Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
22:44 17 09 2019 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Mare război, mare tărăboi! Prefectul și profitorii (galerie foto)

ro

12 Apr, 2019 00:00 1382 Marime text
De o cinste exemplară, exagerată chiar, ca om era dintr-o bucată. Nu știa ce este compromisul, diplomația, ci spunea omului verde-n față tot ce gândea. Acesta era comandorul Emil Oprișan în anii Marelui Război. Și așa a fost toată viața.
 

 

Inteligent, dar voluntar

 
Născut la Iaşi pe 12 octombrie 1874, în familia Emiliei şi al lui Lascăr Oprişan, Emil Oprişan a absolvit Şcoala Copiilor de Marină (1891), Şcoala Fiilor de Militari din Iaşi (1892) şi Şcoala de Ofiţeri din Bucureşti (10 iulie 1895), cu gradul de sublocotenent. Ulterior a fost înaintat în gradul de locotenent (1898), căpitan (1905), locotenent-comandor (1911) şi căpitan-comandor (1915). În anul 1898 a absolvit Şcoala de Aplicaţie, al doilea din cei 13 cursanţi. În perioada 1 septembrie 1902 - 1 septembrie 1903 a făcut un stagiu de ambarcare în Escadra Italiei.
 
Iniţial a activat la Depozitul Echipajelor Flotilei (10 iulie 1895 - 1 aprilie 1896), Divizia de Mare (1 aprilie 1896 - 1 aprilie 1897)[1]. La 1 octombrie 1896, comandantul Diviziei de Mare îl aprecia ca un „foarte bun ofiţer, se ocupă mult şi promite a deveni util Flotilei. Purtare bună.”[2].
 
Revenit la Divizia de Dunăre, a fost comandant al şalupei torpiloare “Argeşul” la Inspectoratul Porturilor (1 aprilie - 1 noiembrie 1897), detaşat la Divizia de Dunăre, comandant al şalupei torpiloare “Vedea” (1 aprilie - 10 mai 1898), la Depozitul Echipajelor (10-16 mai 1898), la Divizia de Dunăre (16 mai - 1 octombrie 1898), la Apărarea Porturilor Fluviale, înlocuitor la comanda Companiei Canonierelor (1 octombrie 1898 - 1 aprilie 1899) şi secund pe canoniera “Griviţa”, detaşată ca staţionar la Sulina la Apărarea Porturilor Maritime (1 aprilie 1899 - 1 aprilie 1900). La începutul secolului XX a funcţionat în calitate de căpitan al portului Cernavodă, în cadrul Inspectoratului Navigaţiei şi Porturilor.
 
De aici a fost detaşat la Compania Constanţa, ofiţer cu navigaţia pe crucişătorul “Elisabeta” (1 aprilie 1900 - 1 aprilie 1901). Ulterior a fost numit comandant al şalupei “Trotuşul” la Divizia de Dunăre (1 aprilie 1901 - 1 aprilie 1902) şi la Depozitul Echipajelor Marinei (1 aprilie 1902 - 16 aprilie 1903), în calitate de comandant al Companiei Timonieri-Gabieri (1 mai - 1 septembrie 1902). În Foaia personală cu notele date locotenentului Emil Oprişan la inspecţia generală a anului 1902, comandantul Depozitului Echipajelor Marinei, locotenent-comandorul Rădulescu sublinia că “A comandant binişor Compania Timonieri-Gabieri de la 1 mai până la 1 septembrie a.c. Caracter serios, dar cam voluntar. Sănătos, dar nu robust. Totuşi cred că e capabil să reziste la exigenţele serviciului.”[3].
 
Mutat la Arsenalul Marinei (16 aprilie 1903 - 16 aprilie 1904), în octombrie 1903 directorul instituţiei, inginerul şef clasa a II-a Nicolae Alexandreanu sublinia faptul că “În scurtul timp cât a făcut serviciu în acest corp a arătat că este un ofiţer inteligent, însă cu caracter voluntar şi puţin disciplinat.”[4]. În calitate de comandant al canonierei “Siretul”, a fost şi director al Şcolii de Pilotaj şi Hidrografie la Divizia de Dunăre (16 aprilie 1904). Pe 20 noiembrie 1905 s-a căsătorit în comuna Trestia din jud. Buzău cu domnişoara Maria Alexandrescu şi a avut un fiu, Emil, născut pe 8 septembrie 1906. Ulterior a fost numit comandant al canonierei “Fulgerul” şi comandant al Companiei Chilia, înlocuitor al comandantului Companiei Apărărilor Fluviale (1907 - 1908), comandant al vedetei “Maior Giurescu” (15 aprilie 1907), comandant al torpilorului “Alexandru cel Bun” (1 noiembrie 1908 - 14 aprilie 1909), comandant al Companiei de Depozit (1909), respectiv ofiţer secund şi ofiţer cu artileria pe monitorul “Mihail Kogălniceanu” (15 aprilie 1909). Mutat la Divizia de Mare (1 aprilie 1911 - 26 septembrie 1914), a fost comandant secund al crucişătorului “Elisabeta” (1 aprilie 1911), comandant al bricului “Mircea” (1912) şi al Şcolilor Marinei (1913). În această calitate a ţinut cursuri de drept internaţional şi de istorie la Şcoala Navală.
 

Un combatant zelos

 
Fost şef de stat-major şi ofiţer cu mobilizarea la Divizia de Mare (1 aprilie 1911 - 26 septembrie 1914), în timpul Primului Război Mondial a fost comandant al Serviciului Transporturilor (17 noiembrie 1916 - 1917). În această calitate, “de la 5 la 27 decembrie 1916 a condus evacuarea depozitelor de cereale, de păcură, benzină, părţile sedentare ale corpurilor de trupă, averea statului, Convoiul de aprovizionare al armatei, Arsenalul Marinei, Şantierul Fernic, fabrici, uzine, a tuturor corpurilor Marinei etc. din toate oraşele dunărene, de la Hârşova la Chilia, destinate a fi evacuate prin retragerea armatei noastre, iar în urmă, evacuarea spre Chilia şi Prut a celor 528 de vase încărcate cu aceste materiale.”[5]. Deşi s-a remarcat prin destoinicia şi zelul depus atât pe timpul acestei importante operaţiuni cât şi în cei 22 de ani de carieră, a făcut parte dintre cei 18 ofiţeri de marină “goniţi din Marină şi expuşi pe nedrept dispreţului public.”[6].
 

“Eroii” din birouri

 
Memoriul înaintat la 6 martie 1919 unui general din Ministerul de Război, reflectă dezamăgirea comandorului Oprişan faţă de starea de spirit existentă în Marina Militară în timpul Primului Război Mondial. Iată motivele:

“Domnule General,Din cercul ofiţerilor de marină aflând că sunteţi însărcinat a ancheta starea actuală din Marină, cred necesar ca, în calitate de fost ofiţer superior în Marină, să vă arăt cauzele ce cred că au contribuit a aduce Marina în actuala stare de degradare morală, anarhie, bolşevism şi desconsiderare a autorităţii şefilor, iar dacă o relevez, o fac din dorinţa de a o vedea reintrată în starea anterioară, când armonia şi camaraderia dintre ofiţeri putea fi dată ca exemplu în armată.  Voi expune deci faptele, rămânând ca Domnia Voastră să verificaţi veridicitatea cele afirmate.

1. Înainte de  declararea războiului, toţi ofiţerii se aşteptau să vadă pe amiralul [Constantin] Bălescu[7] - care până atunci era bine apreciat - luând o parte importantă în conducerea efectivă a operaţiunilor Marinei, mai cu seamă că se ştia de toţi că i se oferise comanda flotilei ruso-române. De aceea, mare le-a fost decepţia când au auzit că s-a instalat la Marele Cartier General (în continuare M.C.G. – n.n.), primind conducerea unui mic serviciu - care ar fi putut fi condus de cel mult un maior - şi mai cu seamă când s-a aflat că refuzase comanda flotei româno-ruse ce i se oferise.
 
Însă, dacă poziţia ce ocupa la M.C.G. - la Eşalonul Etapelor - nu era nici corespunzătoare gradului său nici necesară Marinei, totuşi urmărind realizarea unor anumite interese personale, îşi îndrepta activitatea după cum vom vedea: Într-adevăr, auzind că activitatea militară pe front a colegului său, amiralul [Nicolae] Negrescu[8] - comandantul Flotei noastre de Operaţiuni - era din ce în ce mai bine apreciată la Cartier şi că însuşi M.S. Regele trimise pe amiralul [Nicolae] Gracovski a-l felicita, începu a vedea în el un teribil adversar, care ar fi putut să-i ia înainte, dacă ar fi fost înaintat pe front.
 
De aici, începutul acelei uri pătimaşe contra sa, manifestată prin fel de fel de rapoarte subversive, care  nu contenesc decât în momentul când scopul este atins, adică când rivalului i se ia comanda şi este îndepărtat din Marină. Locul de amiral comandant de flotă rămânând astfel liber, amiralul Bălescu se decide oare a părăsi serviciul de sinecură de la M.C.G., luând comanda acestei flote ce i se oferise odată şi pe care o refuzase? Nu, găseşte mai practic a numi în acest post de amiral pe comandorul [Vasile] Scodrea[9], Domnia Sa continuând a sta la acelaşi serviciu, spre marea mirare a tuturor ofiţerilor. În urmă, acţiunea sa ocultă se îndreaptă contra şefului său, amiralul [Sebastian] Eustaţiu[10], comandantul Marinei şi reuşeşte - întrebuinţând acelaşi sistem de rapoarte oculte şi subversive – a-l face să-şi dea demisia. Prin aceste acţiuni oculte - totuşi destul de bine cunoscute de ofiţeri - amiralul Bălescu văzându-şi atins scopul urmărit cu atâta perseverenţă -  comanda Marinei - se hotărăşte oare ca măcar acum să părăsească poziţia de “ambuscare mascată” în care se ţinea la M.C.G., să vină în mijlocul ofiţerilor şi trupei sale, să ia în mod efectiv comanda Marinei şi să facă ceva în acest război?
 
Nu, deoarece hotărât a evita orice pericol şi orice răspundere, persistă în a sta pe lângă M.C.G. şi ornamentându-se cu pomposul titlu de comandant al Marinei partea activă (!!) - la Iaşi - abandonând conducerea adevăratului Comandament al Marinei - pe care-l denumise P.S. (Partea sedentară - n.n.), deşi se afla pe front, la Chilia - comandorului N.[icolae] Negru. Concluzia:  Şi acest scop şi l-a atins, deoarece războiul se termină fără ca Domnia Sa să fi apărut vreodată pe vreunul din fronturile unde operau ofiţerii şi trupa sa, fără să fi auzit bubuitul tunului.
 
2. Continuu obsedat de frica de răspundere, nu se poate găsi - în tot timpul războiului - o acţiune, un fapt militar cât de mic, la care să fi luat parte sau să fi condus dând directive. Contrar, se ştie de toţi ofiţerii că fiind însărcinat a studia şi a conduce operaţiunile de distrugere a flotei austriece pe Dunăre, a scris pe planul ce se elaborase şi pe care şi-l însuşise, aproximativ următoarele cerinţe: “Chiar dacă mi s-ar pune la dispoziţie acest material, nu garantez reuşita”. Faţă de refuzul amiralului Bălescu de a-şi lua această însărcinare, ea a fost cerută de comandorul rus Zarin, împreună cu Misiunea franceză. Toate aceste şovăieli - pentru a le numi aşa - fiind cunoscute de mulţi ofiţeri, se poate deduce cât a crescut desconsiderarea contra sa.
 
3. Profitând de ocazie că armata de uscat scoase din comandă unii ofiţeri ce dovedise puţină pregătire pentru Comandament, amiralul Bălescu profită şi de această ocaziune - deşi atunci nu avea nici o calitate legală, nefiind nici şef direct nici şef ierarhic şi nici comandantul Marinei - propune şi obţine îndepărtarea a 20 ofiţeri, adică 1/6 din efectivul ei activ. Tuturor acestor ofiţeri li s-a adus drept motiv oficial că “nu s-au achitat bine de comanda ce li se încredinţase”. Însă, pentru a se vedea patima, arbitrariul şi reaua credinţă pusă de acest amiral şi cu această ocaziune, cred că este suficient a arăta că comandorul Ionescu Gheorghe, aflat detaşat la Marina Comercială de aproape 16 ani, a fost îndepărtat din Marina Militară pentru acelaşi motiv, fără ca ofiţerul să fi fost, cel puţin, mobilizat.
 
Cât priveşte despre motivele reale invocate de amiralul Bălescu pentru a obţine îndepărtarea acestor ofiţeri, aceste motive, deşi păstrate sub cel mai strict secret, s-au aflat şi sunt [absolut exact, oricât de surprinzător ar părea]:
a. Unui locotenent-comandor i s-a adus acuzarea că “toată viaţa s-a ţinut de aventuri galante”. Pe baza acestei stranii acuzări, ofiţerul este îndepărtat, deşi în timpul războiului i s-au adus elogii de generalul [Ion] Dragalina şi deşi a fost propus pentru decorare.
b. Unui căpitan că “este ros de viermele avariţiei”.
c. Unui căpitan-comandor că “a fugit de la postul său şi că a refuzat comanda unui vas”.
Or, pentru prima acuzare acest ofiţer posedă declaraţia scrisă a şefului său de atunci că “este surprins de această acuzare”, iar pentru a doua posedă fişa sa de ambarcare oficială, prin care se dezminte şi această ultimă acuzare. Faţă de aceste acuzări calomnioase care, dacă ar fi fost adevărate, făceau pe ofiţer pasibil de Curtea Marţială - nu a fi pus pe lista presupuşilor incapabili - ofiţerul a cerut în patru rânduri Ministerului de Război şi M.C.G. să fie adus înaintea Curţii Marţiale şi condamnat de este vinovat.
 
Cerinţele sale ajungând în mâna amiralului Bălescu, au fost oprite. Acest act  arbitrar - cel mai grav din toate crimele morale comise de acest amiral - dacă la început trecuse poate nejudecat de ofiţerii cărora le revenea rândul la înaintare în locul sacrificaţilor, după  ce înaintările s-au făcut şi judecata rece şi-a reluat locul şi aceştia chiar, dându-şi seama de nesiguranţa carierei  lor - care de fapt părea a fi lăsată la bunul plac al acestui amiral - au fost unanimi în a critica crima morală comisă cu aceşti ofiţeri, care toţi îşi făcuse datoria către ţară, înfruntând pericole de la care amiralul Bălescu s-a eschivat. Deci, încă un fapt care a zguduit încrederea în şeful lor.
 
4. Dacă până acum, prin modul său de a se conduce, amiralul Bălescu reuşise a-şi înstrăina respectul şi încrederea subalternilor  săi, prin propunerile de înaintare făcute, numai în persoana agreaţilor săi şi eliminările făcute faţă de adevăraţii ofiţeri merituoşi şi care au fost pe front, reuşi a zgudui în mod dezastruos camaraderia şi orice disciplină printre ofiţeri.
Următoarele înaintări făcute va concretiza faptul.
a. Comandor Ionescu Nicolae  (afară din cadre de la 1907), după 10 ani de lipsă din Marină este mobilizat la M.C.G. ca şef al Biroului de Operaţiuni şi în interval de numai 9 luni i se conferă două grade - căpitan-comandor şi comandor - deşi nu a fost pe front.
b. Comandor Mihail Ion (detaşat din cadre de la 1911), după 7 ani de lipsă din Marină este mobilizat la Direcţia Marinei - P.S.; ca şi precedentului, i se conferă două grade în 9 luni, deşi nu a fost pe front.
c. Comandor Perieţeanu Constantin (afară din cadre din 1896), după 21 ani de lipsă din Marină este numit şef de Stat Major al Marinei (!!) şi în  urmă director al Marinei; înaintat comandor, deşi Comitetul inspectorilor îl clasificase deja ca bun în grad pentru a doua oară.
d. Comandor Mărgineanu Gheorghe (afară din cadre din 1904), după 14 ani de lipsă din Marină este înaintat comandor, la partea activă, pe baza unui raport special făcut de amiralul Bălescu, prin care i se atribuia servicii ce n-a făcut. În urmă, a fost numit şef de stat major român (!?) pe lângă amiralul Colceag - la Sevastopol -, comandantul flotei ruse din Marea Neagră.
e. Comandor Stoianovici Constantin (afară din cadre din 1908), după 10 ani de lipsă din Marină este înaintat căpitan-comandor.
f. Comandor Dan Zaharia, deşi ofiţer din cadrul Marinei, a reuşit totuşi ca din 1911 să se eschiveze de la orice serviciu efectiv al Marinei - la trupă sau pe vas - şi să stea la Bucureşti, ocupându-se de afaceri personale.
 
Şi acest ofiţer, nu numai că este înaintat la gradul de căpitan-comandor, făcând războiul la birou dar ceea ce a surprins, jignit şi decepţionat pe toţi a fost când au văzut că acest ofiţer este şef de stat major al Marinei!!! Şi aceasta în timp de război. Şi totuşi, Marina avea atâţia ofiţeri capabili pentru acest serviciu, care totuşi nu au fost întrebuinţaţi, nefiind agreaţi. Etc, etc. Or, în timp ce tuturor acestor ofiţeri de la Marina Comercială, complet străini de ce mai însemnează o Marină de Război, amiralul Bălescu le conferă grade, onoruri, decoraţii şi servicii la părţile sedentare, care era atitudinea sa faţă de ofiţerii care, în adevăr, au stat şi luptat pe front?
Voi preciza:
a. Comandor Mihail Gavrilescu, unul dintre cei mai buni şi culţi ofiţeri ai Marinei, care tot timpul a fost numai pe front, căruia în mai multe rânduri i s-au adus elogii de [către] generalii ruşi pentru concursul ce le-a dat cu vasele, decorat de ruşi cu trei ordine diferite, este exclus de la înaintare. Aceeaşi soartă au avut-o şi comandorii Negru Constantin, Sion Alfons, Georgescu P., Popovici Alexandru etc., toţi ofiţeri de valoare, care au fost continuu pe front şi cărora le  venea  rândul la înaintare. Toţi aceşti ofiţeri nu şi-au putut căpăta gradul decât contra voinţei amiralului Bălescu, reclamând cazul Ministerului de Război.
 
5. Alte fapte care contribuie la completa dezagregare a oricărei armonii între ofiţeri mai sunt:
În februarie 1917, comandorul Scodrea dă un banchet şefului său, amiralul rus Fabrisky, la care luau parte ofiţerii noştri etc. Către sfârşit, buna dispoziţie a amiralilor ruşi fiind prea aprinsă, unul din ei şi-a permis a avea o atitudine necuviincioasă faţă de soţia comandorului Scodrea; acesta tolerează necuviinţa, trecând-o cu vederea. Martori la aceasta erau 5-6 ofiţeri superiori, între care şi comandorul [Constantin] Ciuchi, care crezu nimerit, pentru prestigiul corpului ofiţeresc, să raporteze cazul Ministrului de Război etc.
 
Primele cercetări au fost făcute de amiralul Bălescu care, fiind părtinitoare, au avut ca (sic!) consecinţă reforma acestui ofiţer, deşi 6 ofiţeri superiori au confirmat, ca martori oculari, declaraţia comandorului Ciuchi. Acest fapt, destul de grav, a avut ca urmare altul şi mai grav, datorat completei anihilări a disciplinei dintre ofiţeri. În adevăr, ei fiind în partide, ofiţerii din partidul potrivnic comandorului Ciuchi, instigaţi şi îndemnaţi de căpitan-comandor [Octav] Nedelcu, compun o reclamaţie colectivă, semnată de mai mulţi ofiţeri - de la comandori  la căpitani – prin care cereau Primului Ministru a lua măsuri contra şefilor lor. Autorii  principali ai acestui act bolşevic erau: căpitan-comandorul Nedelcu, la Chilia şi comandorii Vasilescu Matei şi Dan Zaharia, la Iaşi.  Amiralul Ion Spiropol aflând despre acest pronunciament bolşevic, raportă cazul amiralului Bălescu şi ceru anchetă etc; însă nu numai că raportului său nu i s-a dat nici un curs, dar i se impuse ca şef de stat major tocmai pe căpitan-comandor Nedelcu, iniţiatorul acestui act bolşevist.
 
6. La Escadra de Dunăre exista un fond de 24.000 lei, aparţinând Familiilor Luptătorilor şi destinaţi pentru mobilizaţii Escadrei. La predarea Escadrei, comandorul Scodrea n-a predat această sumă amiralului [Ion] Spiropol şi nici n-a pomenit de existenţa ei. După trecere de-o lună, şeful de stat major, comandorul [Mihail] Gavrilescu aflând de existenţa acestui fond ce nu se predase, a raportat cazul. Trec toate detaliile, ţin însă a releva faptul sugestiv că acest fond - care aparţinea Escadrei şi trebuia predat odată cu comanda ei - nu a fost predat de comandorul Scodrea decât după două luni şi atunci chiar numai după ce primise repetate ordine de restituire.
 
Din toate acestea reiese că ofiţerul, cheltuind fondul şi fiind surprins de ordinul de predare a Escadrei, a tăcut şi nu a pomenit de existenţa lui, aşteptând momentul a şi-l procura. Acest fond deci a fost sustras de ofiţer, şi oricât ar căuta amiralul Bălescu să-l apere, faptul delict rămâne. Însă, fapt extraordinar, în loc ca (sic!) comandorul Scodrea să fie dat judecăţii pentru însuşire de bani străini, amiralul Bălescu găseşte ca vinovat pe comandorul Gavrilescu - care raportase lipsa fondului şi, în consecinţă, îl mută la Sulina, aducând în locul lui, ca şef de stat major al Escadrei, pe locotenent-comandor Nedelcu, autorul pronunciamentului bolşevic arătat mai sus. Însă bunul plac, arbitrariul şi favoritismul fiind lozinca de conducere  a actualului comandant, meritele ofiţerilor de valoare, vechime etc., totul este desconsiderat de acest şef, când este vorba de a-şi plasa protejaţii.
 
Precizez:
a. Domnia Sa  nevoind a veni la Galaţi pentru a lua conducerea efectivă a Marinei - dorind a sta la Bucureşti – numi la Comandamentul Marinei pe favoritul său, comandorul Scodrea, trecând astfel peste drepturile de vechime ale amiralului Spiropol, comandorilor [Constantin] Niculescu-Rizea, Negru Nicolae, Ciuchi Constantin. Această măsură ilegală şi nejustificată fără nici un merit sau capacitate deosebită a comandorului Scodrea, era oare de natură a întări disciplina? Nu; probă că reclamaţiile şi protestele s-au produs.
b. Acelaşi lucru cu comanda Diviziei de Dunăre. Amiralul Spiropol plecând în concediu de două luni, în loc să se dea comanda celui ce urma de drept, ea este dată în mod arbitrar unui alt favorit, comandorului Vasilescu Matei, acel care a primit şi înmânat Primului Ministru pronunciamentul bolşevist.
c. Direcţia Marinei, imediat ce s-a ivit locul vacant, a fost oferită unui alt favorit, căpitan-comandorului Bălănescu Ioan, ofiţer care aproape toată cariera şi-a făcut-o la birou şi care o foarte bună parte din campanie a făcut-o tot la birou. Etc, etc.
În schimb, nesimţindu-se încă complet satisfăcut că prin acţiunea sa ocultă a aruncat pe drumuri 20 de ofiţeri, încearcă o nouă lovitură, în speranţa că va putea îndepărta şi pe ultimii ofiţeri, în contra cărora mai avea câte un ghimpe.
 
În adevăr, în iarna trecută alcătuieşte o nouă “Ordine de bătaie”, prin care se ia comanda şi se lasă la “dispoziţia M.R.” următorii ofiţeri activi: amiralul Spiropol Ion, comandorii Ciuchi Constantin, Negru Nicolae, Gavrilescu Mihail, Focşa Anton. Aceşti ofiţeri urmau deci a cădea în prevederile art. 27 bis şi, ca atare, îndepărtaţi din armată. Descompunerea totală a Marinei - prin lipsirea ei de adevăraţii marinari - ar fi fost astfel realizată, dacă cei în drept, sesizaţi de  noua sa acţiune, n-ar fi anulat această ordine de bătaie ... de joc. Totuşi, intenţia criminală a amiralului Bălescu s-a demascat şi de această dată.
 
8. Rezultatul dezastruos al minelor de curent
Operaţiunile de la Dardanele în timpul acestui război, punând în evidenţă marele avantaje oferite de minele de curent - făcând flota franco-engleză să renunţe la forţarea Dardanelelor - şi cum Marina noastră era lipsită de o astfel de armă de distrugere, comandorul Niculescu-Rizea propuse a se adopta şi la noi aceste arme, care ar fi putut fi foarte folositoare în eventualele noastre operaţiuni pe Dunăre. Propunerea sa fiind aprobată, se adoptă două tipuri de mine de curent, una mecanică şi alta electrică. Amiralul Bălescu nu numai că le aprobă imediat, dar acordă şi premii mari inventatorilor - aproape jumătate din valoarea minelor.
 
Aceste mine fură puse imediat în serviciu, fără să treacă prin Comitetul Tehnic respectiv, fără ca (sic!) construcţia lor să fie controlată, fără a se face recepţia etc. Consecinţele s-au văzut imediat: întrebuinţate în război cu ocazia apărării trecerii de la Flămânda, minele de curent mecanice nu au adus nici un serviciu deoarece nu făceau explozie, iar minele electrice s-au arătat complet defectuoase, ele explodând în chiar mâinile manipulatorilor. Cu ocazia uneia din explozii premature a fost omorât locotenentul [Remus] Lepri - unul dintre cei mai buni şi experimentaţi ofiţeri - şi aproape întregul echipaj specialist. La altă explozie prematură, un alt număr de morţi şi rănind grav pe ofiţerul francez Mercier. Din aceste cauze, s-a dat ordin ca aceste mine să nu mai fie întrebuinţate, până ce nu vor fi studiate din nou etc. Acesta fiind adevărul în chestiunea minelor, următorul fapt ne va arăta personalitatea amiralului Bălescu. După trecerea de la Flămânda ridicându-se oarecari obiecţiuni asupra concursului dat de Apărările sub Apă pentru imobilizarea flotei inamice, amiralul Bălescu a avut cinismul de a acuza pe comandorul Niculescu-Rizea - un eminent specialist în mine şi care în tot timpul războiului a condus operaţiunile sub apă - că “operaţiunile n-au reuşit din cauză că ofiţerul s-a servit de un material ridicol.”. Or, acest material erau tocmai minele aprobate şi premiate de Domnia Sa şi pe care el le-a pus la dispoziţie!
 
Ofiţerul reclamând contra acestei acuzaţii cinice, cazul s-a anchetat de generalul [Ioan] Raşcu, care a dat dreptate comandorului Niculescu-Rizea. Totuşi, nu s-a luat nici o măsură contra acuzatorului, adevăratul vinovat şi veşnicul eschivat. De aici se poate vedea ce fel de sentimente nutrea acest amiral faţă de ofiţerii de valoare ai Marinei, care s-au devotat şi care au făcut ceva în acest război.
 
9. Chestiunea şlepurilor înecate la Olteniţa
Înainte de declararea noastră de război, în portul Olteniţa se aflau 107 şlepuri şi alte vase, destinate a fi încărcate de consorţiul austro-german, din care, în momentul deschiderii ostilităţilor, 66 erau deja încărcate, aşteptând doar permisul de plecare. Pentru supravegherea exportului şi darea permisului de plecare a vaselor existau două birouri:
a. Un birou la Comisia de import-export, la care era ataşat un ofiţer superior de marină.
b. Un alt birou la Marele Stat Major al armatei, unde se ţinea controlul vaselor încărcate pentru export; în acest scop, acest birou era în legătură cu contraamiralul Bălescu şi care, ajutat de ofiţerul de la biroul a., dădeau ordinele de plecare vaselor încărcate. Nici un vas nu putea pleca fără permisul dat de aceşti ofiţeri.
 
După decretarea mobilizării şi înfiinţarea M.C.G., amiralul Bălescu şi ajutoarele sale s-au ataşat acestui serviciu - Eşalonul Etapelor - şi în această calitate îşi arogase dreptul de a conduce toate operaţiunile Marinei, în locul comandantului de drept al Marinei. Izbucnind războiul iar Olteniţa aflându-se la o depărtare de abia 3 km de Turtucaia - deci intrând complet în zona de război - logica militară ne arată că prima grijă a Biroului Marinei de la M.C.G. trebuia să fie aceea de a ordona imediata evacuare a tuturor acestor vase, aceasta atât ca o măsură de siguranţă cât şi a le lăsa complet libere, pentru a nu împiedica operaţiile etc. Or, deşi lupte grele se dau la Turtucaia şi deşi în reuşita lor nu ne permiteau a spera - lucru ce n-ar fi iertat dacă M.C.G. n-ar fi ştiut - totuşi acest Birou al Marinei continuând a ignora prezenţa acestui imens parc de vase în imediata apropiere a frontului de luptă, nu dă nici un ordin a le asigura salvarea, scurgându-le spre Galaţi.
 
Din această cauză, amiralul Negrescu - comandantul Flotei de Operaţii - crezu necesar a le atrage atenţia atât asupra pericolului ce le ameninţa cât şi asupra faptului că prezenţa lor în zona de luptă îi împiedica mişcările, deci cerea a da ordin de evacuare. Însă, cum timpul trecea iar situaţia de la Turtucaia devenea din zi în zi mai critică, parte din căpitanii acestor vase, dându-şi seama de pericolul ce-i ameninţa, n-au mai aşteptat alte ordine - care de fapt nici n-au venit - şi din propria lor iniţiativă au scos ancorele şi s-au lăsat în scursul apei. Acestea au fost singurele vase care au scăpat de la distrugere.
  
După căderea acestei poziţii - 9 zile de la declararea războiului, timp în care aceste vase ar fi putut fi salvate de la distrugere, dacă amiralul Bălescu ar fi dat ordin de evacuare - trupele şi flota noastră fiind  nevoite a se retrage spre Silistra, toate aceste vase aflate la Olteniţa au fost abandonate în voia inamicului. După ce dezastrul Turtucaiei s-a produs, amiralul Bălescu aducându-şi aminte şi de existenţa acestor vase - atunci când salvarea lor nu mai era posibilă - s-a văzut nevoit, pentru a evita capturarea lor de inamic, a da ordin comandorului Niculescu-Rizea să le distrugă prin înecare. Ofiţerul a executat ordinul înecând circa 100 şlepuri, majoritatea încărcate, trimiţând astfel în fundul Dunării o avere de circa 50 milioane, sumă cu care statul va trebui să-i despăgubească pe proprietari şi toate acestea numai datorită pasivităţii inexplicabile a amiralului Bălescu, în mâna căruia fusese încredinţată soarta acestor vase şi, implicit, a  averii noastre naţionale. Repet, evacuarea acestor vase era posibilă deoarece au fost circa 9 zile în care această manevră se putea face; nu s-a dat însă nici un ordin de evacuare ci numai cel de distrugere.
 

10. Evacuarea vaselor de la Galaţi
Dezastrul economic de la Olteniţa fiind datorat, după cum am arătat, numai pasivităţii inexplicabile a amiralului Bălescu, s-ar fi crezut că această greşeală îi va servi drept lecţie şi că, pe viitor, vor fi mai cu prevedere. Următorul fapt ne va arăta însă incuria şi ignoranţa ce domnea la acel birou, faţă de realitatea celor ce se petreceau pe front. Turtucaia căzută la 24 august, operaţiunile noastre din Dobrogea mergeau din ce în ce mai rău, Constanţa cade la 9 octombrie, Cernavodă la 10, Hârşova la 12 octombrie etc. În loc ca aceste fapte să deschidă ochii amiralului Bălescu - care după cum am văzut îşi arogase dreptul ilegal de a conduce toate operaţiunile Marinei – a-l face mai prudent şi a ordona din timp, ca măsură de precauţiune, evacuarea spre Chilia a tuturor vaselor inutile războiului, ca de exemplu: elevatoare, drăgi, şalande etc. - dânsul şi ajutoarele sale  închişi în acea pasivitate inexplicabilă - ca şi pe timpul Olteniţei - nedând nici o ascultare rapoartelor insistente ale Comandamentului Marinei, care cerea a se ordona evacuarea - nu ordonă evacuarea decât la 4 decembrie 1916, atunci când a 9/10 parte din Dobrogea era pierdută şi când luptele se dau deja în Sectorul Tulcea - Măcin.

 
Dar de abia se începuse evacuarea, inamicul reuşind a ocupa poziţiile de la Tulcea şi Isaccea - poziţii care dominând malul, puteau paraliza navigaţia pe Dunăre, deoarece prin faţa lor trebuia să se scurgă convoaiele evacuate - amiralul Bălescu, zguduit din nou de precipitarea evenimentelor - ca şi la Olteniţa - şi speriat de soarta atâtor echipaje,  ordonă să se înece toate vasele ce eventual s-ar abandona, pentru a nu cădea în mâna inamicului, iar a doua zi - 14 decembrie - prin telegramă cifrată ordonă “Să se descarce toate şlepurile convoiului armatei şi la nevoie să se distrugă în docuri, la evacuarea armatei de operaţiuni [ruseşti]” .
 
De data aceasta pasivitatea inconştientă a amiralului Bălescu se transformă într-o pusilamimitate de nedescris, probă alarmantele ordine ce ne trimitea, deşi era vorba a se distruge aproape 380 vase încărcate, adică ne distrugeam toată flota comercială a ţării. Ofiţerul care în acele momente critice conducea Serviciul Transporturilor pe Apă, şi care avea însărcinarea oficială a decide evacuarea pe apă, era subsemnatul.
 
Nu voi intra în detaliile modului cum am condus evacuarea, ţin însă a releva faptul că ordinele date de amiralul Bălescu în momente de teroare n-au fost executate, că nu s-a scufundat nici un vas şi că absolut toate navele le-am dus la adăpost la Chilia, deşi inamicul se instalase puternic în poziţiile de la Tulcea şi Isaccea, prin faţa şi sub focul cărora s-au scurs toate convoaiele. Drept răsplată pentru modul cum am condus această operaţiune şi că am salvat atâta avere a ţării - însă poate ca pedeapsă că nu i-am executat ordinele  de distrugere - subsemnatul a fost trecut în poziţie de retragere din serviciu, după cererea arbitrară şi ocultă a acestui amiral pătimaş, care în tot timpul războiului s-a eschivat  de la orice fel de operaţiune militară şi care, în momente grele, a arătat atâta pusilamimitate.
 
Dar acţiunea amiralului Bălescu faţă de subsemnatul trebuind completată, ea a fost executată de acolitul său, comandorul Scodrea, acum celebru prin actele ce i se impută. Precizez: După terminarea evacuării, şeful Biroului Transporturilor din Comandament face un memoriu detaliat, arătând modul cum s-a făcut evacuarea etc. Cu această ocaziune crede necesar a arăta şi care au fost ofiţerii care s-au distins cu ocazia acestor operaţiuni şi, ca atare, îmi aduce elogii etc, etc. Comandorul Scodrea - în calitate de şef de stat major - primind acel memoriu (înregistrat la nr. 7069 din 28 decembrie şi aflat la dosar nr. 2, vol. II/1916) - şeful Serviciului mă şterge pur şi simplu, iar în locul numelui meu îşi permite a adăuga pe căpitanii Matila Costiescu- [Ghika] şi Koslinski Gheorghe, ofiţeri ce se găseau la M.C.G., care nu au luat parte la această evacuare, care n-au fost sub ordinele mele şi cărora nu le-am dat nici un ordin de serviciu.
 
În urmă, această dare de seamă, astfel falsificată, este copiată din nou şi trimisă M.C.G. cu nr. 1072 din 31 decembrie 1916 (copia se află la dosar nr. 2, vol. II/1916). Rezultatul a fost că toţi ofiţerii prevăzuţi în acel memoriu au fost decoraţi cu “Steaua” şi “Coroana României”, între care cei doi căpitani. Revoltat de îndrăzneala şi abuzul comis de comandorul Scodrea, am reclamat, în două rânduri, cazul ministrului de Război, cerând anchetă. Nici una din aceste reclamaţiuni n-a ajuns în mâna domnului ministru de Război, după cum mi-a declarat personal domnul general Hârjeu; ele au fost oprite – conform uzului - de acei ce vegheau ca abuzurile amiralului Bălescu  şi ale camarilei sale să nu iasă la lumină. Cenzură peste tot.
 
Domnule General, în prezent totul este putred în Marină - conştiinţă, demnitate, armonie, camaraderie, disciplină -, totul este anihilat şi aceasta datorită numai nefastei conduceri a amiralului Bălescu şi a camarilei sale care, venind în capul acestei arme de elită, şi-a permis a o considera drept o proprietate personală, iar pe ofiţeri drept simbriaşii săi, arogându-şi astfel dreptul de a dispune de demnitatea şi cariera lor aşa cum vrea.”[11].
 
Prefectul Poliţiei
 
Căpitan-comandorul în retragere Emil Oprişan a locuit în Galaţi, pe strada Mavromol nr. 79, respectiv Strada Mare nr. 36. A fost autorul unor cursuri de drept internaţional, al unui curs de istorie ţinut la Şcoala Navală şi al unor lucrări donate Academiei Române, printre care „Dicţionar francez-român de termeni şi expresiuni marinăreşti” (391 p., 1938). A publicat numeroase articole în „Revista Maritimă”, „Marea Noastră” ş.a.
 
“În carieră s-a distins printr-o vastă cultură. Pasionat cărturar, până la sfârşitul vieţii cerceta bibliotecile, cumpăra cărţi, scria volume întregi. Cărţile ce-i servise la documentare le dăruia bibliotecii Ligii Navale Române sau Şcoalei Navale, iar lucrările sale de mii de pagini, neputând să le publice, le dăruia Academiei Române.”[12]. A fost un membru deosebit de activ, pasionat şi dedicat activităţilor Ligii Navale Române: “De o cinste exemplară, exagerată chiar, a servit Liga Navală Română ca un câine credincios. Când era vorba de banul a cărui administrare o avea, ar fi deferit Parchetului pentru un leu şi pe cel mai apropiat al său. Dar pe atât era de larg, de mărinimos cu banul propriu, aplicând principiul «să nu ştie stânga ce face dreapta». Pe mulţi, pe foarte mulţi i-a ajutat pe tăcute, discret şi delicat, întrecându-se în această operă cu nobila sa soţie, creştină desăvârşită."[13].
 
Pentru o perioadă, probabil la începutul anilor ’30, a fost prefect al poliţiei din Galaţi: “Prefectul de ieri. Nu suntem deloc siguri dacă şi cel de mâine. A trecut prin poliţie, fiind în fruntea celei locale, cu un zâmbet nelipsit pe buze. Zâmbetul îl urmăreşte pretutindeni şi poate că-i cu noroc. Un prefect de poliţie blând, dacă nu-i de carieră – şi dacă este posibil, - nu poate fi preţuit. Dl. Oprişan este omul cel mai blând... ceea ce nu i s-a potrivit ca militar şi mai puţin ca poliţai, mai cu seamă într-un oraş de şoltici levantini, ca al nostru. A ştiut ce a ştiut şi de aceea a stat de vorbă puţin şi n-a dorit să grăiască cu mulţi. A preferat o interdependenţă, filosofică uneori, adesea cu multe subînţelesuri, întotdeauna vagă şi... nesatisfăcătoare pentru cei care cer şi n-au avut dreptul. A fost şi va rămâne bun, indubitabil.”[14].
 
De-a lungul întregii sale cariere a fost distins cu Ordinul „Coroana României” clasa a V-a în grad de Cavaler (Brevet nr. 2200, “Monitorul Oficial” nr. 82/1904), Medalia jubiliară “Regele Carol I” din 10 mai 1906, Medalia “Bărbăţie şi Credinţă” de campanie clasa I (“Monitorul Oficial” nr. 12 din 17 aprilie 1914), Medalia “Avântul Țării”, Semnul Onorific de aur pentru 25 de ani de serviciu (Înalt Decret nr. 1358 din 13 mai 1915) şi Ordinul “Coroana României” în grad de Comandor (Înalt Decret nr. 2389/1931, “Monitorul Oficial” nr. 166/1931)[15].  S-a stins din viaţă în luna ianuarie 1944.
 
“De acum s-a dus acolo sus, spre a întâlni pe amiralul Coandă, pe comandorul Botez, pe un tânăr drag care-l stima şi adora pentru nobleţea comandorului Oprişan faţă de el. A încheiat ca şi ei firul pământesc al existenţei, a părăsit marea frământărilor şi a pătruns în Oceanul Vieţii Veşnice, lăsând în urmă-i pe lângă regrete dar şi frumoase exemple de muncă, cinste, devotament. S-a dus cu sufletul împăcat al datoriei împlinite, mândru de opera lui familiară, socială, naţională.
Domnul să-i primească sufletul curat!”[16].
 
Surse foto: Biblioteca Judeţeană “V.A. Urechia" Galaţi, Fototeca Muzeului Militar Naţional “Regele Ferdinand I”, Pinacoteca Muzeului Naţional al Marinei Române

Despre Marian Moșneagu 
 
Comandor (r) dr. Marian Moșneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanța. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) și ale Facultății de Litere, Istorie, Drept și Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universității „Ovidius” Constanța (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) și șef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016). 
 
Citește și:
 
Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Spre NATO, cu „Mărăşeşti“ Cu prova pe Occident (galerie foto)
 
[1]Marian Moșneagu, ,,Dicționarul marinarilor români”, București, Editura Militară, 2008, p. 358.
[2]Arhivele Militare Naționale Române (în continuare se va cita A.M.N.R.), Fond Direcția Cadre și Învățământ, 1972/2, Memoriul original al căpitan-comandorului Oprișan Emil, dosar nr.crt. 11643, f. 91.
[3]Ibidem, f. 97.
[4]Ibidem, f. 50.
[5]Arhivele Militare Naționale Române, Fond Microfilme, rola D II 22380, cc. 61 – 62.
[6]Ibidem.
[7]Viceamiralul Constantin Bălescu (n. 12 ianuarie 1864, Turnu Severin, jud. Mehedinți – m. 1929, București), pe 1 iunie 1918 a fost numit director superior şi inspector general al Marinei. A fost preşedinte al Comisiei Româno-Ruse şi a semnat, la 14 ianuarie 1918, la Brăila, Convenţia Specială a Comisiei de Armistiţiu a Puterilor Centrale (Armistiţiul de la Focşani), condusă de viceamiralul V.A. Hopman. În baza Î.D.R. nr. 4733/3.11.1920, la 1 noiembrie 1920 a demisionat, predând comanda Marinei la 3 noiembrie 1920. [Marian Moșneagu, ,,Șefii Statului Major al Forțelor Navale. Enciclopedie”, București, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2016, pp. 57 - 61]
[8]Contraamiralul Nicolae Negrescu (n. 30 ianuarie 1864, București – m. 30 decembrie 1940, București) Între 14 și 24 august 1916 a fost comandant titular al Diviziei de Dunăre iar între 24 august și 8 noiembrie 1916 a fost comandantul flotei româno-ruse de operaţiuni pe Dunăre. După începerea ostilităţilor şi angrenarea Flotei de Operaţiuni în apărarea capului de pod de la Turtucaia, la 24 august 1916 în subordinea sa a intrat şi o divizie formată din trei canoniere. A luat măsuri pentru trimiterea monitoarelor cu misiunea de a executa trageri de artilerie asupra trupelor inamice şi pentru asigurarea retragerii trupelor spre Silistra sub protecţia monitoarelor, vedetelor şi canonierelor. Acelaşi rol l-a jucat Flota de operaţiuni româno-rusă, aflată sub comanda sa, în protejarea retragerii Diviziei a IX-a din capul de pod Silistra, iar în continuare în sprijinul flancului drept al armatei de uscat din Dobrogea. Din ordinul contraamiralului Constantin Bălescu, la 15 decembrie 1916 i s-a retras comanda Flotei de operaţiuni, care a fost încredinţată provizoriu comandorului Negru. [Marian Moșneagu, ,,Amiralii României. Dicționar enciclopedic”, Constanța, Editura Ex Ponto, 2017, pp. 369 - 375]
[9]Contramiralul Vasile Scodrea (n. 31 decembrie 1872, București – m. 18 februarie 1934, București) a fost comandant al Marinei Militare în perioada 1 noiembrie 1925 – 13 ianuarie 1934). La 22 noiembrie 1916 a fost numit şef de stat-major al Marinei, iar la 7 ianuarie 1917 a preluat comanda Flotilei de Operaţiuni. Între 28 octombrie 1918 și 31 martie 1921 s-a aflat la comanda Diviziei de Dunăre, în poziţia mobilizat. [Marian Moșneagu, ,,Șefii Statului Major al Forțelor Navale. Enciclopedie”, București, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2016, pp. 67 - 74]
[10]Contramiralul Sebastian Eustațiu (n. 1 decembrie 1956, București – m. 1943, București) a fost comandant al Marinei Militare în perioada 1 aprilie 1909 – 8 ianuarie 1917. În primul an de război 1916-1917 a condus Comandamentul Marinei, cu sediul la Galaţi. La 9 iunie 1917 a fost numit director superior în cadrul Direcţiei Marinei din Ministerul de Război. În această funcţie a lucrat la Iaşi până pe 31 august 1917, când a demisionat. [Marian Moșneagu, ,,Șefii Statului Major al Forțelor Navale. Enciclopedie”, București, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2016, pp. 48 - 52]
[11]Arhivele Militare Române, Fond Direcţia Justiţiei Militare, dosar nr. crt. 88, ff. 33-40.
[12]M.I., ,,† Comandorul Emil Oprișan”, în ,,Marea Noastră”, nr. 1-2/ianuarie-februarie 1944, p. 39.
[13]Ibidem.
[14]Petre Lăzărescu, Radu Volbură, ,,Siluete gălățene”, Cu o Prefață de N.N. Lenguceanu, Galați, Editura Radu Volbură, 192?, p. 49.
[15]A.M.N.R., Biblioteca Arhivistică, Registru Ofițeri Activi Marină 61, vol. 2, f. 161.
[16]M.I., ,,† Comandorul Emil Oprișan”, în ,,Marea Noastră”, nr. 1-2/ianuarie-februarie 1944, p. 39.
   

Ti-a placut articolul?

Comentarii