Ale tinereții valuri...

Lozul cel mare

Înainte de a se decide să părăsească definitiv țara, tânărul Ion Dumitru[1], care absolvise în vara anului 1956, Școala Medie Tehnică de Marină din portul Constanța, a avut parte de o experiență inedită, ca „marinar de apă dulce”, cum singur s-a autodefinit, la bordul navei culturale „Ciprian Porumbescu”. Așadar, imberbul Jon, cel fără de bacalaureat, din cauză că școala se desființase înainte de vreme, atras de litere și de mișcarea culturală postbelică în fieful căreia nimerise ad-hoc, frecventând cenaclurile și redacțiile cotidianelor avangardiste ale epocii, avea să se lase dus de val, acceptând, vrând-nevrând, unele compromisuri. De dragul unui trai mai bun.
Dar să lăsăm povestea să meargă mai departe...
 

La noi, la Brăila...

„La Brăila, - cum am mai amintit - se afla pe atunci acostat în aval de port yachtul „Libertatea“ (fost „Luceafărul“, al cărui ofițer mecanic stagiar era Victor Vlad, fostul nostru coleg din prima promoție 1949-1953. El a fost cel care m-a invitat de câteva ori și m-a introdus la restaurantul “Brăila“ din Piața Traian, unde erau plasate de jur-împrejur redacția ziarului „Înainte“, Casa de Cultură, Muzeul, și tot aproape Teatrul de Stat.

Victor, deși mai scund decât mine, era bărbat bine făcut, prezentabil, cult și cu frumoase maniere, nedezmințind cele învățate la Școala Medie Tehnică de Marină Constanța!
La restaurantul „Brăila“ seară de seară, în special la sfârșitul săptămânii, era prezentă o orchestră dirijată de un tânăr componist evreu Grünberg (numele mic nu mi-l mai amintesc), cu o tânără dizeuză, rezervată ca un sfinx, dar destul de încântătoare, Silvia Ioniță.

Localul, în care se mânca select, se chefuia și dansa, nu era pentru punga oricui, dar într-o măsură modestă ne puteam permite să-l vizităm uneori și noi marinarii, și chiar cenacliștii, actorii de la teatru și redactorii de la ziar etc.

Victor, când mă invita, apărea de obicei însoțit de două încântătoare și rafinate grecoaice ale urbei, de vârsta sa, cu 3-4 ani mai mult decât mine, dar de a căror atenție am început între timp să mă bucur chiar în absența sa. Nu știam cu ce se ocupă și doar târziu, văzându-le și în compania altora, mi-am dat seama despre ce putea fi vorba! Vremurile erau de asemenea natură încât sărăcia nu ierta pe nimeni. Erau inteligente, istețe și culte iar apariția în compania lor și momentele petrecute laolaltă îmi făceau plăcere. Dintre ambele, una mi s-a atașat mai mult și m-am bucurat s-o pot invita de câteva ori la o prăjitură, la un film etc., relațiile noastre rămânând pur amicale.

Dintre frecventatorii cenaclului, după cum am mai amintit, cel mai mult și încă de la început, s-au atașat de mine și mi-au devenit foarte buni prieteni doi elevi din ultimul an de liceu, care scriau poezie și încercau deopotrivă să aibă acces cu unele colaborări la ziarul „Înainte“: Candiano Priceputu, înalt și deșirat, cu un nas foarte respectabil, arătând mai în vârstă decât era, apărând și ca amator la unele spectacole de la Teatrul de păpuși din Brăila, unde mai târziu am aflat că era îndrăgostit lulea de o păpușăreasă; și Gheorghe Lupașcu, pe atunci un băiat destul de timid, dar a cărui companie îmi făcea plăcere.

Băieții, destul de dezghețați, încă elevi, erau desigur mult mai săraci decât mine. Nu știu care erau condițiile familiilor lor pentru că nu le-am cunoscut și nu m-au invitat niciodată la ei. Erau apreciați de directorul Liceului „Bălcescu“, Corneliu Vîrgolici și, de obicei, după cenaclu, câțiva dintre noi, dintre care nu lipsea invalidul de război Marcel Bunescu, ne continuam „șezătoarea“ în discuții amicale, la o bodegă din apropiere, unde plăteau „cei mai cu stare“.

Pe Candiano și Lupașcu i-am invitat de câteva ori și separat, fie la cofetărie sau la o bere. De pomină a fost însă o seară cu lună plină când, înarmați cu două sticle de vin, ne-am făcut veacul la malul Dunării, fermecați de splendorile naturii, cei doi recitându-mi pe întrecute, cu voce tare, versuri de dragoste, de disperare, resemnare sau de pahar etc. din diverși poeți pe care îi cunoșteau, dar mai cu seamă din poeții romantici implicați în dueluri, precum Pușkin, Lermontov și versuri triste precum „Pasărea cu clondir“ (?) sau nu mai știu cum, dintre cele ale lui Labiș, pe atunci idol al tinerilor poeți, dar cu precădere din scrierile poeților sinucigași sovietici Esenin, Maiakovski ș.a., care, mai mult sau mai puțin, se potriveau chinuitor de bine stărilor noastre de căutări, frământări, deznădejdii și lipsei de perspective cu care ne confruntam.
O seară de sfâșietoare emoții, cu lună plină, stimulată peste puterile tinerilor liceeni dar și a mea de sticlele de vin consumate!
S-a încheiat însă prozaic! Târziu ne-am dat seama că taluzul pe care ne lăfăiam era plin de scursuri de păcură rămase după scăderea nivelului Dunării și hainele ne erau într-un hal fără hal de murdare!

Chercheliți, ne-am retras o bucată de drum laolaltă, cântând a lehamite, după care eu m-am îndreptat spre port, după „Ciprian“ iar ei au plecat spre oraș. Cei doi s-au comportat corect față de mine, fără să-mi ceară să fac cheltuieli cu ei, dar cum eram singurul angajat și le doream compania, mi-am permis de câteva ori să fiu generos, invitându-i la câte o prăjitură sau o bere la primirea salariului, ceea ce a devenit obișnuință și, fiindcă erau lefteri, țineau cont când se apropia momentul.
Dar, în afară de aceasta, de îndată ce au început să-mi apară colaborările din „Înainte“, care știau că se plătesc și încă bine, de cum ne-am reîntâlnit m-au „felicitat“, dar și m-au avizat că „trebuie să fac cinste“, ceea ce le-am promis. Colaborările se plăteau ca și salariul meu (de marinar) la sfârșitul lunii curente sau începutul celei următoare.
Noroc chior

Așadar, cu două zile mai înainte încasasem salariul de 200 de lei și pentru trei colaborări la ziar 4 sau 600 de lei, nu mai pot preciza, sumă pe care o consideram o rezervă respectabilă pentru apropiata plecare la examenul de maturitate și pentru o nouă încercare de admitere la facultate, pentru care necesitam nu numai o lună de concediu cu plată dar și una sau două fără plată.
În ajun o invitasem pe grațioasa grecoaică (s-o numesc fictiv Aspasia) pentru astă-seară la restaurantul „Brăila“.
În cursul dimineții prezent la cenaclu, am primit de la profesorul Corneliu Vârgolici de la Liceul „Nicolae Bălcescu“, un exemplar din ziarul „Înainte“, în care i-a apărut articolul „Început de drum“, despre cenaclul „Hristov Botev“, și în care amintește și de mine. Candiano și Lupașcu sunt de asemenea prezenți și mi-au amintit că le-am promis „să fac cinste“ și, neavând încotro, i-am invitat și pe ei pentru astă-seară la localul „Brăila“.

Nu are rost să descriu aici toate detaliile, de care în parte nu-mi mai amintesc prea multe. Ne-am întâlnit cu toții pe la orele 20.00 în Piața Traian și am intrat în local, am comandat o sticlă de vermut, un sifon și fripturi pentru toți iar Aspasia s-a angajat imediat într-o scurtă discuție cu ei, dorind să-i cunoască.

Mai apoi, când simptica dizeoză Silvia Ioniță, acompaniată de orchestra lui Grünberg ne-au incitat la dans, am profitat s-o invit până la sosirea comenzii. După pauză, la masă am ciocnit primele pahare, ne-am ospătat, am mai discutat de una de alta, s-au spus și câteva glume etc., până ce orchestra a reînceput să cânte iar Candiano, bine dispus, mi-a luat partenera la dans! Au dansat ambii foarte frumos și, la un moment dat, Grünberg, care mă observase și în alte ocazii, atât pe mine cât și pe Aspasia cu amica sa în compania colegului Victor Vlad, culant de fiecare dată și cu orchestra, i-a făcut lui Candiano un semn, care însemna că și ei așteaptă ceva.

Revenind la masă în pauza care a urmat, Candiano m-a întrebat, ce cred, să comandăm ceva și pentru orchestră? Considerând că are și el ceva bani și ca să nu mă fac de râs față de Aspasia, nu m-am opus. Am chemat chelnerul, i-am mai comandat un vermut și un sifon și ceva mai potrivit pentru însoțitoarea noastră, rugându-l să întrebe pe cei din orchestră ce-și vor de băut. Nu-mi mai amintesc care le-au fost dorințele comunicate! Erau măsurate și, ca atare, am fost de acord.

Candiano însă, oarecum cherchelit și scăpând măsura, l-a rugat pe chelner să comunice orchestrei să interpreteze nu mai știu care melodii, iar Silviei Ioniță să ne cânte câteva romanțe. Orchestra s-a executat imediat atacând melodiile cerute, răstimp în care am reluat-o la dans pe Aspasia, iar Candiano și Lupașcu le-au savurat înduioșați și melancolici de la masă, golind și noua sticlă de vermut venită între timp.

Dar de îndată ce după dans ne-am întors la locurile noastre, ne abordează un vânzător de lozuri în plic. Am cumpărat patru, câte unul pentru fiecare dintre noi. Din nefericire nici Aspasia, nici Candiano și nici Lupașcu n-au avut noroc ci, numai eu! Am câștigat 200 de lei, care mi s-au plătit pe loc!
Se înțelege că m-am bucurat și ne-am bucurat cu toții! Dar Candiano, surescitat vizibil, ridicându-se-n picioare și felicitându-mă bățos, adaugă: „- Ai câștigat, amice! Acum avem ce bea și mânca! Ești dator cu încă o cinste!“.

M-am supus. Sincer să spun, nu mai știu ce mâncare și ce băuturi s-au mai adus, câte cești de cafele, moca etc., știu doar că nu eu ci numai Candiano le-a comandat, care nu s-a limitat doar la atât ci, în euforia lui prostească, a comandat din nou nu numai băuturi ci și fripturi pentru toată orchestra, cerându-le să-i interpreteze noi melodii, pe care le-a dansat cu Aspasia.
Că trăiam o catastrofă înțelegeam, dar nu-i bănuiam în nici un caz dimensiunile. Hai, zic, în gând, să fie 2-3-400 de lei, din care două le-am câștigat din lozul în plic, iar alte două de pe una dintre cele trei colaborări din „Înainte“! Tot îmi mai rămân două sute salariul și alte patru pentru ultimele două colaborări de la ziar!...

Am fost aproape ultimii la masă, până când orchestra a plecat și chelnerul ne-a prezentat, adică mi-a prezentat factura, pentru că băieții nu aveau la ei nicio lețcaie! Am privit-o, am sucit-o, au cercetat-o și ei, confirmându-mi că așa a fost! În total - ceva peste 900 de lei, la care trebuia să adaug și un bacșiș pentru chelner.

I-am plătit „cavalerește“ cu toți banii care-i aveam la mine: cei 1000 de lei însumați din cele trei colaborări apărute-n ziar, plus salariul pe luna aprilie și banii primiți de pe lozul în plic.
Tot „cavalerește“ ne-am despărțit. Candiano și Lupașcu s-au retras clătinându-se spre casele lor, iar eu aproape mut, am condus-o pe Aspasia până aproape de casă, dându-ne întâlnire pentru a doua zi după amiază, ca să vedem un film, și m-am grăbit să jung în port, pe „Ciprian“.
Luni, 7 mai 1956, Brăila. De dimineață, cu capul „pătrat“ și istovit, mi-am controlat toate buzunarele, constatând că nu mai am decât exact banii pentru filmul plănuit să-l văd astă-seară cu Aspasia.



La micul dejun, Giușcă m-a observat că nu sunt în apele mele, dar, plin de tact, nu m-a descusut și nici nu i-am spus ce mă frământă, nici măcar de întâmplarea cu lozul în plic (cauza catastrofei), care l-ar fi amuzat mult, și i-ar fi putut folosi pentru schițele sale umoristice.
Pierdusem deci toți banii plănuiți să-mi ajungă pentru două-trei luni la examenul de bacalaureat la Constanța și pentru examenele de admitere la București, la facultate!
Seara, conform celor convenite în ajun, m-am reîntâlnit în oraș cu Aspasia și am mers împreună la filmul pe care dorea să-l vadă. Nu mai știu care, pentru că în starea care eram, nici nu l-am urmărit.

După film ne-am plimbat puțin și, în drum, întâlnind un vânzător ambulant de înghețată m-a rugat să-i cumpăr una! „- Scuză-mă, i-am spus, dar nu mai am nici un ban la mine!”. Realitatea era că nu mai aveam nici altundeva! Eram lefter! M-a privit îndelung: „- Dragul meu, crede-mă, regret că trebuie să-ți spun!... Nu mi-au plăcut cele întâmplate cu tine ieri seară!”. „- Chiar așa?... Am sperat….”. „- Nu, nu, așa ceva! Nu se poate! Să nu te superi!”.

Mi-a strâns cu putere mâna, m-a privit fix în ochi câteva secunde, adăugând: „ - Nu are rost să ne mai revedem! Îmi pare rău! Îți doresc numai bine!”. Și-a aplecat capul, s-a întors și… dusă a fost!

Așa s-a-ncheiat deci povestea cu „păgubosul loz… câștigător“!
Multă vreme m-am întrebat totuși, la urma urmei, ce aștepta Aspasia de la mine? N-am găsit răspuns pentru că nu i-am făgăduit niciodată nimic! E drept că în vremea aceea, în căutare de anturaje, cochetam în dreapta și în stânga doar pentru prietenii trecătoare, fără să-mi permit în niciun chip promisiuni ori legăminte imposibil de îndeplinit, fiindcă așa ceva mi-am permis doar o singură dată, și numai în gând, la adresa unei ființe pe care o vedeam rar, nespus de dragă, dar față de care n-am fost măcar în măsură să m-articulez!.. Atât!…
Realitatea e că „păgubosul loz câștigător“ a fost într-adevăr „câștigător“, pentru că de atunci, zi de zi, m-am autoconsemnat la bord, consacrându-mă întrutotul pregătirii pentru examene, făcând economii la cataramă, ocolindu-mi pentru moment „amicii“, pe care totuși nu i-am abandonat, apărând la cenaclu cât mai rar și încheind tentativele de colaborare la „Înainte“ cu alte maculaturi, după șabloanele celor precedente, împăcat întrucâtva cu mine de pierderea disconfortantei remunerări de la ziar, ca o pedeapsă pe drept meritată!...
Ispita

Duminică, 3 iunie 1956, Brăila. Ca atare, conform anunțului Ministerului Învățământului despre începerea examenelor de sfârșit de an școlar la 4 iunie a.c., trebuie să mă pregătesc de plecare la Constanța pentru examenul de bacalaureat la Liceul „Mircea cel Bătrân“, care la cursurile de zi va începe la terminarea acestora.
Sâmbătă, 9 iunie 1956. La bord cu ansamblul Teatrului de Estradă, Operetă și Balet din Galați.

Pe la sfârșitul lui mai - începutul lui iunie, am părăsit Brăila plecând cu „Ciprian“ la Galați, unde, după câteva zile de așteptare, am fost programați pentru Deltă. Nu aveam încă idee despre ce era vorba dar am fost preveniți și ni s-au trimis ajutoare, care au pregătit vasul pentru a găzdui pe timp de o săptămână mai multe persoane, ceea ce mi-a dat și mie și lui Giurcă destulă bătaie de cap pentru a face ordine și curățenie lună, peste tot.

Dimineața, pe la orele 9, apar căpitanul și organizatoarea programelor artistice de pe „Ciprian“ cu o „herghelie“ de fete și doi tineri din ansamblul Teatrului de Estradă, Operetă și Balet din Galați, care au urcat la bord! Din păcate nu-mi mai amintesc aproape deloc, în afară de sala de spectacole, care erau comoditățile vasului și nu știu nici cine, în ce condiții și unde le-a găsit loc în cabinele și spațiile existente pe vas, pentru că repartizarea n-a mai fost treaba noastră, Giușcă și cu mine trebuind să rămânem de veghe, pe punte.
În sfârșit, nu peste mult timp, un remorcher a acostat lângă noi și, luându-ne-n remorcă, am lăsat în urmă portul Galați, pornind în aval. Vremea fiind foarte frumoasă, la bord a fost mare veselie, fetele împrăștiindu-se și lungindu-se la soare, pe unde au găsit mai comod, iar câteva dintre ele îngrămădindu-se la prova, în jurul unuia dintre băieții care le însoțea, și care, mai tot timpul, a cântat la chitară.

După-amiaza am trecut, în sfârșit, de Tulcea și, către seară, am ajuns la destinație, probabil la Maliuc, mică localitate, care pe atunci era, cum se zice, „în curs de dezvoltare“!
Remorcherul a făcut rondoul și ne-a asistat până am ancorat și-am acostat la un mic ponton aflat la un kilometru în aval de cele câteva clădiri care constituiau - chipurile - centrul localității, primiți de mai multe persoane care ne-au ieșit în întâmpinare să salute sosirea ansamblului, așteptat cu masa pusă într-una din clădirile de pe mal.
Peste aproximativ o oră, când începuse deja înserarea, trupa era deja ieșită la uscat, în marș pentru cină, și la bord eram din nou la taifas numai eu și cu nenea Giușcă, împărtășindu-ne impresiile despre cele aflate și întâmplate. Nu știu dacă după cină fetele au avut de dat vreun spectacol, sau dacă, în general, în tot cursul sejurului nostru acolo au avut vreo obligație în acest sens sau erau doar trimise în excursie, la odihnă etc., ci numai că s-au întors bine dispuse, pe la zece seara și, de teama țânțarilor, s-au grăbit imediat să se culce.
A doua zi, s-au trezit mai târziu și nu-mi amintesc dacă micul dejun și l-au servit la bord sau tot acolo unde li s-a făcut primirea, la sosire, și unde cred că toată săptămâna au servit în continuare și masa de prânz cât și cina etc.

Dar nu despre aceste amănunte - de a căror desfășurare exactă nu-mi mai amintesc (ci doar o presupun) -, este vorba, ci, despre o nostimă întâmplare pe care o mărturisesc, fără să fabulez! Ce să spun, fetele erau deopotrivă tinere, frumoase, pline de farmec și „de toate cele“… și, - de la caz la caz -, dincolo de eventuale frământări și probleme personale cu care erau confruntate de „epoca“ în care trăiam, degustau degajate și exuberante zilele acelea de relaxare, o adevărată încântare pentru ochi și…ce să mai spun?!...
Vremea fiind splendidă, mai toate profitau avide de dărnicia soarelui, ieșind la plimbare, făcând baie ori plajă prin locuri mai izolate din apropiere sau pe bord, dezbrăcându-se și arătându-se fără jenă aproape în goliciunea lor, ca și când așa era firesc!

Cele mai multe erau balerine și câteva s-au decis să iasă la mal, într-un luminiș de dincolo de perdeaua de sălcii - mai ferit de privirile puținilor băștinași - să facă nudism.
O blondă, cea mai năbădăiosă dintre ele, cu o înfățișare mai băiețoasă, m-a chemat să le însoțesc! M-am înroșit și n-am știut ce să-i răspund. Nu eram, nici pe departe, atât de „evoluat“!
„- Haide, nenicule, nu ne lăsa singure!... Fâstâcit, nu știu cum m-am scuzat dar, „zgâtia“, amuzată de încurcătura în care mă aflam, nu m-a slăbit! „ - Hai, vino! E mai bine să fie cineva cu noi! Nu e cazul să te rușinezi! E doar totul normal!”.

Cum, la îndemnurile ei, celelalte amatoare de nudism o așteptau chicotind pe înfundate, a insistat, surâzând: „- Haide, haide, băiete, ce, ți-e frică să ne vezi?! E doar totul normal! N-ai mai văzut așa ceva?! Nu?…Nu te cred!”.

Și, fulgerător, „blonda mea“ și-a ridicat instinctiv poalele, arătându-mi-se, vai, în postura Evei de mai înainte de ispitirile șarpelui… „- Iacă, asta e totul! Ce atâta pudoare?! Vino, vino cu noi!”.
Ca să nu fiu ipocrit, trebuie să spun că cele văzute nu erau deloc noutăți pentru mine, fiindcă, încă din anii copilăriei și de mai târziu, viermele curiozității și hazardul mi-au oferit - cu voie sau fără voie - destule prilejuri de a nu rămâne străin de cele firești, curiozități amplificate și de nenumăratele lecturi pe care le-am parcurs avid și care mi-au propulsat și îmbogățit imaginația etc.
Nudism văzusem cu prisos, pe digurile pe care mă strecuram să fac baie la Constanța. Deci, ideea de a le urma începuse să mă zgândere dar, gândind că va trebui să apar, la rându-mi, între ele ,în „costumul“ inițial al lui Adam, și că, a te exiba în public… nu se cade, „țăranul“, care mai zăcea încă în mine, s-a dovedit mai îndărătnic, și-am clătinat din cap în semn de refuz…
„- Păcat, păcat! O să-ți pară rău!…”, mi-a replicat, coborând în hohote de râs pe mal, și dispărând printre sălcii.

Privind în urma lor, am reflectat totuși cu regret, gândind că ar fi fost un neașteptat prilej de inspirație! În orice caz, de atunci, ocazional, am devenit spectator al teatrului respectiv, din Galaţi, și chiar admirator al primei balerine, a cărei făptură aeriană dezlănțuită-n dans mă fermeca și pe care voi avea și mai târziu prilejul s-o revăd!

Vineri, 15 iunie 1956. Astăzi este ultima zi pe care o petrec la bordul vasului-cultural „Ciprian Porumbescu“, unde am fost îmbarcat în urmă cu patru luni, la 15 februarie a.c. Răstimp foarte scurt dar care, privit în retrospectivă, a fost destul de agitat, cu un amalgam de momente confortante dar și disconfortante, pe care nu le-am uitat, deși nu exclud că, după atâția ani, încercarea de a le fixa evocarea (din zi în zi) nu o pot garanta, trebuind să mi se acorde înțelegerea unor decalaje de timp. Au fost, sunt și vor mai fi momente, nume și întâmplări din anii pe care i-am petrecut pe Dunăre (11 octombrie 1955 - 13 august 1961) pe care, uneori, n-am reușit să le plasez în succesiunea lor.

Totuși, „descălecatul meu“ la Brăila și în spațiul Dunării Maritime a constituit și preludiul altor perioade pe care am fost silit de circumstanțe să le petrec aici, din aprilie 1959 și până mai apoi, asupra cărora voi reveni ulterior.

Sâmbătă, 16 iunie 1956, Brăila. Mi-am luat concediu, 30 de zile cu plată şi alte 30 de zile concediu fără plată! Las parte dintre bagaje la bordul lui „Ciprian Porumbescu“ şi, de la Brăila plec la Constanţa, pentru examenul de bacalaureat ș.a.m.d.”.

Bibliografie: Ion Dumitru, „Un destin între destine. 27 august 1955 – 26 august 1956. Anii noștri dintre adolescență și maturitate. Fragmente, Vol. X, Oamenii pe care i-am cunoscut”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2020

Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu
 

Despre Marian Moşneagu

Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017) și „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»”, București, Editura Militară (2019).
 

Citește și:

Culturnic de gardă