Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
20:45 21 11 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Elita de „La Manutanţă” Colegii doamnei academician (galerie foto)

ro

02 Nov, 2018 00:00 743 Marime text
În ciuda lansării iniţiatice la apă de la Ţiglina a Şcolii Flotilei (Decizia ministerială nr. 15 din 17 noiembrie 1872), Constanţa rămâne oraşul cu cele mai multe instituţii de învăţământ destinate formării cadrelor necesare cadrelor Marinei Române şi nu numai.
 

 
Mă gândesc la Şcoala Navală (Decizia ministerială nr. 372 din 9 iunie 1920), devenită în 1990 Academia Navală „Mircea cel Bătrân”, la Şcoala de Submecanici şi Submaeştri de Marină, înfiinţată prin Înaltul Decret Regal nr. 3110 din 8 octombrie 1897, convertită în Şcoala de Marină a Maeştrilor Şefi de Specialitate (Decretul nr. 2064 din 1909), actuala Şcoală Militară de Maiştri Militari a Forţelor Navale „Viceamiral Ioan Murgescu”, la Şcoala Medie Militară de Marină din cazarma Ţiglina (Ordinul ministrului Forţelor Armate ale R.P.R. nr. 00123367 din 8 noiembrie 1950), devenită Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” (Decretul Consiliului de Stat nr. 502 din 29 august 1953)[1], reînfiinţat anul acesta sub noua sa titulatură de Colegiu Naţional Militar sau la Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Navale „Viceamiral Constantin Bălescu”, fosta Şcoală de Aplicaţie a sublocotenenţilor de marină” (Decretul nr. 1093 din 26 februarie 1896), reînfiinţată la Constanţa la 1 septembrie 2003 (Ordinul Statului Major General nr. B/5/029 din 7 iulie 2003 şi Ordinul Statului Major General nr. B/5S/1609 din 30 iulie 2003) şi transferată din septembrie 2008 la la Mangalia, în incinta fostului Centru de Instrucţie al Marinei Militare[2].
 
Deşi România nu mai deţine o flotă comercială pe măsura celei existente în 1940, când Navigaţia Fluvială Română, la Dunăre şi Serviciul Maritim Român, la Marea Neagră erau emblematice pentru navigaţia românească ori a celei din 1989, când navele şi echipajele companiilor de navigaţie „Navrom”, „Petromin” şi „Romline”, alături de Întreprinderea de Pescuit Oceanic (IPO) Tulcea impuneau admiraţie şi respect oriunde în porturile lumii, învăţământul de marină românesc prosperă, fiind unul din furnizorii importanţi de forţă de muncă pe piaţa shippingului mondial.
 
Agenţiile de crewing au o ofertă generoasă, întrucât instituţiilor de cursă lungă li s-au alăturat Colegiul Tehnic de Marină – unul dintre puţinii supravieţuitori ai celor şase foste licee „Navrom” din Constanţa, Tulcea, Brăila, Galaţi, Giurgiu şi Orşova –, Colegiul Nautic Român, singura instituţie privată de educaţie în domeniul maritim din România (2016) şi Institutul de Marină Civilă, înfiinţat prin Hotărârea Guvernului României nr. 113 din 6 februarie 1990, actuala Universitate Maritimă din Constanţa (H.G. nr. 85 din 31 ianuarie 2000).
 
Şi, cu toate acestea, la Constanţa a mai funcţionat, între anii 1949 şi 1957, Şcoala Medie Tehnică de Marină. Deşi a dat numai cinci promoţii, cu 232 de absolvenţi, această instituţie rămâne una de referinţă pentru revigorarea navigaţiei maritime şi fluviale naţionale.
Şcoala de piatră
 
La 29 august 2009, elevi şi profesori ai fostei Şcoli Medii Tehnice de Marină Constanţa, împreună cu oficialităţile şi invitaţii, au asistat la momentul solemn al dezvelirii unei plăci comemorative, instalată pe clădirea din incinta portului, în care au funcţionat şcoala şi internatul, în prezent sediul Biroului Vamal Port Constanţa.
 
Autor moral al acestei iniţiative, şeful mecanic Niculae Păduraru a spus cu acest prilej: „ Prin dezvelirea acestei plăci comemorative la 60 de ani de la înfiinţarea Şcolii Medii Tehnice de Marină, prima şcoală din România de ofiţeri pentru marina comercială, emoţiile sunt mai puternice decât furtunile întâmpinate de-a lungul vieţii în diferite sectoare de activitate.
 
Majoritatea dintre noi am slujit cu profesionalism transporturile navale române, iar alţii au activat ca ingineri, profesori universitari, artişti, scriitori, poeţi şi ne mândrim chiar cu titlul de academician, obţinut de o fostă colegă. Timpul a aşternut ninsoare pe părul nostru, al celor rămaşi în viaţă. Aici, pe aceste locuri, pioasă aducere aminte pentru cei plecaţi dintre noi, bunii noştri foşti colegi şi iluştrii noştri profesori.
 
Dând timpul înapoi, cu peste 50 de ani, să retrăim un moment anii de şcoală, gândindu-ne că paşii celor prezenţi astăzi se intersectează cu paşii celor ce ne-au fost colegi, profesori, pedagogi, holul de acces, culoarele clădirii rămânând aproape aceleaşi.
 
La vârsta pe care o avem, putem spune că ne-am făcut datoria şi putem pleca mai curând sau mai târziu, pe drumul fără întoarcere, cu regretul totuşi că urmaşii noştri în ale marinăriei îşi desfăşoară activitatea pe nave maritime comerciale ce au la pupa alte pavilioane şi nu tricolorul românesc.
Fi-vom liniştiţi acolo, în ultimul port de acostare, „Portul Eternităţii“, dacă flota comercială română „va fi iarăşi ce a fost şi mai mult decât atât“ - parafrazându-l pe Petru Rareş.
Vă dorim din inimă sănătate dumneavoastră şi celor dragi şi să aveţi parte de bucurii din partea celor pe care i-aţi crescut cu dragoste părintească.
Mulţumiri şi deosebită consideraţie domnului căpitan de cursă lungă Ion Bălan, directorul general al Administraţiei Porturilor Maritime Constanţa, care a răspuns cu amablilitate solicitării noastre în pregătirea acestui eveniment.”[3].
 
Copiii portului
      Mircea Haneş, absolvent promoţia 1955, viitor tehnician auto, îşi aminteşte: „Viaţa cazonă mi se părea un adevărat coşmar. Tov’ elev din a treia, Florea Tiberiu pe post de cerber. 24 de ore din 24; dormitor de 25 paturi; deşteptarea în sunetul sifleei; programul de înviorare din curte, fie vară fie iarnă; spălatul cu 8 lavoare; încolonarea pentru intrarea la fiecare masă; orele de curs; programul de meditaţie de după amiază; programul administrativ de seară etc, etc. Prea de tot!
Am uitat să spun că, pentru a fi parcă mai pragmatic decât tata, am ales secţia de maşini, întrucât, dacă te dădeau „ăia“ afară din Marină, aveai naibii cel puţin o meserie, nu precum cei de la secţia punte!
Una din laturile cele mai frumoase ale acelei existenţe, a fost reprezentată de oamenii care ne-au îndrumat cunoaşterea: Ştefan Atanasiu - matematică, Simion Chiriac - chimie, Ilie Dumitrescu - organe de maşini, Gheorghe Bădescu - fizică, Vladimir Robu - română, Sara Grosu - engleză, Dan Petricu - desen tehnic, Ion Negoescu - director, Petre Mureşanu – director de studii, şi alţii a căror amintire îmi scapă.
Iată, la mai mult de jumătate de veac, sunt impresionat şi astăzi de ţinuta şi prestanţa profesorului Atanasiu. Orele sale la care „nici musca nu zbura“, au evoluat de la trasul de perciuni şi apelativul „ţârcovnicule“, la „domn’ elev“ în anii superiori, când deveniserăm, nu-i aşa, oarecum...camarazi.
Sau pitorescul Dan Petricu, de la care mi-a rămas întipărită şi astăzi, „marea importanţă a modului de ascuţire a creionului HB în desenul tehnic“ sau modul în care trebuiesc trasate liniile drepte, prin răsucirea creionului între degete.
Profesorul Bădescu, „Moş Pipă“ după porecla care i se trăgea de la nelipsita-i pipă, de aceeaşi vârstă ca şi propria noastră Marină Militară; pipă reparată în permanenţă cu cocă de pâine, încremenită în colţul gurii!
Sau de sex simbolul şcolii (cum s-ar spune astăzi), al celei care în loc să ne înveţe conjugarea verbului „to love“ (era de o frumuseţe seducătoare, mai ales la vârsta noastră crudă), ne chinuia cu „to sail“, pe numele său Sarah Grossu.
Sunt mai mult ca sigur că greşesc prin omisiune, dar tot atât de sigur, că de acolo de sus, cei pe care nu i-am pomenit, mă vor... absolvi. […]
P.S. Cu domnul director de studii Petre Mureşanu, cu care nu am avut ore, fiind maşinist, am avut o singură tangenţă. La o oră a minunatei Dive, doamna profesoară Sarah Grossu, eu, pentru a fi mai demn de luat în seamă, cu o oglindă sprijinită în spatele unui elev şi cu un pieptene, care nu îmi lipsea niciodată din buzunar, îmi aranjam freza.
În acel moment, domnul Mureşanu, prin geamul de la uşa ce separa holul de clasă, privea, dar nu spre mine, ci spre „serafica“ doamnă. În acelaşi timp a observat un „plebeu“, care făcea, în viziunea sa, un gest necugetat.
A deschis uşa şi, cu un gest acuzator, mi s-a adresat: „ - Elev, te duci şi te tunzi!”.
Vai mie, ce palmă pentru mine, primită în faţa Divei şi a colegilor de clasă!...
Am plecat la frizerul Kiazim, dar... m-am rotunjit şi nu m-am tuns zero, cum suna verdictul.”[4].
„Trăiam într-un regim semiocazon, captivi şase din cele şapte zile ale săptămânii între zidurile portului Constanţa, mâncam pe sponci (delicatesa fiind macaroane cu brânză, pregătite şi păzite cu străşnicie de cerber de tanti Solovei Natalia), materialul didactic era nesatisfăcător, şcoala îşi căuta rostul, vocea distinctă între celelalte instituţii şcolare similar – rememora acei ani scriitorul Constantin Novac[5]. Ca să nu mai vorbim, că ultimele trei promoţii au fost brutal blocate de o hotărîre arbitrară a guvernului, fapt în urma căruia zeci de inşi s-au trezit cu foaia matricolă în mână, inutilă în fondul ei, cu speranţa de a apuca alte căi mai favorabile.
Şi totuşi tinereţea îşi spunea cuvântul. Compensam privaţiunile prin solidaritate colegială, prin escapade nocturne în oraş, cu sărituri acrobatice peste gardul împrejmuitor al portului, hoinăream prin ungherele tainice ale locului unde agonizau epavele abia trecutului război, surprinşi uneori de răcanii concentraţi la malul mării pentru a apăra graniţa de est a patriei române, şi aşteptam cu nerăbdare croazierele săptămânale în beneficiul public al micului nostru vas-şcoală, unde îndeplineam toate serviciile de ucenicie şi de gazde ale unui pachebot în miniatură, începând cu ridicarea presiunii la cazane şi (sic!) (Mă văd la bordul «Neptun»-ului, în tunelul acela îngust, metalic, care despărţea compartimentul maşini de cel al căldării, trimis printre alţii să aprind focul şi să ridic presiunea la căldare, în vederea călătoriei de dimineaţă. Tăcerea legănată a fierului, efluviile stinse de uleiuri prăjite pe mecanismele fierbinţi, gusturi cenuşii umede insinuante pe cerul gurii, mă învăluiau discret şi mă trezeau din somnul prelungit pe picioare într-o realitate ce mi se părea astfel singura posibilă. Urma primul hârşâit de chibrit în faţa focului, prima privire încruntată a peretelui căldării, înalt, mâncat de lepra ruginii şi iar întunericul legânat, răvăşit de curenţii de aer ai încăperii, înverşunaţi pe umila mea flacără; apoi feştila, fâlfâind ca o pasăre aprinsă, luminându-mi unghere cu cărbuni, cu mormane de cenuşă neridicate, cu lopeţi, vătraie, răngi şi găleţi răsturnate, agitaţia progresivă a focului în gâlgâitul sonor al pompei de alimentare cu apă, apoi bucuria, şi ea somnoroasă, a izbânzii oglindită în manometre.).
Şi ultima, dar nu cea de pe urmă satisfacţie care ne-a însoţit de-a lungul anilor, amintirea foştilor noştri profesori, cei mai mulţi ofiţeri de marină, scoşi la reformă în favoarea vârstei din motive politice, ancorând anonimi şi deprimaţi în incinta unei instituţii amărâte de învăţământ tehnic. Nu erau pedagogi, nu aveau habar de norme şi prerogative didactice, dar nu s-au desminţit niciodată în capacitatea de a-şi pune în valoare cunoştinţele asumate desigur, pentru cei ce ar fi trebuit să rămână ei înşişi marinari. Excelau în trigonometrie, chimie, electrotehnică şi, nu în ultimul rând, în astronomie, navigaţie sau meteorologie, promovând generaţii de comandanţi şi şefi mecanici în perspectiva unei flote comerciale puternice şi stabile, aşa cum am avut până în 1989. Ştefan Atanasiu, Hristu, Mureşanu, Chiriac, Bădescu, Ilie Dumitrescu, Negoescu şi alţii (deşi personal i-am trădat, navigând pe alte căi decât cele pentru care m-am instruit) ne impun respectul pentru o şcoală care, măcar teoretic, era la fel de temeinică precum altele de afară.
Revelaţia lor, incandescentă încă, a profesorilor care ne-au silit neuronii la exerciţii positive, îmi dau un ghes în plus ca să scriu aceste rânduri. Să nu uităm că, de pe urma prestaţiei lor, pe lângă ofiţeri brevetaţi din rândurile elevilor de la Şcoala Medie Tehnică de Marină au beneficiat ingineri, medici, profesori, oameni de nădejde în compartimente cheie ale societăţii româneşti.”[6].
Evocând anii tinereţii când adulmecau de pe ţărm zările, clc Dumitru Cristea îşi aminteşte cu nostalgie: „Am fost toţi tineri, frumoşi şi entuziaşti. Majoritatea dintre noi am navigat la mare, unii, vitregiţi de legile ţării au rămas să navige la Dunăre, alţii au apucat pe alte drumuri, ajungând profesori, ingineri, medici, scriitori, artişti cu renume, scenografi, ofiţeri ai Marinei Militare, chimişti în armata terestră, profesori universitari.
Cei de la mare au ajuns căpitani de cursă lungă, şefi mecanici, care au navigat pe navele maritime până la ieşirea la pensie, alţii s-au retras ceva mai înainte de pensionare, din diferite motive, cu brevetele de căpitani de cursă lungă sau şefi mecanici, ajungând comandanţi instructori şi şefi mecanici instructori în cadrul Companiei de Navigaţie Maritimă şi Fluvială „Navrom”.
Unii au navigat pe funcţii de comandant pe nave străine, sub diferite pavilioane. Câţiva au funcţionat pe navele de pescuit oceanic, în cadrul Companiei I.P.O. Tulcea, pe funcţii de comandanţi, şefi mecanici. Zamfirescu Jorge, căpitan de cursă lungă, a fost comandantul primului trawler românesc, construit în Japonia, «Galaţi». Schimbischi Gheorghe, căpitan de cursă lungă, după doi ani de comandă pe nave comerciale şi trawlere, a fost numit chiar directorul Întreprinderii de Pescuit Oceanic din Tulcea.
Din motive de sănătate sau... altele, unii dintre colegi au trecut la Serviciul de Pilotaj Maritim, fiind piloţi în porturile Constanţa, Midia, Agigea sau Mangalia, ajungând piloţi şefi, sau conducând servicii de pilotaj la mare sau Dunăre.
Au fost unii care au renunţat la cursele lungi, rămânând în portul Constanţa, pe navele de salvare, pe macaralele plutitoare, drăgi, remorchere portuare sau conducând secţii de exploatare portuară şi Grupul de Salvare Maritimă, sau la serviciile de personal ale „Navrom” sau la Căile Navigabile.
Au mai fost comandanţi şi şefi mecanici care, cu remorcherele maritime pe care erau îmbarcaţi, au remorcat nave, platforme de barje, ajungând până în Golful Persic.
Alţii au reprezentat interesele C.N.M. „Navrom” în Liban, la Beyrouth, în Siria, la Tartouse şi Latakia, şi-n Turcia, la Istanbul şi strâmtori etc.
Cei de la Dunăre au ajuns comandanţi şi şefi mecanici pe navele fluviale româneşti, unii navigând până la Regensburg, în Germania, comandând nave de croazieră sau remorchere, tractând şlepuri, alţii pe macarale plutitoare sau nave de servitudine, hidrografice, drăgi etc.
Parte au ajuns piloţi de Dunărea maritimă, pilotând nave maritime de mic sau mare tonaj, sau piloţi pe întreaga Dunăre, pilotând navele fluviale de toate tipurile.
Dintre cei de la fluviu, unii s-au retras din navigaţie, ocupând funcţii de căpitani de port, comandanţi sau şefi mecanici instructori, dispeceri ai Companiei Fluviale „Navrom” sau reprezentanţi ai companiilor străine de navigaţie fluvială.
Câţiva, din diferite promoţii, din cauza legilor vitrege, au apucat alte drumuri, cu alte meserii, ajungând toţi în funcţii mari. Au mai fost scenarişti, scriitori, redactori de publicaţii literare sau reviste de specialitate, profesori şi profesori universitari.
Au plecat şi în armată, câţiva la Marina Militară, ajungând comandanţi de nave, şefi de servicii sau hidrografi pricepuţi.
În armata de uscat, din rândurile noastre, a absolvenţilor Şcolii de marină comercială, după multiple specializări militare, un coleg a ajuns specialist chimist, cu gradul de colonel la ieşirea la pensie, şi care a predat şi în învăţământul superior militar.
Doi au activat în cadrul Ministerului de Interne.
Din prima promoţie, doi mecanici au terminat Academia Navală din Leningrad, ajungând ingineri şi mai apoi au ocupat funcţii în Ministerul Transporturilor, la Departamentul Maritim şi la Registrul Naval Român.
Câţiva au rămas în străinătate, apucând alte drumuri, unde s-au realizat. […] Se ştie bine despre unul care a ajuns scriitor cunoscut în Germania, altul în Franţa, alţii prin Canada, Spania... sau oriunde în lume.”[7].
Printre absolvenţii celor cinci promoţii se numără c.l.c. Nicolae Mirea, c.l.c. Dumitru Cristea, c.l.c. Alexandru Stoica, comandorul (r) Ionel Tamba, academicianul dr. antropolog Cristina Suzana Glavce, actorul Nicu Constantin, poetul, jurnalistul şi editorul Ion Dumitru, prozatorul, jurnalistul şi scenaristul Constantin Novac, şeful mecanic Niculae Păduraru, căpitanul de port şi jurist Aurelian Al. Niculescu, scriitorul şi memorialistul Nicolae Dinu, inginerul Nicolae Pomazan, muzicianul Silion Valeriu, pilotul şef şi marele pasionat de sport şi yachting Nicolae Culică, inginerul, rugbist de performanţă, ajuns primar al municipiului Giurgiu (februarie 1992) Remus Tunaru, inginerul mecanic termoenergetician Mihai Popovici, căpitanul portului Brăila Dinu Cristache, inginerul constructor şi comodor al Yachting Clubului Regal Român Valerie Caradobre-Timofei, colonelul prof. univ.dr. ing, Mihai S. Stan, scriitorul fondator al Transylvania Society Dracula Nicolae Păduraru, profesorul de educaţie fizică Popa Gheorghe şa.m.d.

Dascăli de elită

Ca în orice şcoală care se respectă, mentorii sunt şi demoni şi zei. „Şcoala noastră era situată în centrul de atunci al portului, aproape de siloz, în clădirea pe care toată lumea o cunoştea sub denumirea de „La manutanţă“. La parterul clădirii îşi avea sediul Comitetul Sindical al portului; la etajul I se găseau clasele tuturor celor patru ani de studii, împreună cu cancelaria profesorilor şi directorilor, iar la etajul II, dormitoarele, vestiarele, o sală de sport şi magazia de materiale şi lenjerie; cantina se găsea la parter, în partea dinspre răsărit, în continuarea spaţiului destinat sindicatului. Existau deci, condiţii pentru masă, odihnă şi învăţătură, mai trebuia voinţa elevului, care, după aprecierile mele, a existat.
Deşi am întâmpinat greutăţi, decepţii, umilinţe chiar, pot spune acum, după 48 de ani (în 2001 – n.a.), că am avut parte de o învăţătură cât se poate de mănoasă, care ne-a luminat mintea şi ne-a întărit spiritul, contribuind din plin la formarea noastră ca oameni.
Dascălii noştri din acea vreme se pot odihni liniştiţi că le-am respectat dorinţele, le-am urmat pildele pe care ni le insuflau cu truda lor zilnică şi nu le-am înşelat aşteptările.
Am avut şansa ca să contribuie la modelarea noastră profesori de renume ai Constanţei ca: Petrică Mureşanu, zis Golema, director de studii şi profesor de marinărie; Ştefan Atanasiu, zis Tigrul, profesor de matematică; Constantin Chiriac zis Farmacistul, profesor de fizică şi chimie; Ilie Dumitrescu, zis Pişpirică, profesor de termodinamică; Gheorghe Bădescu, zis Moş Pipă, profesor de mecanică teoretică; Leonte Paraschiva, profesor de limba română, Ion Chirilă, zis Popa, profesor de istorie, Carol Werner, zis Neamţul, profesor de limba rusă; Viorel Mita, zis Amiralul, profesor de sport şi manevrarea bărcilor ; Petricu Dan, profesor de desen tehnic.
Pe atunci, deşi încă neformat, simţeam o nespusă admiraţie pentru ei şi sunt mândru şi astăzi că i-am avut ca dascăli”[8] – afirmă în unul din volumele sale autobiografice Nicolae C. Dinu.   
„Chiar dacă nu am navigat după absolvirea şcolii din motive independente de voinţa mea, consider că am datoria morală să-l evoc cu adâncă recunoştinţă şi pioşenie pe cel care mi-a fost profesor de navigaţie, locotenent-comandorul Gheorghe Hristu, spre a-i cinsti memoria, ca pe unul care a format ofiţeri de marină comercială (1949-1955), unii ajungând comandanţi de cursă lungă, ca Nicolae Mirea, Octavian Pleşoianu, Nicolae Udrişte, Eugen Bondalici, Constantin Trăistaru şi alţii.
Toamna anului 1950 mă găseşte ca proaspăt admis în Anul I al Şcolii Medii Tehnice de Marină din portul Constanţa. Începea pentru mine, ca şi pentru colegii mei, drumul într-o lume mirifică, alimentată până atunci de lectura Dox-urilor şi a filmelor cu tematică marinărească; iată-mă aproape de realizarea visurilor adolescenţei mele.
Pe fondul acestor trăiri, mi-aduc aminte, ca acum, ziua în care am vizitat nava «Ardeal», pentru a înţelege mai bine ce presupuneau cele două specializări ale şcolii: punte şi maşini. Evident, mi-am ales specialitatea punte, perspectiva de a devein ofiţer de marină comercială, a constituit o permanentă motivaţie pentru efortul la disciplina navigaţie, care a avut în centrul ei pe profesorul Gheorghe Hristu.
După acest episod, urmează vizita puntiştilor la nava şcoală «Meropi», acostată vis-à-vis de şantierul naval, fiind însoţiţi de profesorul Gheorghe Hristu, vizită care a încrustat în sufletele noastre tinere ceva nedefinit de dureros. Profesorul nostru, despre care aflasem că făcuse războiul şi care proba acest fapt cu o invaliditate la piciorul stâng, plângea! Vizita noastră, printr-un joc al hazardului, a coincis cu momentul ranfluării torpilorului «Năluca», al cărui ultim comandant fusese chiar locotenent-comandorul Gheorghe Hristu.
Ne-am apropiat timizi de el, ne-am făcut curaj şi l-am întrebat ce s-a întâmplat. Vedeam pentru prima dată bucăţi mari de bordaj şi multe, multe oseminte, care ne-au obsedat pe toţi vreme îndelungată, berete şi caschete, care, după cum ne-a spus profesorul, erau ale foştilor lui subordonaţi şi camarazi de luptă.
Povestea pe care ne-a spus-o profesorul seamănă cu multe alte evenimente triste, petrecute în vreme de război. Era duminică, 20 august 1944, şi torpilorul«Năluca», având defecţiuni la turbine, a intrat în Şantierul Naval pentru reparaţii. Neşansa navei şi a echipajului a făcut ca în această zi să aibă loc un atac aerian asupra portului Constanţa, iar«Năluca» era în imposibilitatea să iasă în mare şi, ca şi cum acest lucru nu ar fi fost suficient, s-a petrecut şi stupida întâmplare ca una din cele două bombe care au lovit-o să intre pe unul din coşurile navei, transformând, într-o fracţiune de secundă, totul într-un cimitir de oameni şi fiare. Comandantul navei, locotenent-comandorul Gheorghe Hristu, a avut şansa să supravieţuiască cu rotula piciorului stâng sfărâmată.
Locotenent-comandorul Gheorghe Hristu, după cum ne-au spus ceilalţi profesori, care proveneau ca şi el din Marina Regală şi unii îi fuseseră chiar subordonaţi, absolvise în Franţa un curs de aparate de navigaţie.
Profesorul Gheorghe Hristu aşa cum l-am cunoscut, , era un om sobru, chiar distant, un foarte bun profesor, exigent dar drept în aprecierea cunoştinţelor noastre. După tipicul vremii de atunci, ca unul care avusese o comandă şi luptase pe frontul antisovietic, era considerat reacţionar.
Exigenţa lui avea să culmineze în anul 1953, când, din cei 22 de elevi ai anului III punte (din care făceam şi eu parte), a lăsat 12 corigenţi la navigaţia astronomică, iar în toamnă 11 repetenţi. Toată această situaţie a produs un uriaş scandal şi imediat a sosit o comisie de la Ministerul Transporturilor, care a reexaminat pe toţi cei implicaţi şi a confirmat corectitudinea şi exigenţa profesorului.
În urma acestui scandal a fost scos de la catedră, dar la intervenţiile elevilor, şi în special a clasei mele (eram în anul IV şi începusem probleme de traversade, compensare magnetic etc), a fost rechemat şi am absolvit şcoala sub directa lui îndrumare.
Anii au trecut şi cu toate că odiseea vieţii m-a condus spre altă specializare militară, am rămas credincios primei mele iubiri - marea.
Chiar dacă eu nu am putut fi un discipol al profesorului meu, locotenent-comandorul Gheorghe Hristu, nu pot să nu-mi amintesc cu deosebită satisfacţie că a avut un discipol în persoana regretatului şi distinsului amiral Gheorghe Sandu (în subordinea căruia am fost şi eu cândva), care şi-a făcut ucenicia pe torpilorul «Năluca», sub comanda locotenent-comandorului Gheorghe Hristu.
Am scris aceste rânduri având convingerea că elevii au datoria morală să cinstească memoria profesorilor lor, ca pe a propriilor părinţi.”[9].

Femei la bord!

Cu toate că înainte de 1989 prezenţa unei femei pe o navă era un eveniment în sine doar când venea vorba de o vizită ocazională, este greu de imaginat cum de, la începutul anilor ’50, au fost acceptate şi câteva tinere aspirante în această instituţie.
„Îndelungata luptă a reprezentantelor sexului frumos pentru drepturi egale cu ale bărbaţilor a marcat şi câteva cuceriri – povesteşte inginerul Valerie Timofei. Pentru Marina noastră este de consemnat anul 1953. Primele trei fete şi-au făcut apariţia în clasa noastră. Erau primele femei cadeţi: Ioana Ficuţ, o fată zveltă, cu părul împletit într-o coadă groasă pe spate, cu ochi negri şi buze minunate, aterizând la şcoală direct din Cogealacul natal; Mioara Spânoche, micuţă, vioaie, cu un zâmbet tremurat pe faţa-i cu trăsături mongoloide, proprii Topraisarului; Nuţi şi nu mai ştiu cum, o blondă spălăcită şi enigmatică, minionă şi înceaată în reacţii şi mişcări.
Nu mi-am dat seama niciodată ce mobil le-a motivat alegerea. Să fi fost lecturile care le-au înflăcărat imaginaţia?! Ar fi avut acces la ele în mediul din care proveneau? Să fi fost dorinţa de aventură? Nu prea o arătau. Mister! Iar pe vremea aceea nu ne interesau misterele.
În orice caz, liniştea clasei, ce vorbesc eu, liniştea şcolii a fost greu perturbată, dorinţa fiecăruia de a ocupa un loc în inima acestor fete a învins-o pe aceea de a cuceri tainele logaritmilor.
Iarna lui 1953-1954 ne-a adus o vacanţă prelungită din cauza viscolului teribil care troienise întreaga Românie. Trenurile, când s-au pus din nou în mişcare, circulau din Buzău prin adevărate canioane de zăpadă. Când am coborât în gară, de sus, de la Poarta II, în faţa ochilor ne aştepta o privelişte insolită - marea era îngheţată.
Prima mea izbândă marinărească - dar şi ultima - a fost o plimbare pe această mare, de mână cu Ioana. Deşi inima îmi zvâcnea cu putere, urechile mi-au degerat şi, săptămâni după, mi se cojeau ca zdrenţele fluturânde ale unui drapel victorios în luptă.“[10].

Un sfârşit fără… sfârşit

      Deznodământul acestui inedit experiment şcolar postbelic este redat, în sinteză, de acelaşi meticulos memorialist, clc Dumitru Cristea: „Din totalitatea de 300 de elevi, admişi succesiv, între anii 1949-1954, doar mai puţin de jumătate, trei promoţii (’53, ’54, ’55) au putut termina şcoala, în mod normal, cu examenele de Diplomă şi practica încheiată, fiind îmbarcaţi ca ofiţeri stagiari, la punte sau maşini, în funcţie de şanse, pe navele de cursă lungă maritimă, la Dunăre sau pe vasele serviciilor portuare din Constanţa ş.a. Dintre cei 150 de elevi, intraţi succesiv în şcoală, câte 50 la admiterile din ’52, ’53, ’54, cei care am rezistat, am fost siliţi să părăsim şcoala neterminaţi, după trei, doi, sau un an de studii, în majoritate urmând şi absolvind alte şcoli, licee, facultăţi, profilate pe navigaţie sau alte branşe.
În această categorie s-au încadrat şi elevii din promoţia mea (’56), fiind trimişi acasă după trei ani de studii, doar cu o foaie matricolă, fără valoare. De atunci pe unii dintre colegi nu i-am mai văzut niciodată.
Parte dintre noi ne-am angajat, ulterior, în navigaţia fluvială sau portuară, la covertă sau maşini, ca simpli marinari sau maşinişti, iniţial consideraţi fără calificare şi, uneori, în scurte perioade, am fost ambarcaţi câte 2-3 pe aceeaşi navă, ceea ce ne-a permis o mai bună cunoaştere reciprocă.
În majoritate însă am fost dispersaţi pe diferite nave şi în diferite sectoare şi nu ne-am mai putut vedea sau ne-am reîntâlnit doar fugar, cu prilejul unor escale simultane, în perioadele unor reparaţii sau în timpul iernaticului, în diferite porturi, bazine sau şantiere navale.”[11].
      Absolvenţii Şcolii Tehnice de Marină, desfiinţată prematur în aprilie 1955, s-au întâlnit, anual, începând cu 17 septembrie 1983, inclusiv în această vară. Şi-au înfiinţat, mai mult pentru ei, o revistă - „Tânărul marinar” – iar unii îşi scriu şi astăzi, cu sârg, memoriile. Toţi sunt pensionari, bunici şi străbunici şi, evident, neîntrecuţi povestitori. Dintre foştii absolvenţi ai Şcolii Medii Tehnice de Marină din Constanţa, doar vreo 30 mai sunt în viaţă.
Şi, cu toate că numărul lor scade de la un an la altul, în siajul atâtor amintiri frumoase, pe zi ce trece, în inimile lor triumfă marea lor dragoste pentru Mare şi Marina Română.
 
Sursa foto: Colecţia şefului mecanic Niculae Păduraru
 
 Despre Marian Moşneagu 
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016). 

Citeşte şi:

Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Interviu online cu comandor (r) Marian Moşneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci şi un standard de viaţã” (galerie foto)
 
Schimbare de nume sau de destin? Ultima dorinţă (galerie foto)
 
 
                                                      
 
 
[1] Dr. Marian Moșneagu, ,,Politica navală postbelică a României (1944-1958), București, Editura ,,Mica Valahie”, 2006, p. 347.
[2]Comandor Petrică Pîrvu, comandor dr. Marian Moșneagu, comandor Dănuț Andronie, ,,Monografia Școlii de Aplicație a Forțelor Navale – 120 de ani de tradiție în instruirea echipajelor”, Iași, Editura StudIS, 2016, p. 108.
 
 
 
[3]Ion Dumitru, ,,Antologia revistei «Tânărul marinar» 2007-2012 & Addénda”, Constanța, Editura Ex Ponto, 2016, p. 7.
[4] Ion Dumitru, ,,Antologia revistei «Tânărul marinar» 2007-2012 & Addénda”, Constanța, Editura Ex Ponto, 2016, pp. 50-52.
[5] Constantin Novac (n. 15 august 1937, Constanța – d. 30 septembrie 2016, Constanța), scriitor, scenarist și publicist, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat în revista ,,Tribuna”, în anul 1963. A publicat, printre altele, însemnările de călătorie ,,Fericit cel care, ca Ulise...” (1978), ,,Vară nebună cu bărci albastre” (1983), ,,Oameni, furtuni, vapoare” (1984), ,,Plutind avan pe marea cea adâncă” (1987) ș.a.
 
[6]Ion Dumitru, ,,Antologia revistei «Tânărul marinar» 2007-2012 & Addénda”, Constanța, Editura Ex Ponto, 2016, pp. 131-133.
 
[7] Ion Dumitru, ,,Antologia revistei «Tânărul marinar» 2007-2012 & Addénda”, Constanța, Editura Ex Ponto, 2016, pp. 268-270.
 
[8] Ion Dumitru, ,,Antologia revistei «Tânărul marinar» 2007-2012 & Addénda”, Constanța, Editura Ex Ponto, 2016, pp. 228-229-270.
 
[9] Mihai Stan, ,,Reconstituire”, în ,,Tânărul Marinar” nr. 3/2010, pp.11-12.
[10]Ion Dumitru, ,,Antologia revistei «Tânărul marinar» 2007-2012 & Addénda”, Constanța, Editura Ex Ponto, 2016, pp. 69-70.
 
[11] Ion Dumitru, ,,Antologia revistei «Tânărul marinar» 2007-2012 & Addénda”, Constanța, Editura Ex Ponto, 2016, pp. 274-275.
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii