Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
02:19 13 12 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Comunităţi străine stabilite în Dobrogea şi la Medgidia. Turcii (I)

ro

14 Nov, 2018 00:00 1318 Marime text
Migraţiile care au afectat Dobrogea începând cu secolul al X-lea până la marea invazie tătaro-mongolă din 1236-1242 au reprezentat apanajul triburilor nomade turcice: pecenegi şi cumani. Acest teritoriu a intrat sub stăpânirea voievodului Mircea cel Bătrân, iar mai apoi sub stăpânirea turcilor. Această stăpânire nu a fost realizată cu uşurinţă, ci treptat, nefiind vremelnică.
 

 
 
Până să reuşească supunerea totală a teritoriului, turcii au fost colonizaţi aici de bizantini, care au primit permisiunea împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul să se stabilească la Babadag, avându-l în frunte pe Sari Saltuk Dede (Baba), un adevărat „părinte spiritual” al acestora. Aici se va păstra türbe-ul lui Sari Saltuk, loc de închinăciune pentru populaţia mahomedană. Această colonizare a turcilor a reprezentat preludiul stabilirii elementelor turce, mai târziu, venind din Anatolia şi din zona Balcanilor. Nu toţi turcii selgiucizi au rămas în Dobrogea, o parte a acestora înapoindu-se în Anatolia.
 
O parte a celor rămaşi au trecut la creştinism, dând naştere grupului etnic al găgăuzilor, în timp ce alţii s-au integrat în masa turcilor musulmani.
 
Islamizarea turcilor dobrogeni s-a făcut odată cu islamizarea Hoardei de Aur. După 1256, la moartea lui Batu Han, Hoarda de Aur şi grupurile turce stabilite în Dobrogea se islamizează complet. Berke Han (1257-1266) s-a convertit la islamism, lucru pe care îl vor face şi supuşii săi. Perioada de apogeu a Hoardei de Aur corespunde perioadei când aceasta a fost condusă de Berke Han.
 
Mai târziu, către sfârşitul secolului al XIV-lea, Imperiul Otoman condus de Bayezid I Ildîrim, era interesat să controleze gurile Dunării şi de aici prin extensie, Hoarda de Aur. După conflictul dintre Bayezid I şi Timur Lenk, care a adus câştig de cauză celui de-al doilea, Mircea cel Bătrân a recuperat de la otomani Silistra şi Dobrogea. Toţi sultanii otomani au avut în vedere Dobrogea în politica lor expansionistă.
 
Între 1418-1420 începe ocuparea Dobrogei de către turci. Turcii (türkler) au emigrat în Dobrogea şi vor reprezenta populaţia urbană aristocratică. Se vor stabili turci ogüzi din regiunile balcanice şi din Anatolia. Turcii stabiliţi în Dobrogea corespund tipologiei brunet, blond, mongoloid şi indo-european. Vor reprezenta alături de tătari majoritatea populaţiei localităţii, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Alături de aceştia se vor stabili şi țigani musulmani (çingene sau xoraxane), un segment supus şi loial administraţiei otomane.
 
Provinciile sultanale, printre care şi Dobrogea, locuite de populaţii nemusulmane, aveau drept administrator suprem un paşă. Zonele de margine, grănicereşti (udj, uc), au primit statut privilegiat de udj beyligi sau beylic. În funcţia de guvernator era numit de regulă comandantul armatei care cucerise teritoriul respectiv. Guvernatorul (vali) avea obligaţia de a participa la expediţiile militare cu un număr de soldaţi bine echipaţi, pe cheltuiala sa.
 
Colonizaţii constituiau un element de sprijin în administrarea Dobrogei. Sultanii le acordau privilegii, păşuni şi domenii întinse. Alături de turcii din Anatolia au sosit şi primii tătari, lucru amintit de cronicarul Aşik Paşa Zade. Aceştia proveneau din Sinop şi Samsun, sosiţi cu corăbiile. În condicile otomane din 1543, se specifică stabilirea în Dobrogea a grupului de tătari Bozapa sau Bozata, proveniţi din regiunile stăpânite de Hoarda de Aur.
 
Atât turcii, cât şi tătarii stabiliţi în Dobrogea vor fi desemnaţi în documentele otomane cu numele „evlâd-i fatihân” (fiii lui Mehmed II Fatih). Limba folosită după instaurarea administraţiei otomane în provincie este osmana.
 
Sultanii otomani au avut o bună colaborare cu hanii crimeeni, iar în situaţia în care nemusulmanii plătitori de haraci (haraçgüzâr), erau luaţi prizonieri de către tătari, atunci trebuiau trimişi la casele lor. Exista interdicţia islamică de a face captivi pe cei tributari. De aici putem deduce importanţa celor plătitori de impozite către stat.
 
În perioada 1543-1666, turcii aparţinând triburilor kogeagik locuiau în 63-64 de sate din Dobrogea, printre care Medgidia şi satele din vecinătatea acesteia.
 
Importante informaţii sunt oferite de călătorul otoman Evliya Celebi. Acesta oferă informaţii despre oraş, ale cărui fortificaţii fuseseră reparate de Baiazid Veli (în anul 1413, aceasta este prima atestare documentară a calităţii de aşezare urbană a Medgidiei), fiind separat de hass-ul împărătesc al vizirilor din eylaetul Oceakov. Guvernatorii săi sunt un agă al paşei şi un voievod. Acesta guvernează cu vreo sută de supuşi, strângând şapte pungi de aspri pentru paşă şi patru pungi pentru el. Este un kadiat cu rangul de 300 de aspri.
                
Din comuna sa, kadiul primea şapte pungi. Are chehaia de spahii (sipah kethuda yeri), serdar de ieniceri, badjdar (strângător de taxe) şi muhtesib (inspector al pieţelor şi al moravurilor publice ce aplica reglementări numite ihtisâb).
Potrivit reputatului călător sultanal, muftiii şi kadiii reprezentau, alături de ulemâ-le, grupuri ce exercitau autoritatea sultanului şi se aflau la conducere.
 
Oraşul este alcătuit din „trei mahalale, cu o mie de case, simple şi cu etaj, acestea din urmă aparţinând celor cu stare financiară bună, acoperite cu olane şi cu şindrilă. Aici, fiind ţinutul Dobrogei, se producea grâu din belşug. Iarna este geroasă. Apa pentru oraş vine din braţul Dunării. Mai sunt o geamie mică, dar folositoare, un han, o baie întunecată, şapte şcoli pentru copii, şapte depozite de apă, două cafenele, două prăvălii cu vopsele, trei bragagerii şi vreo 40-50 de alte prăvălii”.
                
Din aceste relatări se poate observa activitatea economică prosperă a oraşului care avea nenumărate prăvălii. Numărul mare al şcolilor demonstrează existenţa unui număr mare de copii, implicit a populaţiei, ce beneficia de o geamie şi o baie publică.
                
Viaţa oraşului era animată de „cântăreţe numite güvende (femei de moravuri uşoare), ce erau numeroase şi mergeau din casă în casă şi cântau din dible acordate întâmplător sau umblau prin grădini fluierând; aceasta nu se consideră o ruşine. Toţi aianii (notabili, fruntaşi ai oraşului, demnitari) sunt pasionaţi de aşa ceva. De aceea, judecătorul şeriatului şi dizdarul (comandant al cetăţii) nu pot s-o înlăture şi nici populaţia nu le dă voie. Aceste femei destrăbălate au ruinat acum mii de oameni, de familii şi ducându-i la faliment, i-au făcut să le devină slujnici”. Acesta aminteşte şi de citaci (citaki), care au rezultat din căsătoriile mixte ale turcilor cu valahii.
 
