Iuliu Maniu (1873-1953) despre evenimentele de la 1 decembrie 1918 prezentate în Conferința susținută la Radio București pe 24 ianuarie 1934

La 75 de ani de la Unirea Principatelor, de Ziua Unirii – 24 ianuarie 1934, Radio București a făcut ascultătorilor o surpriză. L-a invitat pe Iuliu Maniu, președintele Partidului Național Țărănesc, pentru a evoca, la mai bine de 15 ani, momentul istoric înfăptuit la 1 decembrie 1918, la care liderul politic al românilor ardeleni a avut o contribuție decisivă.Conferința s-a bucurat de mare audiență și interes, astfel că la inițiativa Centrului de Studii al Partidului Național Țărănesc – secțiunea Ardeal s-a publicat în 1934 textul.

La momentul respectiv în Prefața ediției princeps, se motivează „...Cunoașterea evenimentelor de atunci nu e numai o datorie față de sine: e o necesitate. Faptele luminoase și mari ale trecutului, gândurile, străduințele, înfăptuirile înaintașilor, alcătuiesc tradiția unui neam. Or, Tradiția națională e suportul moral cel mai puternic care face ca generațiile să poată rezista tentațiunilor de oportunism în activitatea publică, care face ca ele să continue drumul focului sfânt, căzut din mâinile celor care l-au purtat până astăzi. Mai mult: tradiția nu numai ajută, ea poruncește”. (p. 22)
Anul acesta Editura EIKON, la inițiativa domnului Alin I. Mărginean, a republicat volumul în cadrul colecției inițiate de domnia sa „Drumul către România modernă”, ajunsă la nr. 5. Scopul proiectului, mărturisește coordonatorul, este de a readuce în atenția publică izvoare istorice importante ale autorilor români care au contribuit la procesul „de apariție a unei societăți moderne”.
Conferința s-a tipărit sub titlul Unirea Ardealui evocată de Iuliu Maniu, (Ediție îngrijită, notă asupra ediției și Cuvânt introductiv de Alin I. Mărginean; Prefață de Prof.univ.dr. Valentin Ciorbea, membru titular al Academiei Oamenilor de Știință din România), Editura EIKON, București, 2025, 94p.
Cunoscător și făuritor al istoriei Transilvaniei, Iuliu Maniu a găsit de cuviință să deschidă conferința cu evocarea momentului din 18 octombrie 1918 derulat în Parlamentul de la Budapesta. Sute de ani de asuprire maghiară a românilor au dus la afirmarea hotărâtă, nenegociabilă, de către deputatul Alexandru Vaida-Voevod, a celor mai mari aspirații: Independența Națiunii Române și „ruperea” de Imperiul Austro-Ungar. Cu alte cuvinte, românii, prin reprezentanții lor, deschideau o nouă pagină, în fond cea mai importantă din hronicul neamului românesc, cea mai dorită, la care a aderat întreaga suflare românească.Concluzia autorului discursului este explicită: românii nu mai puteau aștepta de la Viena și Budapesta mântuirea; ea putea veni numai de la București.
Iuliu Maniu punctează pașii parcurși de românii ardeleni în „lupta concentrică și conștientă, pentru libertatea națională proclamată din 1848 la Blaj pe Câmpia Libertății” (p. 27). În 1867 prin programul de la Miercurea Sibiului și 1881 din Sibiu, românii s-au adresat împăratului Franz Joseph (1848-1916) solicitând organizare națională. În programul din 1905 românii cer individualitatea politică și alcătuitoare de Stat și înzestarea lui cu atribuțiunile naționale (pp. 27-28).
Unirea tuturor românilor dorită după Unirea Principatelor din 1859, ridicarea României la rangul de regalitate, existența în casele românilor transilvăneni a „icoanelor” lui Carol I, Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu, rolul Bucureștiului de centru al românismului, orașul „de unde răsare soarele tuturor românilor” au dezvoltat gândirea și mișcarea națională organizată, care aștepta numai contextul național și internațional al împlinirii unității.

Editorii discursului lui Iuliu Maniu au introdus intertitluri pentru a configura etapele succesive ulterioare clarificărilor politice.

„Războiul balcanic: O răscruce decisivă”. Campania din 1913 a evidențiat, preciza Iuliu Maniu, „prestigiul României și al Regelui Carol I și dăduse prilej Austro-Ungariei de a-și descoperi complet dușmănia față de România”.
Românii transilvăneni și oameni de stat din București au înțeles că monarhia austro-ungară „a alunecat cu totul pe mâna maghiarilor, că bărbații de stat maghiari sunt definitiv hotărâți a păstra atitudinea lor ostilă față de poporul românesc”. „Mântuirea poporului românesc nu se putea spera decât de la București” (p. 29).
Dorința de unitate a luat aspecte directe după izbucnirea Marelui Război din 1914. Mulți intelectuali au venit în România și și-au afirmat dorința de unitate, alții s-au încadrat în armata României.

Atitudinea Vechiului Regat. Voința națională a fost afirmată de importante personalități din București: Take Ionescu, Barbu Delavrancea, Nicolae Iorga ș.a. Regele Carol I și regele Ferdinand „au înăbușit glasul sângelui lor”, iar România s-a aliat cu Antanta (Franța, Anglia și Rusia), și după doi ani de lupte crâncene armata română „triumfa în capitala Ungariei” (p. 35).
Revoluția națională. Iuliu Maniu a afirmat în conferință importanța poziției președintelui S.U.A. W. Wilson (1913-1921), care a prezentat ca soluție autodeterminarea popoarelor. În Transilvania, Comitetul Național Român a luat conducerea românilor din Imperiul Austro-Ungar. Iuliu Maniu este însărcinat cu afacerile externe și conducerea militară. A constituit la Viena Sfatul Ofițerilor și soldaților români, care a orientat și susținut dorințele ostașilor să revină la garnizoanele lor, „Jurați sub steag românesc și în disciplina românească” (p. 37).
La Budapesta s-a constituit Consiliul Național Român, românii din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș „au intrat în revoluție”, au luat puterea, au alungat jandarmi maghiari, au constituit gărzile și legiunile românești.
Consiliul Național a convocat Adunarea Națională a Românilor la 1 Decembrie 1918 „pentru proclamarea unirii tuturor românilor într-un singur stat”. S-au respins promisiunile maghiarilor, „întreaga suflare românească s-a afirmat tranșantă în atitudinea ei: unire sau moarte!” (p. 38).
Decretarea Unirii. Adunarea Națională de la Alba-Iulia. În prezența „tuturor arhiereilor români, a reprezentanților tuturor asociațiilor și instituțiilor române, a deputaților aleși, câte doi în fiecare cerc electoral și cler, peste 130.000 români, adunați la Alba-Iulia din toate părțile Ardealului, Banatului, Crișanei și a Maramureșului la 1 Decembrie 1918, a proclamat conform propunerii Consiliului Național Român, prezentată de Vasile Goldiș, Unirea definitivă și necondiționată a tuturor românilor din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș, împreună cu toate teritoriile pe care le locuesc, cu Regatul României” (pp. 38-39).
Marele Sfat ales de Adunarea Națională a delegat sub conducerea lui Iuliu Maniu Consiliul Dirigent investindu-l cu „puteri discreționare de a face tot ce e bun și necesar pentru realizarea hotărârii luate cu Vechiul Regat și împământenirea guvernării și administrației românești în Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș” (p. 39). Crearea administrației românești a fost singura soluție pentru conservarea realizărilor politice ale românilor, evitând efectele unei conduceri maghiare.
Consiliul Dirigent a făcut față tuturor provocărilor interne și internaționale. Iuliu Maniu conchide că realizarea „României Unite” s-a bazat pe „trei factori decisivi: forța etnică și sufletească a poporului românesc, simpatia și încredrea lumii civilizate și greșelile imense ale adversarilor noștri oprimatori și nedrepți” (p. 41).
Imperativele naționale și idealurile noi. Iuliua Maniu enunță ideile programatice de dezvoltare a României Unite în plan intern și internațional. Accentuează: „În acest scop trebue să folosim toată puterea statului pentru întărirea și dezvoltarea poporului românesc și a însușirilor sale atât de multiple și nobile /.../. Să folosim imensele bogății ale statului și izvorul nesecat, care zace în puterea de producțiune a poporului românesc, pentru buna rânduială internă și siguranța externă a țării românești. Câmpiile mănoase, pădurile și bălțile imense, minele de aur, de cărbuni și petrol ne sunt dragi, dar ele au valoare pentru noi numai în raport cu ființa și existența poporului românesc pe aceste plaiuri. Întreaga această bogăție trebuie să exploatăm cu munca febrilă și fără milă, pentru a face școli și spitale, biserici, institute de științe și arte și a înzestra și organiza nebiruita falnica noastră armată română” (pp. 42-43).
Iuliu Maniu a făcut referire la obținerea respectului popoarelor, reușind astfel să fie păstrat „Supremul bine ce l-am ajuns: România Mare” (p. 44).


Lectura textului conferinței relevă un admirabil discurs al lui Iuliu Maniu care degajă iubirea de Țară, cunoașterea și relevarea luptei naționale a românilor transilvăneni, care nu trebuie uitată niciodată, mai ales în zilele noastre, când în predarea istoriei românilor în școli s-a imixtionat politicul și interese internaționale păguboase cunoașterii epopeii românilor în spațiul sud-est european.
Pentru a evidenția înfăptuirile conducerii românești a Transilvaniei după Unire până în 1920,s-au atașat în filadă două documente istorice: Raport despre activitatea Consiliului Dirigent, președinte Iuliu Maniu și Tabloul principalilor conducători ai primei organizații de stat românești din Ardeal și Banat.