei descoperiri, trecând peste eleganţa şi amploarea monumentului. Aş mai adăuga cantitatea de marmură pe care aţi văzut-o prezentă în bazilică. Ea n-ar fi putut ajunge la Histria altfel, decât pe cale apei. Am avea astfel o dovadă că portul Histriei, chiar strâmtorat de înnisipările care încep la sfârşitul perioadei elenistice şi continuă în toată perioada romană, continua să funcţioneze. Aşa încât vă spun că din orice punct de vedere ai privi această descoperire, ea are semnificaţii profunde pentru istoria Histriei, a creştinismului dobrogean. Aş adăuga că, fără această salbă de episcopii dobrogene, e greu să înţelegi etnogeneza românească de la nord de Dunăre.
L.B.: Sunt multe bazilici importante în siturile arheologice dobrogene. Care este starea lor în momentul de faţă? Sunt ele exploatate, fie şi turistic?
A.S.: Aş vrea să accentuez, cu un orgoliu pe care sper să mi-l înţelegeţi, că Histria vine pentru prima oară şi atestă existenţa unor bazilici destul de timpurii: secolele IV-V. Pentru că în secolul VI, cum ştiţi, este plin de astfel de monumente: bazilica episcopală de la Histria, celelalte trei bazilici, tot de la Histria, una extramurană şi încă două intramurane, pe lângă cea episcopală, Tropaeum-ul, Argamum. Părerea mea este că şi bazilica de la Niculiţel e tot de secol VI. În afară de cea de la Niculiţel, care a fost protejată printr-o construcţie care să imite o bazilică, trebuie să recunosc că s-a făcut încă foarte puţin pentru a fi puse în valoare aceste monumente. Sincer să fiu, numai când mă gândesc la restaurarea inteligentă a bazilicii episcopale de la Histria, cu refacerea portalurilor, cu anastiloza unora dintre coloane, cu înălţarea zidurilor, cu o schiţă a amvonului, cred că s-ar obţine un spectacol unic pe care, din păcate, la ora actuală nu-l putem realiza. Rămâne, în cazul Histriei, ca urmaşii să se gândească la restaurările marilor monumente: cinci incinte, două terme, patru bazilici creştine şi zona sacră şi abia atunci, într-adevăr, vom putea şi noi să aspirăm la statutul de sit arheologic întreţinut la nivel european.
L.B.: Cât mai trebuie săpat la Histria pentru a scoate la iveală toate comorile pe care le adăposteşte cetatea?
A.S.: Este imprevizibil. Câteva sute de ani, dacă nu chiar şi mai mult. Pentru că acum avem cam o treime din cetatea romană târzie şi nişte zgârieturi, practic, pentru epocile romană şi greacă. Însă, pentru epuizarea săpăturilor, care poate nici nu e de dorit, pentru că noi le facem acum cu metodele despre care vorbeam şi poate că între timp se va inventa o aparatură tehnică care să precizeze ea straturile, e nevoie, vă repet, de câteva sute de ani. Iar pentru final, lăsaţi-mă să vă spun o vorbă frumoasă, pe care însă nu ştiu cui s-o atribui: „Trăieşte-ţi viaţa ca şi cum ea s-ar putea încheia în orice moment, lucrează ca şi cum ea nu s-ar încheia niciodată!”.
Comentarii








Cele mai recente postari