Începând cu anul 1630, numirea funcţionarilor la conducerea provinciilor (beilerbei) nu era făcută pe criterii de performanţă, de administrare eficientă a teritoriilor, statul otoman fiind interesat să încaseze contribuţiile financiare de la supuşii din provincii. Beilerbeiul a devenit un colector şef de impozite şi nu un guvernator al unei provincii. Acelaşi lucru se întâmplă şi în Dobrogea, unde guvernatorii nu erau interesaţi să dezvolte provincia în adevăratul sens al cuvântului, fiind interesaţi să strângă impozitele populaţiei.
 
Dobrogea fusese inclusă în statutul „dâr al -Islâm” (Casa Islamului), asemănător tuturor provinciilor cucerite de armatele otomane. Această zonă era de importanţă strategică, militară şi economică, având la bază vechile concepte romano-bizantine ale democraţiei şi thalassocraţiei, ce aveau la bază stăpânirea marilor drumuri care străbăteau provincia, de la sud la nord, dar şi de la est la vest, pe culoarul Kara-su. De asemenea, stăpânirea Dunării şi Mării Negre reprezenta un element definitoriu al politicii expansioniste otomane.
 
Existenţa localităţii este surprinsă şi de Palatinul de Kulm, trimis de regele Poloniei la Poartă în anul 1677, care constata existenţa satelor turceşti, printre care Karassou (Karasu).
 
Despre turci ne vorbeşte şi călătorul francez Bertrandon de la Broquière, care îi percepea pe aceştia ca fiind „oameni de înălţime mijlocie, cu putere mijlocie, destui de frumoşi şi toţi poartă bărbi mari…, sunt oameni harnici şi se scoală totdeauna dimineaţa şi nu obosesc repede…, se mulţumesc cu puţin, cu puţină pâine necoaptă şi cu carne crudă puţin uscată la soare sau cu lapte fiert sau nu şi cu miere ori brânză, ori struguri şi fructe ori ierburi…”.
 
Aceştia locuiau cu precădere în centrele urbane, lucru care este menţionat şi de călătorul Jean Bell d'Artimony, cu prilejul vizitei sale din anii 1737-1738. Abatele Boscowich îi găsea pe turci la Karasu, în anii 1761-1762, despărţiţi de bulgari, având cartier propriu.
 
În anul 1839 turcii au realizat o serie de reforme interne menite să stăvilească totala dezmembrare a teritoriului Imperiului Otoman, deschizând astfel Epoca Tanzimatului, ce avea la bază liberalizarea în domeniul economic şi social.
 
Turcii se stabiliseră la Karasu, în mai multe etape, contribuind la dezvoltarea aşezării, iar în 1850 numărul specificat de Ion Ionescu de la Brad era de 2.268 familii de turci. La sud de Valea Kara-su, aproape toată populaţia era turcească, în toată perioada dominaţiei otomane. Sub dominaţie otomană, localitatea Karasu avea un caracter oriental cu străzi înguste şi neregulate. Locuitorii trăiau în bordeie, dar autorităţile otomane beneficiau de clădiri robuste, construite din piatră fasonată.
 
Activitatea turcilor era legată de activităţi comerciale. Un rol important revenea cafenelelor, unde locuitorii se întâlneau pentru a socializa sau pentru a încheia afaceri. În zona centrală a oraşului au fost descoperite fragmente ceramice ale unor vase turceşti din perioada medievală, care demonstrează o activitate comercială activă.
 
O altă dovadă a existenţei cafenelelor turceşti la Medgidia este reprezentată de descoperirea unor lulele turceşti folosite de către clienţii acestora. Acestea prezintă modele deosebite, sunt realizate din ceramică de foarte bună calitate şi au o ştampilă, ce dovedeşte faptul că erau realizate într-un atelier specializat.
 
Surse bibliografice:
 
Ioan N. Roman, Despre Dobrogea şi dobrogeni, Ediţie îngrijită de Virgil Coman, postfaţă de Radu Ştefan Vergatti, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2008
Simion Tavitian, Dobrogea, tărâmul dintre ape, Editura ex Ponto, Constanţa, 2005
 Mehmet Ali Ekrem, Din istoria turcilor dobrogeni, Editura Kriterion, Bucureşti, 1994
Radu Ştefan Ciobanu – Vergatti, Puncte de vedere asupra formaţiunilor politice din Dobrogea în secolul al XI-lea, în Peuce, II, Tulcea, 1971
 Dana Zecheru, Tiponimia turcească în Dobrogea-între realitate demografică şi conservatorism lingvistic. Mărturii documentare din Arhiva C.N.S.A.S. privind comunitatea turco-tătară din Dobrogea, în volumul Dobrogea –model de convieţuire multietnică şi multiculturală, coordonator Virgil Coman, Editura Muntenia, Constanţa, 2008,
Adriana Câteia, Dobrogea în contextul invaziei turcice. Elemente de istorie ecleziastică, în vol. Tătarii în istoria românilor, II, Editura Muntenia, Constanţa, 2005
 Tahsin Gemil, Peste un mileniu de existenţă a populaţiei turco-tătare pe teritoriul României, în vol. Moştenirea istorică a tătarilor, I, Editura Lumina Tipo, Bucureşti, 2010
Nariman Abdülvahap, Romanya ile kirim'in ortak tarihinden: islâmlaşma hareketi ve seyyid Sari Saltuk (XIII,YY), în vol. Moştenirea istorică a tătarilor, I, Editura Lumina Tipo, Bucureşti, 2010
Alexandru Arbore, Contribuţiuni la studiul aşezărilor tătarilor şi turcilor în Dobrogea, în Arh. D., II, 1919
Tasin Gemil, Românii şi otomanii în secolele XIV-XVI, Editura Ovidius University Press, Constanţa, 2008
Maria Bara, Relaţii interetnice între creştinii ortodocşi şi musulmani în Dobrogea. Studiu de caz: Medgidia şi Cobadin, în Philologica jassyensia, II, nr.1, 2006
Mihai Maxim, Ţările Române şi Înalta Poartă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993
Adrian Ilie, Medgidia. Istoria oraşului de la 1918 până în prezent, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2012
Idem, Comunitățile turcă și tătară din Medgidia, Editura Ex Ponto, Constanța, 2015
*** Călători străini despre Ţările Române ,vol.VI, Ediţia Maria Holban, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1976
Halil Inalcik, Imperiul Otoman. Epoca clasică, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997
S.J.A.N.C., în prefaţa Fondului Prefecturii Constanţa nr. 140, inventar 149
  *** Călători străini despre Ţările Române, vol. VI.
 
Surse foto: Colecţia George Neacşu
 
Despre Adrian Ilie

Licenţiat şi masterat în istorie - Universitatea „Ovidius” Constanţa, şef de promoţie.
Doctor în istorie şi cursuri postuniversitare - Universitatea din Bucureşti. 
Director adj. - Şcoala Gimnazială „Constantin Brâncuşi” Medgidia.
Metodist, responsabil Cerc pedagogic şi membru în Consiliul Consultativ (ISJ Constanţa).
Autor al mai multor lucrări şi studii despre Medgidia şi Dobrogea. 
Autor al unor studii şi cărţi de metodică şi management.
Membru în Comisia Naţională de Istorie din cadrul M.E.N.
Membru al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.
Membru al Asociaţiei Culturale „Mehmet Niyazi” Medgidia.
Membru în grupurile de lucru pentru realizarea programelor şcolare pentru gimnaziu în cadrul M.E.N. (Istorie/Istoria minorităţii turce în România).
Membru în Comisia monumentelor istorice - Medgidia.
Realizator emisiune istorică - Repere Istorice - Alpha Media TV (2013-2018).
Premii obţinute pentru activitatea publicistică.
Premiul „Virgil Coman“ pe anul 2017, conferit de Societatea de Ştiinţe Istorice din România. 

Citeşte şi: 
 
Ocupaţii ale locuitorilor Dobrogei centrale în a doua jumătate a secolului XIX şi la începutul secolului XX (galerie foto)
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii