Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
14:19 24 06 2021 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Meandrele unei cariere de succes

ro

21 May, 2021 00:00 3069 Marime text

Între Galați și Constanța

La împlinirea a 135 de ani de la nașterea sa, mă simt dator să evoc personalitatea vrednicului de pomenire contraamiral Constantin Pogonat.
Drama acestui devotat slujitor al Marinei Regale Române, ale cărui servicii aduse patriei nu numai că i-au fost pe deplin ignorate, dar s-au întors împotriva sa, pricinuindu-i grele și îndelungi suferințe, este emblematică pentru prigoana împotriva elitei Armatei Române dezlănțuită în perioada postbelică.


Între Dunăre și Mare

Fiul Elvirei şi al lui Traian Pogonat, Constantin Pogonat s-a născut pe 25 mai 1886, în orașul Bârlad, județul Vaslui.
A absolvit Liceul „Gheorghe Lazăr” din București, Şcoala Navală (1901-1905), Academia Navală din Livorno (1905-1908) și Școala de Aplicație (1912).
Înaintat în gradul de sublocotenent la 1 iulie 1908, și-a început cariera la Divizia de Dunăre.
Îmbarcat între 16 martie și 1 decembrie 1909 pe avizoul „România”, comandantul Diviziei de Dunăre, comandorul Constantin Bălescu a propus să fie îmbarcat în Escadră.
Ca urmare, tânărul sublocotenent – înalt, bine făcut, prezentabil și robust – a fost încadrat la 1 aprilie 1910 în echipajul monitorului „I.C. Brătianu”, însărcinat fiind cu manevrele și proiectorul din gabie și, temporar, cu turela din bordul babord.
Format deja într-o școală navală străină, posedă înclinare spre a pricepe situațiile și arată voință să ajungă bun marinar – avea să aprecieze în Memoriul calificativ pe anul 1910 comandantul navei, căpitan-comandorul Nicolae Negrescu.
Echipajul încredințat acestui ofițer a fost binișor pregătit.

Disciplinat față de superiorii săi direcți, are foarte dezvoltat simțul datoriei și se conduce serios față de inferiori.
Are simțul onoarei și spirit militar.
Activ, are putere de muncă.”.
Înaintat la gradul de locotenent la 1 octombrie 1911, tânărul Pogonat avea să suporte un duș rece din partea noului comandant al navei, posacul căpitan-comandor Constantin Ciuchi. Nici mai mult nici mai puțin, acesta avea să conchidă în Foaia calificativă pe anul 1911 că subordonatul său „N-are spirit de ordine. Cultura generală spre progres.
Pare a se îngriji mai mult de exteriorul său decât de instrucția sa. Afectat în toate mișcările sale.
Însărcinat cu comanda unei turele, a trebuit să fie schimbat fiindcă neglija instrucția tunarilor.
Ca însărcinat administrativ, am constatat după predarea serviciului foarte multe nereguli bănești, care deși mici însă s-a dovedit că și-a însușit solda unor oameni ce n-au fost plătiți, și-a însușit reținerile soldelor oamenilor pedepsiți, și-a însușit banii constituind hrana rezerviștilor de la vedete, n-a predat odată cu serviciul și sumele depozitate de soldați.
Concepție anevoioasă. Inițiativă neformată.
Temperament molatec. Slab ca ofițer de cart.
Disciplinat. Simpul datoriei nedezvoltat. N-are autoritate. N-are spiritul onoarei dezvoltat.
Neregulile ce am constatat în serviciul său mă fac să mă îndoiesc asupra demnității, moralității și integrității sale căci sau îi lipsește sau n-are memorie spre a-și coordona acțiunile sale.
Nu i se pot încredința valori fără chitanță.
Având în vedere etatea ofițerului, în notez Bun în gradul său pentru prima oară.”.
Mutat la Serviciul Transporturilor, comandantul său, locotenent-comandorul Vasile Pantazzi, va descoperi că tânărul locotenent este un om de ispravă, cu reale perspective de evoluție în carieră.
Aprecierile sale din Foaia calificativă pe anul 1912, mult mai realiste și mai binevoitoare, sunt la superlativ: „Inteligență mijlocie. Disciplinat și respectuos față de superiori. Educație militară și socială îngrijită.
Muncitor, lucrează întotdeauna cu bunăvoință și de multe ori cu entuziasm, iar ca însărcinat administrativ al serviciului a fost de o corectitudine exemplară (sic!).
Întrebuințat la transportul de trupe în timpul manevrelor, a condus convoiul în cele mai bune condiții și s-a achitat de toate însărcinările importante ce a avut în mod lăudabil.
În ultima lună s-a ocupat în mod serios de instrucția și educația militară a recruților.
Are slăbiciunea – ce vârsta însăși i-o va corija – de a crede că (le) știe (pe toate), judecata însă îl ajută a-și recunoaște greșelile.
Dacă va continua să servească ca în această campanie, va deveni un excelent ofițer.
Merită să înainteze.”.


