Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
23:00 15 10 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Călători străini prin Dobrogea (CXCIV) - Baronul d'Avril (Franţa) - galerie foto

ro

27 Jun, 2018 00:00 899 Marime text
Adolphe Levesque, baron d'Avril (1822-1904), a intrat în 1847 în diplomaţia franceză, ocupând posturi în Orient şi apoi în minister. După căsătoria cu Maria Odobescu, a ocupat în anii 1866-1876 funcţia de consul general la Bucureşti. În această perioadă, a scris lucrările istorice La Bulgarie chretienne (1868) şi Les populations de l'Europe orientale (1869). Ca recunoaştere a meritelor sale diplomatice, a fost ales membru de onoare al Academiei Române în 1877.
 
 
În 1868-1869, baronul a călătorit prin Vechiul Regat, Transilvania, Bucovina, Banat şi Delta Dunării. El şi-a publicat memorialul de călătorie în 1876, la Ernest Leroux Editeur din Paris, sub pseudonimul Cyrille şi cu titlul De Paris à L'Ile de Serpents, à travers la Roumanie, la Hongrie et les bouches de Danube. Institutul „N. Iorga“ a folosit această ediţie pentru traducerea românească din noua serie „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea“.
 
Prin Pacea de la Adrianopol din 1829, Rusia anexase Delta Dunării şi deschisese navigaţia pe Dunăre. Ca urmare, în anii 30, în Austria au fost înfiinţate două companii de navigaţie: „Donau-Dampfschiffahrt Gesellschaft“ (Viena), care opera până la Galaţi, şi „Österreichischer Lloyd“ (Trieste/Italia), care opera din portul moldovenesc până în capitala otomană. După înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii (1853-1856), Delta Dunării a fost retrocedată Imperiului Otoman şi circulaţia fluvială s-a intensificat sub administrarea noii Comisii Europene a Dunării.
 
Conform Tratatului de pace de la Paris, care a pus capăt Războiului Crimeii (1853-1856), cele şapte mari puteri europene aveau dreptul de a staţiona la Dunărea de Jos cel mult două nave de război. În februarie 1868, mai rămăseseră navele Franţei, Austriei, Angliei şi Rusiei. Urmau să-şi retragă navele şi Rusia şi Anglia, Franţa fiind singura cu două nave prezente, între care Le Magicien.
 
Acelaşi tratat prevedea constituirea Comisiei Europene a Dunării, formată din reprezentanţii marilor puteri şi care avea ca misiune amenajarea pentru navigaţie a fluviului de la Isaktcha/Isaccea până la vărsarea în Marea Neagră. Comisia urma să aibă o durată temporară, dar pentru că lucrările erau dificile, i s-a prelungit durata de funcţionare. În paralel, la Viena s-a reunit în secret o comisie a statelor riverane, Wurtemberg, Bavaria, Austria şi Imperiul Otoman, care ar fi urmat să preia atribuţiile CED după desfiinţarea acesteia. Cele patru state au semnat un Act de navigaţie a Dunării, care urma să se aplice şi principatelor Serbiei, Ţării Româneşti şi Moldovei, vasale Imperiului Otoman. Ca urmare, Congresul de la Paris a decis ca la şedinţele acestei comisii să participe şi comisari ai celor trei principate.
 
Activitatea CED fusese menţionată de: diplomatul prusac R. Kunisch (1858/CLXXII), agronomul german W. Hamm (1858/CLXXVII.1, CLXXVII.4), ofiţerul englez J. Stokes (1857-71/CLXXXIV), epigrafistul francez E. Desjardins (1867/CLXXXVII.1, CLXXXVII.2), vicontele francez de Caston (1869/CXC), profesorul german W. Brennecke (1868/CXCI.4) şi inginerul francez F. Martin (1872/CXCII).
Baronul s-a urcat la Galaţi pe vasul rusesc Taurida, care făcea legătura cu portul rus Odessa (azi în Ucraina) de la Marea Neagră.
 
El a menţionat că la orăşelul Isaccea s-a tras prima lovitură de tun din Războiul Crimeii, care a opus Rusiei Imperiul Otoman, Marea Britanie, Franţa şi Regatul Piemontului/Sardiniei (Italia).
Isaccea mai fusese tranzitată în secolele XVI - XIX şi de alţi călători străini: sultanul Soliman Magnificul (1538/Călători VI), negustorul englez J. Newberie (1582/XII), diplomatul englez H. Austell (1585/XIV), diacul rus T. Korobeinikov (1593/XVII), olandezul J. van der Doris (1597/XX), călugărul rus A. Suhanov (1651 /XXXI), clericul creştin sirian Paul din Alep (1658/XXXVII), cărturarul otoman Evlia Celebi (1659/XXXVIII.7.B), diplomatul francez de la Croix (1672/XL), nobilul sol polonez I. Gninski (1677/XLI), călugării ruşi Macarie şi Silvestru (1704/XLVII), diplomatul suedez de origine franceză A. de la Motraye (1714/LIII.2), călugării ruşi Nicodim şi Silvestru (1722/LVI), solul otoman Şehdi Osman (1758/LXII), agentul comercial austriac de origine germană N. Kleemann (1768/LXIX), căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), căpitanul austriac K. Titelsberg (1783/LXXVIII), căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX), diplomatul austriac W. von Brognard (1786/LXXXV), contele francez de Langeron (1790-1791/LXXXVIII), generalul rus de origine estonă F. Berg (1826/CV), lt. rus de origine finlandeză B. Rosenström (1829-1830/CVIII), lt.-col. rus de origine finlandeză G. Ramsay (1830/CIX), diplomatul francez L. de Beaujour (1817/CIX), medicul german F. Chrismar (1833/CXII), literatul scoţian J. Fraser (1836/CXVI), ieromonahul rus Partenie (1841/CXIX), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), arhitectul francez F. Pigeory (1850/CXLIX), preotul italian F. Nardi (1852/CL), mineralogul englez W. Smyth (1852/CLII), paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV), istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII), cpt. englez E. Spencer (1853/CLXVI), anonim francez (1857?1858/CXXV), agronomul german W. Hamm (1858/CLXXVII.1), ziaristul rus G. Danilevski (1866/CLXXXV), epigrafistul francez E. Desjardins (1867/CLXXXVII.2), topograful englez R. Arnold (1867/CLXXXVIII) şi inginerul francez F. Martin (1872/CXCII).
 
Apoi, după satul moldovean Vulturu, Dunărea se ramifica în „aripa principală”, care ducea la Chilia şi braţul Tulcea, care se dividea ulterior în braţele Sulina şi Sf. Gheorghe. Braţul Chilia, un canal „adânc şi larg”, era „adevărata” Dunăre, deoarece conţinea 18/28 din cantitatea de apă a fluviului.
 
Braţul Sulina era „cel mai puţin important”, dar avea o deschidere „largă” la Marea Neagră. De aceea, erau şi zile în care pe acest braţ navigau „în jur de o sută” de vase. Din cauza numeroaselor cotituri, corăbiile aveau nevoie de ajutorul vântului pentru navigaţie. O aglomerare „periculoasă” se producea pe strâmtoarea M, între bornele 25 şi 23, francezul observând un „mare” vas britanic eşuat din cauza unui conaţional care nu semnalizase corespunzător.
 
În această strâmtoare, CED începuse să construiască un canal, terminat la apariţia cărţii.
În mijlocul păpurişului se puteau admira „marile” flori acvatice care constituiau adevărate „rezervaţii naturale”, care atenuau impactul negativ al secetei şi inundaţiilor. Călătorului atrăgându-i atenţia crinul alb care se închidea la apus, această floare „nobilă” fiind de fapt nufărul.
 
Delta cuprindea şi păduri: Kara-Oman/Caraorman (grindul Caraorman de pe braţul Sulina) şi Leti/Letea (com. C. A. Rosetti).
 
Pădurile din Dobrogea au fost menţionate în secolele XVI–XIX de: nobilul sol polonez E. Otwinowski (1557/VII), diacul rus T. Korobeinikov (1593/XVII), cărturarul otoman Evlia Celebi de la mijlocul secolului XVII (XXXVIII.5; XXXVIII.6) , baronul francez F. De Tott (1769/LXVIII), contele francez d`Antraigues (1779/LXXIV), agentul comercial M. Gruneweg (1583/XCIV.2; 1582/XCIV.1), botanistul german A. Grisebach (1839/CXXI), paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV), geograful francez G. Lejean (1857/CLXXIV), agronomul german W. Hamm (1858/CLXXVII.3), ducele belgian L. de Brabant (1860/CLXXIX), inginerul scoţian H. Barkley (1857/CLXXXI.3; 1859/CLXXXI.15), epigrafistul francez E. Desjardins (1867/CLXXXVII.2), profesorul german W. Brennecke (1868/CXCI.2) şi inginerul francez F. Martin (1872/CXCII).
 
Copacii pădurii Letea erau „ofiliţi” deoarece aici păşunau animalele sălbatice, deasupra cărora planau pelicani şi pescăruşi. Aici erau aşezate un sat rus şi un sat românesc.
 
Prezenţa ruşilor în general şi a cazacilor şi lipovenilor în particular în Dobrogea mai fusese semnalată şi de: diplomatul austriac W. von Brognard (1786/LXXXV), generalul rus de origine estonă F. Berg (1826/CV), lt.col rus de origine finlandeză G. Ramsay (1829/CIX), capelanul anglican N. Burton (1837/CXVIII), ieromonahul rus Partenie (1841/CXIX), botanistul german A. Grisebach (1839/CXXI), ofiţerul maritim englez A. Slade (1838/CXXV), geograful francez A. Boue (1838/CXXIX), consulul prusian C. Kuch (1843/CXXXVI), croitorul german P. Holthaus (1843/CXXXVII), jurnalistul francez X. Marmier (1846/CXLIII), inginerul geograf francez X. de Hell (1846/CXLIV), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), studentul britanic în drept L. Oliphant (1852/CLI), mineralogul englez W. Smith (1852/CLII), polonezul convertit la islam M. Czajkowski/Sadyk-paşa (1854/CLXIII), căpitanul englez E. Spencer (1853/CLXVI), medicul francez C. Allard (1855/CLXVII.5), ducele belgian L. de Brabant (1860/CLXXIX), inginerul scoţian H. Barkley (1859/CLXXXI.8), ofiţerul englez J. Stokes (1856-1871/CLXXXIV), ziaristul rus G. Danilevski (1866/CLXXXV), profesorul german W. Brennecke (1868/CXCI.2) şi inginerul francez F. Martin (1872/CXCII).
 
Diversitatea păsărilor la Dunărea de Jos, între care se remarcau pelicanii, a fost menţionată şi de: nobilul sol polonez J. Krasinski (1636/XXV), agentul comercial englez R. Bargrave (1652/XXXIV), cărturarul otoman Evlia Celebi (1656/XXXVIII.6.D), iezuitul ragusan R. Boscovich (1762/LXIV), germanul J. von Struve (1792XCII/), mineralogul englez E. Clarke (1800/XCVIII), lt.-col. rus de origine finlandeză G. Ramsay (1829/CIX), medicul german F. Chrismar (1833/CXII), englezul E. Spencer (1836/CXVII), botanistul german A. Grisebach (1839/CXXI), prinţul prusian H. Puckler-Muskau (1839/CXXIII), negustorul francez J. Morot (1839/CXXIV), francezul E. Thouvenel (1839/CXXVI), englezul R. Snow (1841/CXXXI), botanistul elveţian C. Guebhart (1842/CXXXIII), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul catolic italian F. Nardi (1852/CL), mineralogul englez W. Smyth (1852/CLII), paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV), medicul francez C. Allard (1855/CLXVII.3), anonimul englez (1857/CLXXIII), anonim francez (1857?1858/CLXXV), agronomul german W. Hamm (1858/CLXXVII.3), contele francez H. de Bourbon (1861/CLXXX), inginerul scoţian H. Barkley (1857/CLXXXI.3; 1858/CLXXXI.4; 1858/CLXXXI.7), ofiţerul englez J. Stokes (1857-1871/CLXXXIV), elveţianca V. de Gasparin (1866/CLXXXVI), topograful englez R. Arnold (1867/CLXXXVIII) şi inginerul francez F. Martin (1872/CXCII).
La Tulcea şi Sulina trăiau greci, ruteni, bulgari şi moldoveni, fiecare naţionalitate având biserica sa. Occidentalii erau „uimiţi” de această diviziune religioasă, deoarece credeau că ţarul Rusiei era „papa” ortodocşilor. Ideea naţionalităţii era „întreaga explicaţie a problemei orientale”.
 
Prezenţa bulgarilor în Dobrogea a fost semnalată şi de alţi călători străini în secolele XVI-XIX: călugărul franciscan J. Arsengo (1581/XI), episcopul catolic P. Baksic (1640/XXX), clericul rus I. Travelski (1651/XXXII), episcopul catolic F. Stanislavov (ante 1659/XXXVI), clericul creştin sirian Paul de Alep (1653/XXXVII), cărturarul otoman Evlia Celebi (1659/XXXVIII.7.B), nobilul sol polonez J. Gninski (1677/XLI), diplomatul suedez de origine franceză A. de la Motraye (1714/LIII.2), diplomatul rus de origine scoţiană J. B. Of Antermony (1738/LVII), diplomatul maghiar curut M. Kelemen (1738/LVIII), iezuitul ragusan G. Boscovich (Dubrovnik; 1762/LXIV), diplomatul polonez K. Chrzanowski (1780/LXXVI), contele francez d`Hauterive (1785/LXXXII), lt. col rus de origine finlandeză G. Ramsay (1830/CIX), medicul german F. Chrismar (1833/CXII), britanicul E. Spencer (1836/CXVII), botanistul german A. Grisebach (1839/CXXI), englezul R. Snow (1831/CXXXI), reverendul englez G. Fisk (1842/CXXXIV), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul italian F. Nardi (1852/CL), paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV), medicul francez C. Allard (1855/CLXVII.1), anonim francez (1857?1858/CLXXV), agronomul german W. Hamm (1858/CLXXVII.4), inginerul scoţian H. Barkley (1857/CLXXXI.2; 1859/CLXXXI.9; 1859/CLXXXI.11; 1859/CLXXXI.15), turista elveţiancă V. de Gasparin (1866/CLXXXVI), epigrafistul francez E. Desjardins (1867/CLXXXVII.2) şi profesorul preuniversitar german W. Brennecke (1868/CXCI.2).
 
Prezenţa grecilor în Dobrogea în secolele XVI-XIX a fost menţionată şi de: nobilul sol polonez A. Tarnowski (1569/VIII), nobilul sol polonez J. Krasinski (1636/XXV), nobilul sol polonez W. Miaskowski (1640/XXVIII), agentul comercial englez R. Bargrave (1652/XXXIV), episcopul catolic F. Stanislavov (ante 1659/XXXVI), cărturarul otoman Evlia Celebi (1659/XXXVIII.7.B), nobilul sol polonez J. Gnisnki (1677/XLI), nobilul sol polonez R. Leszczynski (1700/XLIV), pastorul luteran suedez M. Eneman (1709/L), diplomatul suedez de origine franceză A. de la Motraye (1711/LIII.1; 1714/LIII.2) şi diplomatul rus de origine scoţiană J. B. of Antermony (1738/LVII), diplomatul austriac W. von Brognard (1786/LXXXV), paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV), medicul francez C. Allard (1855/CLXVII.1), anonim francez (1857?1858/CLXXV), agronomul german W. Hamm (1858/CLXXVII.4), inginerul scoţian H. Barkley (1859/CLXXXI.11), elveţianca V. de Gasparin (1866/CLXXXVI), epigrafistul francez E. Desjardins (1867/CLXXXVII.2) şi profesorul german W. Brennecke (1868/CXCI.2, CXCIV.4). În Evul Mediu termenul „grec” era unul generic prin care catolicii şi protestanţii îi desemnau pe ortodocşi.
 
Funcţionarea bisericilor ortodoxe în Dobrogea a fost semnalată în secolele XVI-XIX de: arabul Ibn Battuta (1330?1331/I), călugărul franciscan de origine greacă J. Arsengo (1581/XI), clericul armean S. Lehaţi (1608/XXII), episcopul catolic bulgar P. Baksic (1641/XXX), episcopul catolic bulgar F. Stanislavov (ante 1659/XXXVI), clericul sirian ortodox Paul din Alep (1653/XXXVII), cărturarul otoman Evlia Celebi (1652/XXXVIII.5.I), ofiţerul de marină francez A. de Lafitte (1784/LXXX), diplomatul austriac W. von Brognard (1786/LXXXV), călugărul catolic armean M. Bajaskian (1808/CIII), lt. col rus de origine finlandeză G. Ramsay (1830/CIX), ieromonahul rus Partenie (1841/CXIX), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), medicul american V. Mott (1841/CXXXII), jurnalistul francez X. Marmier (1846/CXLIII), medicul francez C. Allard (1855/CLXVII.4, CLXVII.5), anonim englez (1857/CLXXIII), agronomul german W. Hamm (1858/CLXXVII.4), inginerul scoţian H. Barkley (1857-61/CLXXXI.11, CLXXX1.20).
 
Carantina Sulina funcţiona în „câteva bordeie mizerabile”. Deoarece lucrările CED măriseră adâncimea barei Sulina de la 9 picioare (1 picior anglo-saxon = 0,3 m) la 20 de picioare, acum portul Sulina era „plin” de vase care anterior nu ar fi putut avea acces. Cum dragările fuseseră inutile, se adoptase soluţia prelungirii ţărmurilor până la adâncimi mari, pe maluri fiind vizibil balastul utilizat la ridicarea acestora şi la construcţia cheiurilor şi a drumurilor de tracţiune. Pentru a demonstra eficienţa lucrărilor, baronul a prezentat efectele furtunilor din 1854 şi 1871. În primul caz, din 27 de vase staţionate în port, 7 s-au scufundat, în timp ce în al doilea caz din 33 de nave, piloţii de pe ambarcaţiunea Comisiei au reuşit să ghideze 30 peste bară, două reuşind să rămână la ancoră şi una eşuând cu echipajul salvat.
Prin Sulina mai trecuseră şi alţi călători străini în secolele XVIII-XIX: căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), polonezul J. Mikoscha (1782/LXXVII), căpitanul austriac K. Titelsberg (1783/LXXVIII), căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX), locotenentul A. de Lafitte-Clave (LXXX/1784), ofiţerul francez T. du Verne du Presle (1784/LXXXI), nobilul diplomat austriac W. von Brognard (1786/LXXXV), diplomatul francez L. de Beaujour (1817/CX), caretaşul german E. Döbel (1831/CXI), medicul german F. Chrismar (1833/CXII), geograful austriac A. Schmidl (1835/CXIII), literatul scoţian J. Fraser (1836/CXVI), ieromonahul rus Partenie (1841/CXIX), misionarii scoţieni A. Bonar şi McCheyne (1839/CXXII), ofiţerul britanic A. Slade (1838/CXXV), francezul E. Thouvenel (1839/CXXVI), marchiza engleză de Londonderry (1840/CXXVIII), consulul prusian C. Kuch (1843/CXXXVI), croitorul german P. Holthaus (1843/CXXXVII), colonelul rus I. Botianov (1846/CXLII), inginerul geograf francez X. de Hell (1846/CXLIV), profesorul de retorică francez J. Ubicini (1848/CXVII), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul catolic italian F. Nardi (1852/CL), studentul britanic în drept L. Oliphant (1852/CLI), mineralogul englez W. Smyth (1852/CLIII), filologul german J. Petermann (1852/CLIII), paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV), contele englez Carlisle (1853/CLV), baronul irlandez P. O'Brien (1853/CLVI), istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII), artistul plastic francez C. Doussault (1843/CLVIII), economistul francez T. Lefebvre (1853, 1857/CLX), cpt. englez E. Spencer (1853/CLXVI), slt. englez Ch. Gordon (1856/CLXX), istoricul danez F. Schiern (1857/CLXXI), anonimul englez (1857/CLXXIII), geograful francez G. Lejean (1857/CLXXIV), anonimul francez (1857?1858/CLXXV), ducele belgian L. de Brabant (1860/CLXXIX), turistul belgian L. Verhaeghe (1862/CLXXXII), ofiţerul englez J. Stokes (1857-61/CLXXXIV), topograful englez R. Arnold (1867/CLXXXVIII), turista franceză A. de Hell (1868/CLXXXIX), vicontele francez de Caston (1869/CXC), profesorul preuniversitar german W. Brennecke (1868/CXCI.4) şi inginerul francez F. Martin (1872/CXCII).
 
Folosirea piloţilor pentru trecerea barei Sulina fusese menţionată în secolele XVIII-XIX de: ofiţerul francez T. du Verne du Presle (1784/LXXXI), caretaşul german E. Döbel (1831/CXI), marchiza engleză de Londonderry (1840/CXXVIII), preotul catolic italian F. Nardi (1852/CL), filologul german J. Petermann (1852/CLIII), baronul irlandez P. O'Brien (1853/CLVI), anonim englez (1857/CLXXIII), agronomul german W. Hamm (1858/CLXXVII.4), ducele belgian L. de Brabant (1860/CLXXIX) şi profesorul preuniversitar german W. Brennecke (1868/CXCI.4).
 
Numele grec al Insulei Şerpilor era Ofidonisi, care prin corupere dăduse Fidonisi. Unii etimologi „zeloşi” sau „ignoranţi” susţineau că Fido venea de la latinescul Fides, care însemna credinţă, şi traduceau numele prin Insula credinţei. În antichitate insula era dedicate eroului grec Ahile din „Iliada” lui Homer.
 
Istoricul austriac J. von Hammer menţiona în lucrarea sa „Istoria imperiului otoman” (1827-1835) povestea căpitanului turc Hassan, al cărui vas se întorcea din Crimeea. În timpul unei furtuni „îngrozitoare”, corabia acestuia a a eşuat pe insulă şi, după un an, cei 25 de naufragiaţi au ajuns în stare de canibalism, numai patru fiind salvaţi de o altă navă. Hassan, unul din supravieţuitori, îşi prezenta la Constantinopol rănile căpătate în lupta cu un rechin de 900 de livre (1 livră = 0,453 kg).
Informaţiile primite de d'Avril nu confirmau existenţa şerpilor pe insulă.
 
Deşi Insula Şerpilor nu fusese menţionată în tratatele de pace ruso-otomane din 1812 şi 1829, ea devenise posesiune a Rusiei. Dar prin protocolul european din 6 ianuarie 1857, insula a fost retrocedată Imperiului Otoman, care întreţinea un far.
 
Insula Şerpilor a mai fost menţionată de: anonimul grec din sec. XIV (II), baronul francez F. de Pavie (1585/XV), căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), mineralogul englez E. Clarle (1800/XCVIII), studentul în drept britanic L. Oliphant (1852/CLI), cpt. englez Th. Spratt (1856/CLXIX) şi agronomul german W. Hamm (1858/CLXXVII.4).
 
Însoţit de inginerul englez M. G. al CED, francezul a plecat spre gura braţului Sf. Gheorghe. Aici se găsea satul rus Sf. Gheorghe format din 60 de case, ai cărui locuitori trăiau din pescuitul sturionilor şi murenelor, francezul având ocazia să se delecteze cu celebrul caviar.
 
Pescuitul sturionilor, familie specifică Dunării, a mai fost menţionat şi de alţi călători străini în secolele XVI – XVIII: nobilul sol polonez A. Taranowski (1569/VIII), călugărul iezuit G. Mancinelli (1584?1585/XIII), baronul francez F. de Pavie (1585/XV), diplomatul german C. Hiltebrandt (1657/XXXV), clericul creştin sirian Paul din Alep (1658/XXXVIII), cărturarul otoman Evlia Celebi (1651/XXXVIII.5.B) şi francezul J. Tavernier (1677/XLII), iezuitul polonez F. Gosciecki (1712/LIV), căpitanul austriac K. Titelsberg (1783/LXXVIII), căpitanul austriac de origine croată F.Mihanovici (1783/LXXIX), diplomatul austriac W. von Brognard (1786/LXXXV), medicul francez C. Allard (1855/CLXVII.4), ofiţerul englez J. Stokes (1856-1871/CLXXXIV) şi profesorul preuniversitar german W. Brennecke (1868/CXCI.2).
 
La întoarcere, au coborât de pe vapor în satul Besch-Tepe/Beştepe (azi com. în jud. Tulcea), aşezat la poalele uneia din cele cinci coline (traducere din turcă) şi numit oficial Mahmudia.
Au continuat drumul pe jos la satul Prislau/Prislav (lângă satul Nufăru), unde un moldovean a acceptat să le fie călăuză.
 
Prin Prislav au mai trecut: iezuitul italian G. Manccinelli (1584?1585/XIII), căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX), agronomul german W. Hamm (1858/CLXXVII.4) şi epigrafistul francez E. Desjardins (1867/CLXXXVII.2).
 
Apoi, în satul german Malkosch/Malcoci (azi sat în comuna Nufăru) au poposit într-o casă catolică alsaciană. Malcoci a fost menţionat şi de epigrafistul francez E. Desjardins (1867/CLXXXVII.2).
 
Prezenţa germanilor în Dobrogea fusese menţionată şi de profesorul universitar prusac K. Koch (1843/CXL), agronomul german W. Hamm (1858/CLXXVII.3) şi ofiţerul englez J. Stokes (1857-71/CLXXXIV).
 
De aici au plecat cu o căruţă, care pe drum s-au intersectat cu jandarmii trimişi de guvernatorul Tulcei, Ismail-bey. Acesta fusese anunţat de vapor de plecarea celor doi europeni şi se temuse că fuseseră „jefuiţi, asasinaţi” în cursul nopţii.
Prin Tulcea mai trecuseră şi alţi călători străini în secolele XVI – XIX: nobilul sol polonez A. Taranowski (1569/Călători VIII), negustorul englez J. Newberie (1582/XII), negustorul italian P. Giorgi (ante 1595/XVIII), sclavul spaniol D. Galan (1595/XIX), cărturarul otoman Evlia Celebi (1667/XXXVIII.4; 657/XXXVIII.6.D; 1657/XXXVIII.6.E; 1659/XXXVIII.7.A; 1659/XXXVIII.7.B), stareţul rus Leontie (1701/XLV), călugării ruşi Macarie şi Silvestru (1704/XLVII), pastorul luteran suedez M. Eneman (1709/L), un anonim suedez (probabil C. Loos/ 1710/LII), diplomatul suedez de origine franceză A. de la Motraye (1711/LIII.1), călugării ruşi Silvestru şi Nicodim (1722/LVI), diplomatul rus de origine scoţiană J. B. of Antermony (1738/LVII), diplomatul suedez P. Jamjouglou (1746/LX), baronul franco-maghiar F. de Tott (1769/LXVIII), căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), căpitanul austriac K. Titelsberg (1783/LXXVIII), căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX), diplomatul austriac W. von Brognard (1786/LXXXV), contele francez A. de Langeron (1790-1791/LXXXVIII), generalul rus M. Kutuzov (1791/LXXXIX), contele francez de Langeron (1807;1809/CI), generalul rus de origine estonă F. Berg (1826/CV), diplomatul francez L. de Beaujour (1817/CIX), medicul german F. Chrismar (1833/CXII), scriitoarea englezoaică J. Pardoe (1836/CXIV), literatul scoţian J. Fraser (1836/CXVI), ieromonahul rus Partenie (1841/CXIX), botanistul german A. Grisebach (/CXXI), misionarii scoţieni A. Bonar şi R. Mc Cheyne (1839/CXII), prinţul prusian H. Pückler-Muskau (1839/CXXIII), croitorul german P. Holthaus (1843/CXXXVII), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), arhitectul francez F. Pigeory (1850/CXLIX), preotul catolic italian F. Nardi (1852/CL), studentul britanic în drept L. Oliphant (1852/CLI), mineralologul englez W. Smyth (1852/CLII) şi paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV), anonim francez (1857?1858/CLXXV), agronomul german W. Hamm (1858/CLXXVII.2), ducele belgian L. de Brabant (1860/CLXXIX), turistul belgian L. Verhaeghe (1862/CLXXXII), ziaristul rus G. Danilevski (1866/CLXXXV), de epigrafistul francez E. Desjardins (1867/CLXXXVII.2), topograful englez R. Arnold (1867/CLXXXVIII), profesorul german W. Brennecke (1868/CXCI.4) şi inginerul francez F. Martin (1872/CXCII).
 
În Dobrogea otomană exista „un sistem ingenios” de bancă agricolă, al cărei fond de rulment era format de produsele agricole. În fiecare district exista un comitet neretribuit format din doi creştini şi doi musulmani. Ţăranul cultiva o suprafaţă de pământ în funcţie de numărul de boi. Grâul recoltat era strâns pe bază de chitanţă într-un siloz în reşedinţa districtului, unde era vândut la licitaţie sau la înţelegere. Agricultorul care avea nevoie de seminţe sau bani prezenta o garanţie de la primarul satului şi primea împrumutul în limita cantităţilor furnizate de aşezare. Banii rămaşi erau plasaţi cu dobândă la bancă, în fiecare an capitalizându-se veniturile. În final, occidentalul observa însă cu îndoială: „Nu garantez că instituţia funcţionează regulat”.
 
Numele Dobrogea mai fusese folosit şi de alţi călători străini în secolele XVI-XVIII: cronicarul polonez M. Strijkowski (1575/X), călugărul franciscan J. Arsengo (1581/XI), episcopul catolic P. Baksic (1640/XXX), agentul comercial englez R. Bargrave (1652/XXXIV), episcopul catolic bulgar F. Stanislavov (ante 1659/XXXVI), clericul creştin sirian Paul din Alep (1653 şi 1658/XXXVII), cărturarul otoman Evlia Celebi (1652/XXXVIII.5.A; 1652/XXXVIII.5.C; 1652/XXXVIII.5.E; 1652/XXXVIII.5.F; 1656/XXXVIII.6.A; 1663/XXXVIII.3; 1667/XXXVIII.4), nobilul sol polonez I. Gninski (1677/XLI), iezuitul polonez F. Gosciecki (1712/LIV), nobilul sol polonez J. K. Mniszech (1756/LXI), diplomatul otoman Șehdi Osman (1758/LXII), nobilul sol polonez I. Podoski (1759/LXIII), nobilul sol polonez T. Alexandrovici (1766/LXVII), solul otoman Abdulkerim paşa (1776/LXXI), diplomatul polonez K. Chrzanowski (1780/LXXVI), locotenentul francez A. de Lafitte (1784/LXXX), ofiţerul de marină britanic W. Smith (1792/XC), agentul comercial german M Gruneweg (1582/XCIV.1/ s), diplomatul danez Clausewitz (1824/CIV), diplomatul francez L. de Beaujour (1817/CX), profesorul de retorică francez J. Ubicini (1848/CXVII), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul catolic italian F. Nardi (1852/CL), istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII), artistul plastic francez C. Doussault (1843/CXLVIII), ofiţerul francez C. Fay (1854/CLXII), medicul francez F. Quesnoy (1854/CLXV), medicul francez C. Allard (1855/CLXVII), turistul francez J. D. de Bois-Robert (1855/CLXVIII), cpt. englez Th. Spratt (1856/CLXIX), anonim englez (1857/CLXXIII), anonim francez (1857?1858/CLXXV), agronomul german W. Hamm (1858/CLXXVII.3), ducele belgian L. de Brabant (1860/CLXXIX), contele francez H. de Bourbon (1861/CLXXX), inginerul scoţian H. Barkley (1857/CLXXXI.2; 1858/CLXXXI.9; 1859/CLXXXI.15), turistul belgian L. Verhaeghe (1862/CLXXXII), jurnalista franceză O. Audouard (1865/CLXXXIII), epigrafistul francez E. Desjardins (1867/CLXXXVII.2), profesorul german W. Brennecke (1868/CXCI.2) şi inginerul francez F. Martin (1872/CXCII).
Înainte de a pleca pe Dunăre în amonte, călătorul a putut observa în ultimele zile din februarie şi primele din martie spectacolul dezgheţului Dunării. Ca urmare, sloiurile puneau în pericol navele comerciale şi făceau ca o scrisoare să ajungă în 10 zile de la Galaţi la Constantinopol/Istanbul.
 
Oraşul Hârşova era aşezat pe un mal „ridicat” al Dunării, în centrul său zărindu-se o moschee „mare” şi o biserică „frumoasă”.
Prin Hârşova trecuseră în secolele XVI - XIX şi alţi călători străini: sclavul spaniol D. Galan (1595/XIX), cărturarul turc Evlia Celebi (1657/XXXVIII.6.F), nobilul sol polonez F. Wysocki (1667/XXXIX), nobilul sol polonez F. Orlik (1722/LV), agentul comercial austriac de origine germană N. Kleemann (1768/LXIX), căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV) şi căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX), M. Gruneweg (1584/XCIV.3; 1586/XCIV.4), medicul britanic W. Witmann (C/1802), contele de Langeron (1809/CI), lt. rus de origine finlandeză B. Rosenstrom (1829-1830/CVIII), diplomatul francez L. de Beaujour (1817/CX), geograful austriac A. Schmidl (1835/CXIII), scriitoarea englezoaică J. Pardoe (1836/CXIV) şi preotul englez C. Elliot (1835/CXV), britanicul E. Spencer (1836/CXVII), nobilul german H. Pückler-Muskau (1839/CXXIII), negustorul francez J. Morot (1839/CXXIV), ofiţerul maritim englez A. Slade (1838/CXXV), austriaca L. Pfeiffer (1842/CXXXV), vicontesa franţuzoaică de Saint-Mars (1845/CXLI), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul italian F. Nardi (1852/CL), filologul german J. Petermann (1852/CLIII), paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV), baronul irlandez P. O'Brien (1853/CLVI), istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII), anonim englez (1857/CLXXIII), anonim francez (1857?1858/CLXXV) şi profesorul preuniversitar german W. Brennecke (1868/CXCI.1).
 
Bărcile turceşti „pitoreşti” fuseseră dotate în ultimii cu catarg cu bucăţi de lemn transversal pentru pânze şi erau manevrate de marinari „simpatici” cu turbane „enorme”. Prin contrast, navele greceşti şi româneşti erau „moderne fără nimic pitoresc”.
 
Prezenţa comunităţilor turce în Dobrogea fusese semnalată şi de: abatele italian L. Spallanzano (1786/LXXXVI), englezul W. Hunter (1792/XCI), lordul englez W. Bentinck (1801/XCIX), ofiţerul rus de origine estonă F. Berg (1826/CV), ofiţerul rus de origine finlandeză G. Ramsay (1829/CIX), britanicul E. Spencer (1836/CXVII), ieromonahul rus Partenie (1839;1841/CXXIX), botanistul german A. Grisebach (1839/CXXI), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), medicul american V. Mott (1841/CXXXII), botanistul elveţian C. Guebhart (1842/CXXXIII), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), profesorul de retorică francez J. Ubicini (1848/CXLVII), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul italian F. Nardi (1852/CL), paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV), medicul francez C. Allard (1855/CLXVII.1), turistul francez J. D. de Bois-Robert (1855/CLXVIII), bancherul francez D. Schickler (1858/CLXXVI), agronomul german W. Hamm (1858/CLXXVII), pictorul elveţian J. Guillamord (1859/CLXXVIII), inginerul scoţian H. Barkley (1857/CLXXXI.2; 1857/CLXXXI.3; 1858/CLXXXI.5; 1858/CLXXXI.6; 1858/CLXXXI.7; 1859/CLXXXI.8; 1859/CLXXXI.9; 1859/CLXXXI.11; 1859/CLXXXI.12; 1860/CLXXXI.16; 1860/CLXXXI.17; 1860/18), turistul belgian L. Verhaeghe (1862/CLXXXII), jurnalista franceză O. Audouard (1865/CLXXXIII), elveţianca V. de Gasparin (1866/CLXXXVI), profesorul preuniversitar german W. Brennecke (1868/CXCI.2), inginerul francez F. Martin (1872/CXCII) şi scriitorul elveţian J. de Chambrier (1872/CXCIII).
 
Pasagerii de pe nava austriacă cu aburi vorbeau „toate limbile”, turcii rugându-se pe covor „fără ostentaţie” şi mâncând apoi cu „seriozitatea unui bou”. După recentele acţiuni ale rebelilor bulgari, pe malul românesc şi cel dobrogean/otoman fuseseră instalate posturi de grăniceri, care semnalizau noaptea cu paie cu răşină aprinse pe un stâlp.
 
De la Tchernavoda/Cernavodă, care era aşezată pe o înălţime, anticii traversau Dobrogea spre Tomis/Kustendge/Constanţa, scurtând astfel drumul pe Dunăre şi Marea Neagră. De altfel, pe această distanţă erau vizibile ruinele unui vallum (linie defensivă de graniţă) şi ale unui drum roman. În epoca modernă existaseră planuri pentru construcţia unui canal, dar în 1854 inginerul francez Leon Lalanne a construit un drum, înlocuit apoi de o cale ferată. Ca urmare, aici a fost construit un debarcader cu depozite de piatră etajate, pentru încărcarea mărfurilor şi vânturarea grânelor cu o instalaţie special.
Prin Cernavodă au mai trecut în secolele XVII-XVIII şi alţi călători străini: cărturarul otoman Evlia Celebi (1657/XXXVI.F), diplomatul maghiar transilvănean curut M. Kelemen (1738/LVIII), căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), negustorul german J. Lebprecht (1786/LXXXIV), lt. rus de origine finlandeză B. Rosenstrom (1829-1830/CVIII), botanistul german A. Grisebach (1839/CXXI), ofiţerul englez A. Slade (1838/CXXV), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), englezul R. Snow (1841/CXXXI), reverendul englez G. Fisk (1842/CXXXIV), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), italianul G. Smancini (1843/CXXXIX), botanistul prusac K. Koch (1843/CXL), inginerul geograf francez X. de Hell (1846/CXLIV), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), mineralogul englez W. Smyth (1852/CLIII), baronul irlandez P. O'Brien (1853/CLVI), artistul plastic francez C. Doussault (1843/CLVIII), medicul francez C. Allard (1855/CLXVII.5), turistul francez J. D.de Bois-Robert (1855/CLXVIII), anonim francez (1857?1858/CLXXV), pictorul elveţian J. Guillamord (1859/CLXXVIII), ducele belgian L. de Brabant (1860/CLXXIX), contele francez H. de Bourbon (1861/CLXXX), inginerul scoţian H. Barkley (1857-61/CLXXXI), jurnalista franceză O. Audouard (1865/CLXXXIII), ziaristul rus G. Danilevski (1866/CLXXXV), turista elveţiancă V. Gasparin (1866/CLXXXVI), topograful englez R. Arnold (1867/CLXXXVIII), profesorul german W. Brennecke (1868/CXCI.1), inginerul francez F. Martin (1872/CXCII) şi scriitorul elveţian J. de Chambrier (1872/CXCIII).
 
Referiri despre istoria antică a Dobrogei au mai făcut şi alţi călători străini în secolele XV - XIX: cavalerul burgund / francez W. de Wavrin (1445/IV), nobilul poet polonez E. Otwinowski (1557/VII), cărturarul Iacob Paleologul (1573/IX), cronicarul polonez M. Strijkowski (1575/X), călugărul franciscan J. Arsengo (1581/XI), negustorul englez J. Newberie (1582/XII), călugărul iezuit G. Mancinelli (1584-1585/XIII), baronul francez F. de Pavie (1585/XIV), cărturarul olandez J. van der Doris (1597/XX), diplomatul suedez de origine germană C. Hiltebrandt (1657/XXXV), pastorul luteran suedez M. Eneman (1709/L), diplomatul suedez de origine franceză A. de la Motraye (1711/LIII; 1714/LIV), diplomatul rus de origine scoţiană J. B. of Antermony (1738/LVII), nobilul grec M. Katsaitis (Veneţia; 1742/LIX), iezuitul G. R. Boscovich (Republica Ragusa; 1762/LXIV), nobilul sol polonez T. Alexandrovici (1766/LXVII), agentul comercial austriac de origine germană N. Kleemann (1768/LIX), contele francez d`Antraigues (1779/LXXIV), diplomatul rus de origine germană J. von Struve (1794/XCII), agentul comercial german M. Gruneweg (1582/XCIV.1/s), lordul englez W. Bentinck (1801/XCIX), lt. rus de origine finlandeză B. Rosenstrom (1830/CVIII), diplomatul francez L. de Beaujour (1817/CX), geograful austriac A. Schmidl (1835/CXIII), ofiţerul maritim britanic A. Slade (1838/CXXV), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), englezul R. Snow (1841/CXXXI), reverendul G. Fisk (1842/CXXXIV), austriaca L. Pfeiffer (1842/CXXXV), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), italianul G. Smancini (1843/CXXXIX), botanistul prusian K. Koch (1843/CXLI), vicontesa franţuzoaică de Saint-Mars (1845/CXLI), inginerul geograf francez X. de Hell (1846/CXLIV), diplomatul francez A. Billecocq (1846/CXLVI), profesorul de retorică francez J. Ubicini (1848/CXVII), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul italian F. Nardi (1852/CL), mineralogul englez W. Smyth (1852/CLIII), paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV), baronul irlandez P. O'Brien (1853/CLVI), istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII), artistul plastic francez C. Doussault (1843/CLVIII), economistul francez T. Lefebvre (1853;1857/CLX), polonezul convertit la islam M. Czajkowski/Sadyk-paşa (1854/CLXIII), medicul francez F. Quesnoy (1854/CLXV), medicul francez C. Allard (1855/CLXVII), turistul francez J. D. de Bois-Robert (1855/CLXVIII), cpt. englez Th. Spratt (1856/CLXIX), contele francez H. de Bourbon (1861/CLXXX), inginerul scoţian H. Barkley (1857/CLXXXI.2; 1858/CLXXXI.7; 1859/CLXXXI.9), turistul belgian L. Verhaeghe (1862/CLXXXII), jurnalista franceză O. Audouard (1865/CLXXXIII), turista elveţiancă V. de Gasparin (1866/CLXXXVI), profesorul german W. Brennecke (1868/CXCI.1, CXCI.2, CXCI.3), inginerul francez F. Martin (1872/CXCII) şi scriitorul elveţian J. de Chambrier (1872/CXCIII).
 
În particular, valul atribuit lui Traian a fost amintit de: agentul comercial german M. Gruneweg (1582/XCIV.1), ofiţerul francez H. de Bearn (1828/CVII), ), lt. rus de origine finlandeză B. Rosenstrom (1830/CVIII), diplomatul francez L. de Beaujour (1817/CX), ofiţerul britanic A. Slade (1838/CXXV), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), italianul G. Smancini (1843/CXXXIX), botanistul prusian K. Koch (1843/CXLI), inginerul geograf francez X. de Hell (1846/CXLIV), diplomatul francez A. Billecocq (1846/CXLVI), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul italian F. Nardi (1852/CL), baronul irlandez P. O'Brien (1853/CLVI), ), istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII), artistul plastic francez C. Doussault (1843/CLVIII), polonezul convertit la islam M. Czajkowski/Sadyk-paşa (1854/CLXIII), medicul francez F. Quesnoy (1854/CLXV), medicul francez C. Allard (1855/CLXVII.3), turistul francez J. D. de Bois-Robert (1855/CLXVIII), contele francez H. de Bourbon (1861/CLXXX), inginerul scoţian H. Barkley (1857/CLXXXI.1,CLXXXI.2, CLXXXI.7), jurnalista franceză O. Audouard (1865/CLXXXIII), turista elveţiancă V. de Gasparin (1866/CLXXXVI), profesorul german W. Brennecke (1868/CXCI.1), inginerul francez F. Martin (1872/CXCII) şi scriitorul elveţian J. de Chambrier (1872/CXCIII).
 
Problema construirii unei căi ferate în Dobrogea otomană fusese discutată şi de: geograful francez A. Boue (1836-1838/CXXIX), scriitorul danez H. Andersen (/CXXX/1841), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), mineralogul englez W. Smyth (1852/CLIII), istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII), medicul francez C. Allard (1855/CLXVII.5), pictorul elveţian J. Guillamord (1859/CLXXVIII), ducele belgian L. de Brabant (1860/CLXXIX) şi contele francez H. de Bourbon (1861/CLXXX). În 1857-1861, o companie britanică a construit linia ferată Cernavodă-Constanţa, la care a lucrat şi inginerul scoţian H. Barkley (1857-61/CLXXXI). Cu trenul au călătorit jurnalista franceză O. Audouard (1865/CLXXXIII) şi turista elveţiancă V. Gasparin (1866/CLXXXVI). Linia ferată a fost menţionată de epigrafistul francez E. Desjardins (1867/CLXXXVII.2), topograful englez R. Arnold (1867/CLXXXVIII), profesorul german W. Brennecke (1868/CXCI.1, CXCI.3), inginerul francez F. Martin (1872/CXCII) şi scriitorul elveţian J. de Chambrier (1872/CXCIII).
 
L. Lalanne a fost menţionat de medicul francez C. Allard (1855/CLXVII.1).
 
Alţi călători francezi care au străbătut Dobrogea în secolele XV-XIX: cavalerul burgund W. de Wavrin (1445/IV), baronul F. de Pavie (1585/XV), secretarul diplomatic de la Croix (1672/XL), J. Tavernier (1677/XLII), călugărul iezuit P. Avril (1689/XLIII), protestantul A. de la Motraye (1711/LIII.1; 1714/LIII.2), baronul F. de Tott (1769/LXVIII), contele d`Antraigues (1779/LXXIV), locotenentul A. de Lafitte-Clave (LXXX/1784), T. du Verne du Presle (1784/LXXXI), contele d`Hauterive (1785/LXXII), contele de Langeron (1790-1791/LXXXVIII), contele de Langeron (1807;1809/CII), contele de Lagarde (1813/CIII), ofiţerul H. de Béarn (1828/CVII), diplomatul L. de Beaujour (1817/CX), literatul A. Labatut (1837/CXX), negustorul J. Morot (1839/CXXIV), E. Thouvenel (1839/CXXVI), vicontele de Valon (1843/CXXXIX), vicontesa de Saint-Mars (1845/CXLI), jurnalistul X. Marmier (1846/CXLIII), inginerul geograf X. de Hell (1846/CXLIV), jurnalistul A. Joanne (1846/CXLV), diplomatul A. Billecocq (1846/CXLVI), profesorul de retorică J. Ubicini (1848/CXVII), arhitectul F. Pigeory (1850/CXLIX), paleontologul J. Boucher (1853/CLIV), artistul plastic C. Doussault (1843/CLVIII), economistul T. Lefebvre (1853;1857/CLX), ofiţerul C. Fay (1854/CLXII), medicul F. Quesnoy (1854/CLXV), medicul C. Allard (1855/CLXVII), turistul J. D. de Bois-Robert (1855/CLXVIII), geograful G. Lejean (1857/CLXXIV), anonimul francez (1857?1858/CLXXV), bancherul francez D. Schickler (1858/CLXXVI), contele H. de Bourbon (1861/CLXXX), Olympe Audouard (1865/CLXXXIII), epigrafistul E. Desjardins (1867/CLXXXVII.1, CLXXXVII.2), turista A. de Hell (1868/CLXXXIX), vicontele de Caston (1868/CXC) inginerul F. Martin (1872/CXCII).
Alţi călători străini care au străbătut Dobrogea pe cale fluvialo-maritimă în secolele XIV-XIX: anonimul grec de la sfârşitul secolului XIV (Călători II), germanul J. Schiltberger (1425?1427/Călători III), cavalerul burgund W. de Wavrin (1445/Călători IV), negustorul englez J. Newberie (1582/Călători XII), călugărul iezuit G. Mancinelli (1584?1585/Călători XIII), sclavul spaniol D. Galan (1595/Călători XIV), baronul francez F. de Pavie (1585/Călători XV), olandezul J. Van der Doris (1597/Călători XX), călugărul rus A. Suhanov (1651/Călători XXX), clericul creştin Paul din Alep (1653/XXXVII), stareţul Leontie (1701/XLV), călugării ruşi Macarie şi Silvestru (1704/XLVII), diplomatul suedez de origine franceză A. de la Motraye (1714/LIII.2), călugării ruşi Silvestru şi Nicodim (1722/LVI), agentul comercial austriac de origine germană N. Kleemann (1768/LXIX), consulul britanic W. Eton (1777/LXXIII), căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), polonezul J. Mikoscha (1782/LXXVII), căpitanul austriac K. Titelsberg (1783/LXXVIII), căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX), locotenentul A. de Lafitte-Clave (LXXX/1784), ofiţerul francez T. du Verne du Presle (1784/LXXXI), negustorul german Jenne-Lebprecht (1786/LXXXIV), diplomatul austriac W. von Brognard (1786/LXXXV), solul veneţian V. di Alessandri (1572/XCIII; s), mineralologul englez E. Clarke (1800/XCVIII), medicul englez W. Wittman (1802/C), diplomatul francez L. Beaujour (1817/CX), caretaşul E. Dobel (1831/CXI), medicul german F. Chrismar (1833/CXII), geograful austriac A. Schmidl (1835/CXIII), scriitoarea englezoiacă J. Pardoe (1836/CXIV), preotul englez C. Elliot (1835/CXV), literatul scoţian J. Fraser (1836/CXVI), britanicul E. Spencer (1836/CXVII), ieromonahul rus Partenie (1841/CXIX), literatul francez A. Labatut (1837/CXX), botanistul german A. Grisebach (/CXXI), misionarii scoţieni A. Bonar şi R. Mc Cheyne (1839/CXII), nobilul german H. Pückler-Muskau (1839/CXXIII), negustorul francez J. Morot (1839/CXXIV), ofiţerul britanic A. Slade (1838/CXXV), francezul E. Thouvenel (1839/CXXVI), negustorul american V. Nolte (1840/CXXVII), marchiza engleză de Londonderry (1840/CXXVIII), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), gentlemanul englez R. Snow (1841/CXXXI), medicul american V. Mott (1841/CXXXII), botanistul elveţian C. Guebhart (1842/CXXXIII), reverendul englez G. Fisk (1842/CXXXIV), austriaca L. Pfeiffer (1842/CXXXV), consulul prusian C. Kuch (1843/CXXXVI), croitorul german P. Holthaus (1843/CXXXVII), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), italianul G. Smancini (1843/CXXXIX), botanistul prusian K. Koch (1843/CXLI), vicontesa franţuzoaică de Saint-Mars (1845/CXLI), jurnalistul francez X. Marmier (1846/CXLIII), inginerul geograf francez X. de Hell (1846/CXLIV), jurnalistul francez A. Joanne (1846/CXLV), profesorul de retorică francez J. Ubicini (1848/CXVII), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), arhitectul francez F. Pigeory (1850/CXLIX), preotul catolic italian F. Nardi (1852/CL), studentul britanic în drept L. Oliphant (1852/CLI), mineralogul englez W. Smyth (1852/CLII), filologul german J. Petermann (1852/CLIII), paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV), contele englez Carlisle (1853/CLV), baronul irlandez P. O'Brien (1853/CLVI), istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII), generalul austriac H. von Hess (1839/CLXIV), căpitanul E. Spencer (1853/CLXVI), cpt. englez Th. Spratt (1856/CLXIX), slt. englez Ch. Gordon (1856/CLXX), istoricul danez F. Schiern (1857/CLXXI), diplomatul german/prusian R. Kunisch (1858/CLXXII), anonim englez (1857/CLXXII), geograful francez G. Lejean (1857/CLXXIV), anonimul francez (1857?1858/CLXXV), bancherul francez D. Schickler (1858/CLXXVI), agronomul german W. Hamm (1858/CLXXVII), pictorul elveţian J. Guillamord (1859/CLXXVIII), ducele belgian L. de Brabant (1860/CLXXIX), contele francez H. de Bourbon (1861/CLXXX), turistul belgian L. Verhaeghe (1862/CLXXXII), jurnalista franceză O. Audouard (1865/CLXXXIII), ziaristul rus G. Danilevski (1866/CLXXXV), turista elveţiancă V. de Gasparin (1866/CLXXXVI), epigrafistul francez E. Desjardins (1867/CLXXXVII.1), topograful englez R. Arnold (1867/CLXXXVIII), turista franceză A. de Hell (1868/CLXXXIX), vicontele francez de Caston (1868/CXC), profesorul preuniversitar german W. Brennecke (1868/CXCI.1, CXCI.4), inginerul francez F. Martin (1872/CXCII) şi scriitorul elveţian J. de Chambrier (1872/CXCIII).
 
Surse foto: 
https://ro.wikipedia.org/ 
http://www.profudegeogra.eu/
 https://en.wikipedia.org/
http://www.romanianmuseum.com/
https://www.ziuaconstanta.ro/
http://www.primaria-cernavoda.ro/
https://destepti.ro/
https://de.wikipedia.org/
https://en.wikipedia.org/
https://www.historia.ro/
https://ro.wikipedia.org/
https://upload.wikimedia.org/
https://en.wikipedia.org/
http://www.romaniapozitiva.ro/
http://www.lumeacredintei.com/
https://istoriiregasite.wordpress.com/
http://www.romanianmuseum.com/
 
Documentare:
Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, editor Daniela Buşă, Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX lea, serie nouă, volumul X, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2017.
//www.ziuaconstanta.ro/
http://www.acad.ro/
https://www.librariaeminescu.ro/
http://www.anticariat-unu.ro/
 
Despre Marius Teja
 
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar în prezent, lucrează la Radio Armănamea.

Citeşte şi: 

Colaborare ZIUA de Constanţa
Călătorie prin istoria dobrogeană cu Marius Teja
 

Călători străini prin Dobrogea (CXCIII) - James de Chambrier (Elveţia) - galerie foto

Ti-a placut articolul?

Comentarii