Misiune specială (galerie foto)
Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
16:06 19 08 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Misiune specială (galerie foto)

ro

06 Jan, 2018 00:00 1767 Marime text
Ca orice zi de ianuarie, după sărbători, programul unității de elicoptere începea cu același ritual: adunarea de dimineață, comanda pentru inspecție, apoi se trecea în revistă fiecare subunitate, prezența la raport, mă rog, tot ce era necesar. Comandantul unității, după încheierea acestor activități, s-a adresat subunităților: „Astăzi nu se poate zbura din cauza situației meteo nefavorabile, ceață și vizibilitate sub baremul minim admis. Trecem la pregătire la sol, piloții la sala de navigație, personalul nenavigant la subunitățile lor…“
 
După masa de dimineață, unii dintre noi, ne-am oprit la o țigară pe holul sălii de navigație. Toţi eram bine dispuși, ca după sărbători, se mai făceau și glume, când am fost întrerupți de sunetul strident al telefonului care se afla pe hol, pe un suport de lemn. Căpitanul Luca a strigat la noi cu gura până la urechi:
- Hai, baieți, azi cine se mai sacrifică?
Ori de câte ori suna telefonul, cel care răspundea primea sigur un ordin de la cineva, poate chiar de la comandant. Un tânăr pilot, căpitanul Ilie Datcu, se repede la telefon, spunând:
- Ordonați!…
La celălalt capăt al firului era chiar comandantul unității, „Nașul“, cum i se mai zicea.
- Ilie, dacă tot ai răspuns, pregătește-te pentru o misiune în Deltă. Echipează-te și vino la mine la birou… Mă, dacă ești apt pentru zbor, dacă nu, iau pe altcineva…
- Sunt, cum să nu. Am înțeles!
Ilie a mers la echipare, a trecut pe la stația meteo, punctul de comandă și apoi în birou la comandant.
„Nașul“ deja se echipase și l-a întâmpinat în ușă:
- Am primit ordin de la generalul Zărnescu, i-a zis. M-a sunat din Poiana Brașov și mi-a spus că o femeie este în pericol să-și piardă viața. Are o sarcină gemelară. Trebuie s-o luăm de la Sfântu Gheorghe-Deltă și s-o ducem la aerodromul Cataloi. De acolo o va lua o salvare s-o ducă la Tulcea, la spital.
Ilie n-a răspuns nimic, deja îl cuprinsese emoția gândindu-se la vizibilitatea atât de scăzută în care urma să zboare. Au trecut pe la punctul de comandă, unde maiorul Nicolae, zis „Guriță“, le-a prezentat situația de navigație, vorbind foarte repede:
- Au fost pornite stațiile de radilocație și la aerodromurile Mihail Kogălniceanu și Cataloi. Aveți și aprobările pentru zbor.
- Foarte bine, „Guriță“. Vom ține permanent legătura radio.
S-au aplecat amândoi pe planșeta unde era harta de navigație.
- Domnule comandant, sunt… 240 km distanță.
Și a trasat o linie imaginară. „Naşul“ s-a uitat la el cu coada ochiului și a zis:
- Dacă ar fi așa de simplu… O să zburăm pe traiectul Mihail Kogălniceanu – Cataloi - Sf.Gheorghe la înălțimea de 150 m. Ilie, zburăm în prima etapă până la Cataloi 180 km, apoi în a doua etapă, de la Cataloi la Sfântu Gheorghe, încă 60 km.
- Da, domnule comandant, îmi fac toate calculele…
Cei doi piloți au coborât scările aproape în fugă și-n câteva minute erau lângă elicopterul „PUMA“, unde îi aștepta maistrul militar Mircea Tauber, mecanic de bord. Mircea doar a schiţat un salut, un gest de a da raportul, dar nu era timp de „militărie“.
- Hai, că n-avem timp, îl opreşte comandantul.
Apoi au trecut la verificarea exterioară a elicopterului. Nimic deosebit nu le-a atras atenția. Au urcat în cabină, Cristian pe scaunul din stânga, Ilie pe cel din dreapta. Şi-au legat de mijloc centurile scaunelor, au cuplat căștile radio și acumulatorii pentru pornire. Șuierul turbinei a spart liniștea acelei zile cețoase, iar palele elicelor şi-au început rotirea uniform. Mircea a coborât din elicopter, a mai verifică încă o dată exteriorul și apoi a urcat pe scaunul său. Piloții au prins de manşe și manetele de pas, urmărind, ca de fiecare dată, parametrii motorului: turaj, pompă, presiune.
- Parametri normali la bord, raportează Ilie.
Cristian a apăsat butonul radio-emisie:
- TOSCA sunt 230, totul normal la bord, aprobați decolarea în misiune.
- Aprob decolarea. Vânt din Est cu 6 metri/secundă, plafonul norilor foarte jos…
 
Ca de fiecare dată, la decolarea de pe micuțul aerodrom, piloții priveau în jur la cei care trag căruciorul pentru pornire, la spațiul de manevră și erau atenți la aparatele de bord. Comenzile elicopterului, manevrate lent și cu precizie.
- Domnule comandant, spațiul e liber, raportează Ilie…
 
Ca un bondar uriaș, elicopterul PUMA se ridică ușor de la sol, un bondar ale cărui antene din bot parcă se înfig în aerul cețos. Ei urcă pe verticală și, la 50-60 m, sunt deja în plafon, înghițiți de norii gri, fumurii. Cei de jos mai au timp să vadă cum elicopterul se face nevăzut în nori. Sunt în pantă de urcare pe gisment zero și cap-compas 350 grade.
- TOSCA, la 60 m am intrat în nori. Urc la 200 m, zbor spre UU (Udrea-Udrea indicativul de la stația radiofar Mihail Kogălniceanu). Informează cele două aerodromuri de survolul meu la 200 m.
- Confirm, 230!
După 9 minute, aveau deja 30 km parcurși. Stratul de nori învăluie elicopterul ca niște balauri uriași, însă chipurile piloților sunt inflexibile, semn că spiritul de sacrificiu, curajul, profesionismul și măiestria lor în a executa misiunea își spun cuvântul până la capăt. Căpitanul Ilie Datcu își stăpânește cu greu emoțiile. Știe că are șef de echipaj pe unul dintre cei mai buni piloți din țară, pilot cu experiență, fost zburător pe avioane clasice, subsonice, supersonice și de șase ani pe elicoptere. Mai zburase cu „Nașul“, dar în zboruri de instrucție, pe traiect sau la platforma de foraj marin, în condiții meteo normale şi chiar grele. Acum era cu totul altceva. Zburau în condiții speciale, sub baremul minim, în condiții de mare risc.
- TAROM-APROCH, bună ziua! Sunt 230, elicopter PUMA, aprobă pe 350 și survolul la 200 m spre Cataloi.
- Aprob, 230. Zona liberă.
- TOSCA, sunt 230 la verticala UU. Estimez verticala la Cataloi-Tulcea peste 18 minute.
- Confirm!
Zburau în plafon cu 180 km/oră, fără vizibilitate, fără niciun punct de reper. Doar pe navigație, zbor instrumental cu ajutorul celor două stații de radio-aducere de la sol: Mihail Kogălniceanu și Cataloi.
Ca și comandantul de echipaj Cristian, pilotul secund Ilie Datcu stă cu ochii pe aparatele de bord. Își tot calculează în minte traiectul de zbor și, fără să vrea, calculele lui se lovesc de imaginea unei femei ce se zbate, poate, între viață și moarte. E singura ei șansă de salvare: elicopterul. Dunărea e înghețată, nu circulă niciun vapor, sunt condiții de iarnă, iar altă variantă nu este.
Fumul albicios, pe alocuri întunecat al norilor, le stoarce lacrimi. Ei plutesc parcă într-o lume ireală, de basm, printre nori, ca niște schiori care alunecă spre necunoscut. Lovindu-se de aceste rotocoale de nori au senzația că, din clipă în clipă, se poate auzi un zgomot puternic, o lovitură care i-ar sfărâma într-o fracţiune de secundă.
- Ajungem la Cataloi, totul normal, virez pe cap-compas 08 grade timp de 2 minute, apoi intru pe cap 130 grade și voi zbura 18 minute până la țărm fără protecție de navigație.
- Foarte bine! Sunt CATALOI. Te aștept cu pacienta.
„Nașul“ începe virajul pe dreapta.
- Ia să tăiem norii puțin să vedem ce iese. Ilie ține pasul. Timp rămas?
- 18 minute, domnule comandant.
PUMA zboară paralel cu brațul Sfântu Gheorghe. Cristian, care cunoaște bine zona, știe că poate coborî fără riscuri, că nu sunt obstacole. Singurul obstacol ar fi Farul de la Sfântu Gheorghe, dar e pe celălalt mal. La fiecare minut de zbor elicopterul coboară 5 m în așa fel ca după 18 min să vadă marea și insula Sahalin. Ilie rostește în microfon:
- 15 minute…10 minute…5 minute rămase…
Minutele se scurg greu și dureros.
- Înălțimea 182…174…166… 54 m.
Și, deodată, toți trei, piloți și mecanic, văd în botul elicopterului valurile mării care inundau plaja. Valurile au apărut brusc, înspumate și lacome, ca și cum ar fi așteptat o pradă.
- Înălțime 54, mai spune Ilie.
- Gata! Zice „Nașul“. Acum e rândul meu.
Înclină manșa pe stânga și virează spre nord, cu țărmul mării la vedere și insula Sahalin pe dreapta. După încă două minute de zbor elicopterul PUMA atinge brațul Sfântu Gheorghe, pe care îl traversează spre celălalt mal…
 
La sol, undeva pe un loc mai deschis, cei care așteaptă venirea elicopterului sunt cu ochii spre cer. Ei aud zgomotul motoarelor, dar încă nu văd elicopterul. În sfârșit, se prefigurează în ceață patru focuri care marcau un careu de aterizare. Pescarii dăduseră foc la niște cauciucuri…
 
Manevre ușoare pentru aterizare, viteza redusă la 40-50 km/oră, și PUMA e pe direcție…
Cei de jos văd cum apare din ceață uriașul elicopter și cum se așază lin pe locul de aterizare…
- Ilie, reducem turația, îi ordonă comandantul de echipaj.
Pilotul secund Ilie Datcu execută manevra și apoi deschide geamul lateral şi face semne cu mâna oamenilor de la sol. Doi sanitari aduc pe targă o femeie care este urcată în elicopter…
 
Alte semne și decolarea spre cer. Cei rămași jos primesc salutul piloților prin sclipiri cu farul de bord.
Cristian apasă radio-emisia:
- CATALOI control radio… Am decolat de la Sfântu Gheorghe cu pacienta. Voi ateriza la tine prin metoda unghi calculat. Totul normal la bord.
- Am înțeles… Sunt pe recepție…
 
***
 
La câteva zile după această întâmplare s-a primit pe adresa unităţii o telegramă scurtă:
,,Vă mulţumim pentru ajutor. Femeia a născut doi gemeni și primului născut, un băiat, i s-a pus numele Cristian².
 
………………………………………………………………………………………………………
 
Faptele s-au petrecut în realitate, cu mulți ani în urmă, în primele zile din ianuarie 1979 (1980), iar echipajul e cel din fotografie.
  
Despre Nelu Enache
 
Căpitanul comandor de aviaţie (r) Nelu Enache s-a născut pe data de 3 septembrie 1954, în comuna Puieşti, judeţul Buzău. A urmat Liceul Militar „Ştefan cel Mare“ din Câmpulung Moldovenesc. În acest timp, a frecventat cenaclul literar din liceu şi a publicat versuri în revista literară „Orizont“. În perioada 1973-1976, Nelu Enache a urmat Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Aviaţie „Aurel Vlaicu“ din localitatea Boboc, judeţul Buzău. În anul 1976, a fost repartizat la Unitatea Militară 0210 Tuzla, care era cantonată pe Aerodromul Mihail Kogălniceanu sub denumirea de Escadrila 141 Elicoptere. Aici a deţinut, până în anul 1983, funcţia de conducător de zbor pe Platforma de foraj marin „Gloria“. După anul 1983 a fost mutat la Regimentul 57 Aviaţia de Vânătoare Mihail Kogălniceanu, pe funcţia de ofiţer navigator Escadrila a doua MIG 23. Munca şi talentul său în arta scrisului au fost răsplătite la Concursul Naţional de Poezie din 1979, unde a obţinut locul I. În anul 2002, a devenit ofiţer în rezervă cu gradul de căpitan comandor. În prezent, activează în Asociaţia ARPIA, filiala Constanţa, care se ocupă de promovarea istoriei aeronauticii.
 
Citeşte şi:
 
Nelu Enache, despre aviaţia de la Constanţa „Unitatea de la Mihail Kogălniceanu era considerată cea mai bună din ţară, înzestrată cu cele mai noi avioane“

Nelu Enache, file din istoria aviaţiei militare române
 
Povestiri la manşă Pe o rază de soare
 
Doi ochi albaştri
 
Eroii martiri de la Tuzla

Ti-a placut articolul?

Comentarii