Din campanie în campanie

Desemnat comandant al vedetei nr. 2 „Căpitan Nicolae Lascăr Bogdan”, a luat parte la toate operațiunile Escadrei de Monitoare. Comandorul Dimitrie Poenaru, comandantul Diviziei de Dunăre s-a arătat încântat de prestația sa, constatând că „A comandat vedeta cu distincție, executând diferite recunoașteri și numeroase voiaje pentru Marele Cartier General al Armatei.
Sănătate robustă, poate suporta greutățile unei campanii.”.
În calitate de adjutant al comandantului Marinei de la 1 aprilie 1914 la 1 aprilie 1915, s-a dovedit „Foarte capabil și cu multă dorință de a se instrui în toate direcțiile. Aptitudini marinărești și militare dezvoltate. Cu o educație militară distinsă, și-a îndeplinit serviciul său cu multă pricepere și tact. Ofițer de viitor.”.
Pentru meritele sale fusese deja distins cu Medalia jubiliară din 10 mai 1906 și Avântul Țării din 1913 iar comandantul monitorului „Brătianu”, căpitan-comandorul Dumitru Lupașcu l-a propus pentru avansarea la Excepțional la gradul de căpitan.
Și, ca o încununare a tuturor acestor reușite, la 31 august 1914 s-a căsătorit la Galați cu domnișoara Sophie D. Elefteriadi.
La 1 aprilie 1915 este numit comandant al vedetei fluviale nr. 1 „Maior Ene Constantin”.
În Foaia calificativă pe anul 1916 are parte de aprecieri mai puțin pozitive din partea aceluiași comandant de monitor: „Suportă destul de bine greutățile războiului. În calitate de comandant de vedetă s-a achitat bine și a arătat mult curaj și devotament în toate recunoașterile avute pe timpul războiului.
În noaptea de 24 august a.c. vedeta sa a făcut abordaj cu vedeta «Maior Dimitrie Giurescu», ambele vedete au avut avarii destul de însemnate.
S-a constatat că ambii comandanți sunt vinovați de acest accident din cauză că nu aveau luminile regulamentare aprinse.
Temperament nervos, s-a constatat că a bătut oameni din echipajul vedetei cu purtări rele, pentru care fapt a fost observat.”.
Dar comandorul Nicolae Negru, comandantul Escadrei de Dunăre a fost mult mai tranșant: „S-a achitat totdeauna cât se poate de bine în diferitele însărcinări ce a avut. În special a condus bine Grupul de Vedete ce era sub ordinele sale (patru nave – n.n.) și puse să păzească Canalul Borcea, în sus de Călărași.
Este un eminent ofițer și are tot dreptul de a aspira la grade superioare, pe care sunt convins că cu timpul le va căpăta.”.
În Foaia calificativă aferentă perioadei 1 august 1916 – 7 ianuarie 1917, comandantul Escadrei de Dunăre aprecia că „s-a ocupat foarte mult cu pregătirea pentru război a echipajului. A făcut foarte multe lansări cu rezultate excelente.
Cu vedeta sa a adus mari servicii Escadrei, contribuind la bunul mers al diferitelor operațiuni ale Escadrei.
Merită să avanseze și-l propun pentru gradul de căpitan.”.
În perioada 14 august – 24 decembrie 1916 a fost comandantul vedetei nr. 1, în subordinea comandantului monitorului „Brătianu”.
De la 24 decembrie 1916 la 16 aprilie 1917 a fost comandantul vedetei nr. 1 și comandant al Escadrilei de Vedete, operând separat la Galați, sub ordinele Detașamentului rus de Artilerie, Mine și Torpile, dislocat pe Dunăre, comandat de colonelul Nicolae Semenov din Marina Rusă.
Într-adevăr, la 1 aprilie 1916 a fost înaintat la gradul de căpitan iar la 1 septembrie 1917 la cel de locotenent-comandor.
De la 16 aprilie la 31 octombrie 1917 a fost ofițer secund pe monitorul „Alexandru Lahovary”, comandat de căpitan-comandorul Matei Vasilescu iar între 1 noiembrie 1917 și 1 aprilie 1918 a fost comandant secund pe aceeași navă, în subordinea căpitan-comandorului Corneliu Bucholtzer.
Curajul, inițiativa și acțiunile sale temerare i-au adus elogiile aliatului rus, care a transmis comandantului Flotei și Diviziei de Dunăre române următoarea Notă de apreciere: „De la 28 decembrie 1916 până la 15 aprilie 1917 am avut sub ordinele mele pe căpitanul activ din Marina Română Pogonat Constantin.
Numitul căpitan în zilele de 3-28 februarie și în luna martie a.c. când orașul Galați a fost atacat de inamic, a condus cu mult curaj și pricepere apărarea porțiunii dinspre apă a acestui sector.
A ajutat cu mare activitate și sub focul inamic retragerea ultimelor trupe din Dobrogea.
Din proprie inițiativă și la momentul oportun a debarcat tunurile de pe vedetele de sub ordinele sale și le-a instalat în baterie în fața satului Azaclău, zădărnicind atacurile inamice din această parte.
Arătăm dumneavoastră aceste fapte ale căpitanului Pogonat Constantin, rugându-vă să binevoiți a-l propune pentru distincția de Cavaler al Ordinului «Steaua României», distincție ce o merită, deoarece prin faptele sale a dat dovezi de foarte multă bravură și dispreț de moarte.
Numitul ofițer, pentru alte fapte meritorii, a fost citat prin Ordinul de Zi nr. 185 al generalului Elceaninov, comandantul Diviziei 10 Siberiene.”.
Într-adevăr, meritele incontestabile ale locotenent-comandorului Pogonat aveau să-i fie pe deplin recunoscute și apreciate, prin acordarea unor distincții precum Crucea comemorativă a războiului 1916-1918, Medalia „Victoria” (1921) și „Coroana României” în grad de Ofițer (1923).
La 1 iulie 1918, a fost mutat la Depozitele Generale ale Marinei, ca șef al Depozitelor de Muniţii, șeful său nemijlocit, comandorul Angelo Frunzianescu propunându-l pentru a fi înaintat la Excepțional la gradul de căpitan-comandor.
În perioada 1 iunie – 15 august 1919 a fost subșef de stat major la Divizia de Dunăre, comandantul acestei mari unități fluviale subliniind faptul că „La 15 august 1919 a luat comanda monitorului «Lahovary», de care s-a achitat cât se poate de bine.
Cu ocazia tragerilor anuale mi-a făcut dovada că este la curent cu principiile de tragere și învățămintele din război.
Se poate conta pe el pentru executarea oricărei misiuni i s-ar încredința potrivit gradului său.
Se ocupă de personalul subaltern și de ofițerii săi pentru a le insufla dragostea de meserie și a-i pregăti pentru război.
Prea bun ofițer. Merită să avanseze.”.
La 1 iunie 1920 a fost mutat la Grupul de Divizii „General Popovici”, în subordinea Corpului II Armată.
La 1 noiembrie 1920 a fost numit șef al Secției Artilerie și Arme sub Apă în Direcţia Marinei, unde comandorul Nicolae Puricescu a apreciat că a depus multă stăruință în rezolvarea chestiunilor ce i s-au încredințat.
La 24 noiembrie 1923 a fost înaintat la gradul de căpitan-comandor.
Numit şef de stat-major al Diviziei de Dunăre de la 1 aprilie 1924, contraamiralul Mihail Gavrilescu aprecia că „a căutat să se pună la curent cu toate chestiunile legate de acest împovărător serviciu.
Bun militar, supus și exact în îndeplinirea îndatoririlor ce țin de serviciu.
Foarte muncitor, pune foarte multă bunăvoință și stăruință ca ordinele să se execute la timp.
Cu timpul cred că va deveni un bun ofițer de stat major.
La curent cu problemele de marină din alte țări, se ocupă de chestiuni de artilerie îndeosebi.
Conduita foarte bună.
Îl apreciez ca bun ofițer de marină.”.
în prima etapă a anului 1924 a fost comandantul Grupului de Instrucție. „În călătoria din susul Dunării s-a achitat cât se poate de lăudabil de temele tactice și a controlat deaproape mersul aparatelor motoare. Cunoaște bine metodele de tragere și rolul tactic al monitorului” – avea să constate cu satisfacție comandorul Ioan Bălănescu, comandantul Forțelor Navale P.A.
De la 1 aprilie 1925 la 31 iulie 1926 a îndeplinit funcția de comandant al monitorului „Bucovina” şi al Forţei Navale Fluviale.
Din păcate, reputația avea să-i fie umbrită de o întâmplare nefericită. „Ofițerul s-a pus într-o lumină urâtă prin o acțiune a sa nesocotită pe care ar fi putut-o evita cu ușurință, evitând un scandal public care-i aduce grave prejudicii morale și lui și Marinei” – avea să reclame contraamiralul Mihail Gavrilescu, comandantul Diviziei de Mare.
În fapt, Pogonat s-a amestecat într-o afacere urâtă cu soția unui ofițer de rezervă, provocând un scandal public, preluat și amplificat de presă.
În această situație deloc confortabilă, a fost trimis în fața Consiliului de Onoare care, la 10 septembrie 1926, a constatat că „Domnul comandor Pogonat este vinovat de oarecare ușurință, care însă nu atinge prestigiul și onoarea de ofițer.”.
Totuși, ofițerul a ieșit compromis din această afacere necurată, drept pentru care unii dintre șefii săi direcți au devenit circumspecți, ezitând să-l mai propună pentru înaintarea în grad sau alte distincții.


În învățământul militar de marină

În aceste împrejurări, la 1 septembrie 1926 a fost numit ajutor al comandantului Şcolii Navale.
Pe timpul verii (15 mai – 15 octombrie 1926 – n.n.) a comandat bricul «Mircea», având la bord o parte din elevii Institutului Maritim și ofițerii care lucrau la hidrografie.
A condus nava cu multă pricepere și tact, dând rezultate apreciabile, constatate la inspecția de sfârșit de campanie” – avea să remarce în Foaia calificativă pe anul 1927 comandantul Bazei Navale Maritime, comandorul Petre Bărbuneanu.
La 1 aprilie 1927 a fost desemnat comandant al Institutului Maritim, reușind să se pună repede la curent cu regulamentul și specificul acestei instituții, de care s-a ocupat cu multă dragoste.
De la 27 aprilie la 1 octombrie 1928 a fost și comandant al N.M.S. „Mircea”.
La 1 octombrie 1928 a fost numit comandant al Şcolii de Specialităţi.
Deși a perseverat în activitatea de organizare, planificare și conducere responsabilă și a acestei instituții, contraamiralul Mihail Gavrilescu nu a ratat ocazia să-i caute nod în papură: „N-a controlat suficient profesorii, așa că instrucția elevilor a fost cam slabă.
A adus învinuiri grele ajutorului său, locotenent-comandorul Nicolae Bardescu, care prin confruntare s-au dovedit a nu fi deloc adevărate.
Am constatat că acest ofițer cu frumoase cunoștințe marinărești este lipsit total de caracter. (?!)”.
Dar imaginea sa a fost prompt reparată, cu eleganță și franchețe, de contraamiralul Vasile Pantazzi, comandantul Diviziei de Mare: „Caracteristica principală a căpitan-comandorului Pogonat este munca fără preget și conștiința ce pune în toate lucrările sale.
A condus în mod lăudabil atât Școala de Specialități, unde i s-a cerut o neîntreruptă și încordată atenție, cât și bricul «Mircea», pentru instrucția practică a elevilor Școlii de Specialități.
Ofițer cu o frumoasă cultură generală. Merită să înainteze la alegere.”.
Până la trecerea sa în rezervă, din oficiu, la 7 iunie 1939, pentru limită de vârstă, Constantin Pogonat, înaintat la gradul de comandor la 10 mai 1931, a îndeplinit funcții la fel de importante, precum comandant al Școlii de Aplicație (1 octombrie 1928 – 1 aprilie 1931), comandant al Corpului Depozitelor Maritime (1 aprilie – 10 mai 1931), comandant al Bazei Navale Maritime (10 mai 1931 – 1 aprilie 1939) și la dispoziția Comandamentului Litoralului Maritim (1 aprilie – 7 iunie 1939).
Cu toate acestea, tergiversarea înaintării sale la gradul de contraamiral îl dezamăgise profund.
Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial avea să-i răvășească tihna binemeritată a căminului, alături de familie și cei dragi.
Dar aceasta este o cu totul altă poveste...


Bibliografie:
 
  1. Marian Moșneagu, „Dicționarul marinarilor români”, Editura Militară, București, 2008
  2. Marian Moșneagu, „Amiralii României. Dicționar enciclopedic”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2017

Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu


Despre Marian Moşneagu

Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017) și „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»”, București, Editura Militară (2019).


Citește și:

Ale tinereții valuri...


 

Ti-a placut articolul?

Comentarii