Aspiranţii sabotaţi de rege Mârțoaga Școlii Navale (galerie foto)

Bucuria absolvirii Școlii Navale este cel mai frumos eveniment pe care îl trăiește intens orice cadet, ajuns la finalul primei etape dintr-un amplu și perpetuu proces de pregătire și perfecționare. Ceremonialul care marchează aceste eveniment unic din viața celor mai tineri ofițeri de marină este, pe cât de spectaculos pe atât de emoționant. Savurat deopotrivă de finaliști, părinți, dascăli și foștii comandanți mici și mari.
 

 
Dar pentru aspiranți viața de marinar abia acum începe cu adevărat. Cu asumarea răspunderilor primei funcții, cu perspectiva continuării pregătirii la Școala de Aplicație și în stagii de ambarcare și cu tot felul de noi și inerente provocări. O astfel de poveste mi-a încredințat-o cu ani în urmă comandorul Mircea Matei¹, care a urmat cursurile Școlii Navale în plin război.
 

Micii infanteriști marini

 
„Pe 15 august 1943, pe poarta Regimentului de Infanterie Marină din garnizoana Reni intrau 57 de tineri dornici să devină ofițeri ai Marinei Militare. Dintre aceștia, 37 eram selecționați în urma unui examen de admitere, iar 20 fuseseră repartizați de Comisariatele militare pentru a fi instruiți ca ofițeri de rezervă.
 
Organizați pe două plutoane, punte și mecanici, am fost echipați cu uniforma kaki specifică Infanteriei marine, bluză și pantalon strâns pe gleznă și șapcă cu calotă și cozoroc. În primele zile de pregătire accentul s-a pus pe cunoașterea principalelor articole din regulamentele militare și din Codul justiției militare, referitoare la îndatoriri și, în special, încălcarea normelor de disciplină militară. Ulterior ni s-au repartizat armamentul și am trecut la programul de instrucție. Imediat după noi au sosit în regiment și elevii anului II al Școlii Navale, care urmau să execute același program, însă organizați în subunități separate. Toți comandanții elevilor – de companie, de plutoane și de grupe – erau ofițeri și sergenți în termen, din efectivele regimentului. Instrucția era simplă; individ, grupă, pluton, companie, însă realizarea ei practică era deosebit de anevoioasă. Culcările, alergările și deplasările târâș prin câmpurile pline de scaieți și cu mânecile de la bluze suflecate, era un chin pe care îl înduram cu multă greutate. Am rezistat totuși și am făcut față tuturor cerințelor până la sfârșitul acestei perioade.
 

Cu „Mircea”, spre noi orizonturi

 
La 20 septembrie, în portul Reni a acostat bricul “Mircea”, la bordul căruia am fost ambarcați. Am primit uniforma de marină din postav gros (ținuta de iarnă) cu guler, lustrin și “macaroane”, de care eram foarte mândri și fericiți. Așteptam cu nerăbdare să începem noua etapă de pregătire pentru a ne iniția în meseria pe care ne-o alesesem. Nava s-a deplasat la Brăila, unde avea stabilit locul de staționare. Pregătirea de aici era aceea pe care ne-o doream și începea cu primele noțiuni de cunoaștere a navei.
 
Am fost repartizați pe roluri², fiecare cu atribuțiuni specifice, la diverse activități. Unitatea nefiind operativă, nu aveam roluri de luptă, rolul cel mai important fiind cel de curățenie, care trebuia executată cu cea mai mare exigență. Sâmbătă, când se executa curățenia generală a navei, întregul efectiv participa la bricuitul³ punților. Era destul de neplăcut ca în luna septembrie să freci puntea cu nisip și cu apă rece, care venea dintr-un furtun manevrat de un elev din anul II. Conform tradiției, așa, ca din greșeală, din când în când mai eram împroșcați direct cu un jet de apă.
 
Partea teoretică avea ca tematică nomenclatura marinărească, cunoașterea navei, Regulamentul serviciului la bord și armamentul specific de marină. Partea practică urmărea perfecționarea deprinderilor marinărești și consta în exerciții de urcare și coborâre în și din arboradă, trasul la rame, manevra cu bărcile și șalupa, lucrări de matelotaj⁴, alarme de zi și de noapte pentru diverse activități etc. În ceea ce privește traiul la bord, trebuie remarcat faptul că era total diferit de cel de la Infanteria marină. Masa zilnică era deosebit de bună, cu un surplus de calorii față de unitățile de uscat. Cu toate acestea, la un moment dat, ne cam săturasem de friptura de pui! Așa se face că unii elevi au ieșit la raport și l-au rugat pe ofițerul secund să ia măsuri ca puiul să fie înlocuit cu niște ciorbe.
 
Viața decurgea liniștit și toți eram mulțumiți de modul în care se desfășura pregătirea noastră. Programul se desfășura normal când, la sfârșitul lunii septembrie, o comisie trimisă de Comandamentul Marinei Militare s-a prezentat la bord, pentru a-i lua în primire pe colegii noștri care făcuseră angajament pentru școlarizare în Germania sau pentru țară. Menționez faptul că pentru examenul de admitere în Școala Navală, candidații trebuiau să prezinte o adeverință autentificată la Tribunal, prin care cel în cauză declara că dorește să urmeze cursurile Școlii, fie în țară fie în Germania. Exista și a treia variantă, cu mențiunea țară sau Germania, în funcție de nevoi. Tot în această adeverință se mai specifica obligația celui în cauză de a rămâne în activitate timp de 9 ani și că până la vârsta de 24 de ani nu se va căsători! Încălcarea acestor prevederi se sancționa cu plata unor despăgubiri pentru școlarizare, în sumă de 200 000 lei (plătibilă de către părinți). Salariul mediu pe atunci era de circa 2000 de lei lunar.
 
Deoarece situația frontului devenea tot mai neclară, nimeni nu mai dorea să plece din țară. Protestele au fost zadarnice deoarece delegații aveau asupra lor adeziunile legalizate și contrasemnate și de părinți. Dată fiind starea de război în care ne aflam, cei în cauză puteau fi ridicați cu forța. Așa se face că zece dintre camarazii noștri, care aveau asemenea adeziuni, ne-au părăsit și au plecat în Germania. Soarta lor a fost destul de tristă. După o instrucție de infanterie făcută după canoane nemțești și o foarte scurtă pregătire teoretică, au fost ambarcați pe vedete torpiloare și trimiși la unitățile operative care acționau în Marea Nordului. Regulat primeam scrisori de la ei, în care ne relatau că zilele de la Reni au fost un adevărat Paradis, pe lângă ce au îndurat ei acolo, în perioada de aclimatizare.
 
Nemaiputând suporta regimul la care erau supuși de către instructorii germani, doi dintre camarazii noștri trimiși în Germania, elevii Paul Filipescu și Mircea Neculce au cerut să fie retrimiși în țară. Neprimind aprobarea, au agresat un instructor german, în afara orelor de program. Consulul român din Germania a fost sesizat de fapta lor și, ca urmare, cei doi au fost repatriați. Aici au fost retrogradați și trimiși la trupă, pe un monitor fluvial. După 23 august 1944, monitorul a fost scufundat de către aviația sovietică. Înotând până la mal, cei doi au fost capturați de trupele sovietice și internați într-un lagăr de prizonieri din Ismail. După câteva zile de captivitate, cei doi au evadat din lagăr, au mers pe jos până la Brăila, unde aveau familiile, apoi s-au prezentat la Comandamentul Marinei. Aici au fost reabilitați și, în anul II, au redevenit camarazii noștri.
 
De la ei, precum și de la alții, care după război s-au înapoiat în țară, am aflat de soarta tristă pe care au avut-o în Germania. Nu pot să trec mai departe fără să relatez faptul că după 23 august 1944, toți elevii români din anii I și II aflați în Germania au fost luați prizonieri de război și au fost duși să lucreze într-o fabrică de armament care producea componente pentru rachetele V1 și V2. Când li s-a adus la cunoștință că trebuie să lucreze în fabrică, toți au protestat, invocând prevederile Tratatului de la Geneva cu privire la prizonierii de război. Ofițerul german care răspundea de ei nici n-a vrut să audă de așa ceva și a aruncat o salopetă la picioarele elevului din anul II, care era la flancul drept. Acesta a refuzat să o ridice. Neamțul a scos pistolul din toc și a repetat ordinul. Refuzând și a doua oară, elevul a fost împușcat pe loc.
 
Prevăzând că îi așteaptă aceeași soartă, ceilalți elevi au ridicat salopetele și au intrat în fabrică. Între timp, Aliații începuseră bombardamente masive și tot mai intense asupra Germaniei. Dacă inițial pe timpul alarmelor toți cei din fabrică intrau la adăpost, ulterior s-a luat măsura de a nu se mai întrerupe lucrul. Această hotărâre a fost fatală pentru doi din camarazii noștri, elevii Alexandru Căgășanu și Liviu Novac. Ambii au fost pur și simplu sfârtecați de explozia unor bombe.
 

La Școala Navală

 
La începutul lunii noiembrie, am fost debarcați de la “Mircea” și trimiși la Constanța, unde am început cursurile la Școala Navală. Față de condițiile avute la Reni, situația din noua locație era incomparabil mai bună. Cazarea, hrana, condițiile igienico-sanitare erau la un nivel mai mult decât corespunzător, chiar dacă efectivele din școală depășeau capacitatea inițială pentru care aceasta fusese construită. Corpul profesoral era constituit din ofițeri de marină cu program permanent și ofițeri de la nave, care asigurau unele ore de pregătire de specialitate. Matematica era predată de doi profesori civili cu studii superioare, iar comanda companiei de elevi revenea unui ofițer de infanterie. Acesta era căpitanul Moisescu, un ofițer cu înalte calități militare, bun organizator, bun instructor și de o exigență ieșită din comun. La vremea respectivă nu prea îi înțelegeam exigența și duritatea, însă mult mai târziu cu toții l-am apreciat la justa lui valoare. Tot cu el executam și instrucția de infanterie, pentru care erau afectate doar două ore săptămânal, deoarece programul de învățământ cuprindea foarte multe discipline. Din această cauză, pentru a nu se consuma timpul cu deplasarea la câmpul de instrucție, aceasta se făcea cu autobuzul. În consecință, antrenamentul la marșurile de lungă durată ne lipsea cu desăvârșire.
 
Cursurile teoretice și practice în laboratoare, săli de specialitate sau la nave s-au desfășurat normal în perioada noiembrie 1943 – martie 1944, eforturile depuse fiind mai mult de natură intelectuală și mai puțin din punct de vedere fizic. Spre sfârșitul lunii martie 1943, între orele 21.00 și 22.00 a avut loc un atac al aviației sovietice asupra Constanței. Noi, elevii, am intrat în adăposturile din curtea școlii și în gropile individuale săpate tot de noi în timpul instrucției tactice de infanterie, pe versantul dinspre port. Riposta artileriei navelor și a artileriei antiaeriene române și germane a fost atât de puternică încât nici un avion sovietic nu a putut lansa vreo bombă asupra portului. Pagubele au fost minime, doar câteva case de la marginea orașului au suferit avarii ușoare.
 
În ziua de 4 aprilie 1944, Bucureștiul a fost bombardat de aviația americană, pagubele materiale fiind foarte mari. Deoarece aceste atacuri deveneau tot mai frecvente și Constanța fiind un obiectiv de importanță strategică, organele superioare au hotărât ca Școala Navală să fie evacuată. Așa se face că în ziua de 5 aprilie 1944, pe la ora 15.00, am fost alarmați și adunați la front anul I și anul II, cu arma la picior și pătura în bandulieră. Fără altă explicație, ni s-a ordonat de către comandantul companiei elevi “- Direcția Tariverde, înainte marș!”. Auzeam pentru prima oară despre numele acestui sat, despre a cărui existență nici nu auzisem. Camarazii noștri care erau din Constanța ne-au spus că acest lucru nu este posibil, satul fiind situat la distanță de aproximativ 50 km. Am crezut atunci că este o glumă și am luat-o ca atare.
 
Am mers cântând cu mult entuziasm până la ieșirea din orașul Constanța și am ținut-o într-o cântare până în comuna Ovidiu. Ne-am oprit în curtea școlii din comună, unde am primit hrană rece. Câteva săli de clasă erau pline cu paie. Pe ele ne-am întins păturile și, obosiți cum eram, am adormit imediat. La ora 04.00 s-a dat deșteptarea. Elevii anului II au primit ordin de înapoiere la Constanța, deoarece se primise decretul de avansare pentru promoția lor, 1944. Ajunși în Școala Navală, li s-a organizat o mica festivitate de avansare, apoi au fost repartizați la navele de luptă, deoarece începuse pregătirea pentru evacuarea trupelor româno-germane din Crimeea.
 
Noi, cei din primul an, am fost încolonați și, în aceeași direcție Tariverde, ne-am continuat drumul. Cu toată oboseala acumulată după prima etapă, în primele trei-patru ore am mai făcut noi față marșului, însă după ce vremea a început să se mai încălzească, mersul devenea tot mai anevoios. Căpitanul Moisescu, singurul ofițer care ne însoțea, era și el foarte supărat pe cei din conducerea școlii, deoarece nu ne fusese asigurat un mijloc de transport. După aproximativ 20 km ni s-a permis deplasarea de voie. Refăceam formația numai pe timpul traversării satelor.
 
În jurul orei 17.30 am zărit comuna Tariverde. Cu un ultim efort am ajuns pe malul unui pârâiaș, cu un firicel de apă. Fără nici o comandă, am luat-o cu toții la goană și am sărit cu bocancii în apă și acolo am început să ne descălțăm. După o asemenea răcoreală, am ajuns în cele din urmă la școala din comună. Aici, prin grija organelor administrative ale școlii, am găsit clasele amenajate cu paturi suprapuse și cu tot cazarmamentul necesar. Nu ne-am prea atins de masa care ne fusese pregătită, ci am trecut direct la odihnă. A doua zi, am primit cazmale și lopeți și am început amenajarea unor adăposturi antiaeriene, deoarece foarte frecvent formații de avioane inamice survolau spațiul nostru aerian. Măsura era preventivă, deoarece atacurile nu ne vizau pe noi, ținta lor fiind Constanța.
 
După trei zile de săpat am început cursurile într-un grajd, amenajat de organele școlii ca sală de clasă. O foloseam prin rotație cu elevii mecanici, deoarece spațiul era insuficient. Când unii erau la clasă, ceilalți erau la câmpul de instrucție. Am continuat la Tariverde această pregătire improvizată, asigurată cu un minim de profesori, unul dintre ei devenind universal, care preda navigație, tactică, istorie navală, topografie, limba germană etc. Acesta era căpitanul Mihai Bujeniță⁵, un om deosebit de inteligent și cu o cultură deosebită în cele mai diverse domenii de activitate.
 
Pe 10 mai 1944 am fost ambarcați într-un vagon de persoane și ne-am deplasat la Galați, la Flotila de Dunăre, cu baza la Țiglina. După o scurtă staționare, timp în care ni s-au prezentat mai multe tipuri de nave, ne-am deplasat la Brăila apoi la Ostrovul Arapu, unde erau dislocate navele Divizionului de Monitoare și Flotila de Dragaj Fluvial. La Arapu, am fost cazați pe șlepul “Irene”, amenajat cu dormitoare, bucătărie, sală de mese și cabine pentru ofițerii care ne însoțeau, căpitanul Bujeniță și comandorul Lungeanu. În aceste condiții am executat practica la navele fluviale. Ni se prezentau materialele de dragaj, minele fluviale, noțiuni de balistică, conducerea tragerilor, participam la tragerile de calibru ale monitoarelor, am executat și condus trageri cu țevi reduse.
 
Am participat la marșurile de instrucție ale monitoarelor în Delta Dunării, în poligoanele de tragere, la misiunile de dragaj, precum și la un marș până la Ruse, unde o stație germană executa demagnetizarea navelor. Cu ocazia marșurilor pe Dunăre ne însușeam regulile de navigație pe fluviu și întocmeam schițele zonelor pe care le parcurgeam. La diferite ore din noapte eram treziți și verificați la identificarea constelațiilor și astrelor. Întreaga perioadă de practică la Dunăre ne-a fost de un real folos atât pentru însușirea armamentului și tehnicii de luptă cât și pentru cunoașterea teatrului de operații.
 

Războiul în Marea Neagră

 
La sfârșitul lunii iunie 1944, practica la navele fluviale a luat sfârșit și ne-am deplasat la Constanța pentru practica la navele de mare. Inițial, toți elevii am fost ambarcați pe nava „Dacia”, navă civilă, amenajată cu armament ca navă de luptă (crucișător auxiliar). Odată cu ambarcarea ni s-a acordat gradul onorific de plutonier adjutant, precum și solda corespunzătoare acestuia (30000 de lei, sumă foarte mare la acea dată). La “Dacia”, accentul s-a pus pe pregătirea marinărească practică, manevre și matelotaj, instructor fiind un ofițer de marină comercială, din cadrul efectivelor navei.
 
După circa o săptămână, pe grupe de câte patru sau șase elevi, am fost repartizați la navele de luptă. Unele grupe am primit posturi de luptă la diverse tipuri de arme, la mașini sau motoare, pe care le deserveam în exclusivitate. Astfel, grupa din care am făcut parte la distrugătorul “Mărășești” a primit ca post de luptă tunul a.a. de 37 mm din babord, iar la canoniera “Ghiculescu” dublam armamentul tunului de 88 mm. Pe timpul antrenamentelor participam la exercițiile de luptă ia pe timpul marșurilor executam serviciul de cart, alături de ofițerul cu navigația al navei.
 
De asemenea, la toate alarmele antiaeriene am ieșit cu navele în punctele de dispersare, asigurând posturile de luptă sau de manevră încredințate nouă. Împreună cu elevii din grupă, am mai participat, ambarcați pe torpilorul “Zborul”, la o misiune de escortă a unui convoi de nave germane, de la Constanța la Sulina. Ne-am înapoiat la Constanța la bordul canonierei “Ghiculescu”, pe drum de larg, în cadrul unei misiuni de supraveghere.
 
Ajunși la Constanța, la bordul canonierei “Ghiculescu”, în ziua de 20 august 1944, am avut de suportat atacul aviației sovietice asupra portului.
 

Întoarcem armele

 
În noaptea de 25 spre 26 august 1944 toate navele pe care erau ambarcați elevii au primit ordin de trimitere imediată a acestora la Școala Navală, ordin care s-a executat în zorii zilei. Pe 26 august toți elevii erau adunați în curtea școlii. Lipseau câțiva, care erau ambarcați pe navele aflate în diverse misiuni. În aceeași zi am fost urcați într-un vagon de cale ferată și exodul nostru a început. Am coborât la Fetești și de acolo într-o epavă de camion, am fost transportați în satul Șocariciu, astăzi Unirea, situat pe brațul Borcea. Am fost cazați într-o sală de spectacol sau cămin cultural, care nu avea nici un fel de amenajare pentru cazare, așa că ne-am întins hamacele pe dușumea și așa am rezolvat problema somnului.
 
Fără un program bine stabilit, cu mult timp liber și cu hrană rece, am stat în acest sat vreo trei zile, după care am fost transportați într-un alt sat, la Roseți, tot pe malul brațului Borcea. Aici era dislocat Regimentul de Infanterie Marină, aceeași unitate în care ne începusem cariera de marinari militari.
În sat ne-am întâlnit cu tinerii candidați care luaseră admiterea la Școala Navală. Echipați în aceeași ținută kaki pe care o purtasem și noi cu un an în urmă, noii elevi se întorceau de la o acțiune de luptă prin care ocupaseră un depozit german. Imediat ce am ajuns la Roseți, organele administrative ale școlii ne-au luat saci de efecte cu tot inventarul, inclusiv uniforma de marină de pe noi și ne-au echipat iarăși în uniforma kaki. Cazarea noastră s-a făcut în principal într-o fostă cârciumă, care avea un salon mai mare și câteva camere anexă. Cei care nu au avut loc aici au fost repartizați la diverși cetățeni, cărora li se rechiziționaseră una sau mai multe camere.
 
Sala de mese era amenajată într-un șopron cu un singur perete, care ne adăpostea de ploaie, numai dacă nu bătea vântul. Bucătăria se afla în aceeași curte sub cerul liber, cazanele în care se prepara mâncarea fiind mobile (bucătărie de campanie). Comandantul companiei de elevi devenise din nou vechea noastră cunoștință, căpitanul Moisescu, ajutat de patru ofițeri de infanterie, comandanți de plutoane.
 
Zilnic, plecam în afara satului la câmpul de instrucție, unde executam numai instrucție de infanterie de toate categoriile, inclusiv exerciții tactice și trageri cu armamentul de infanterie. Tot programul se executa exclusiv pe câmp, indiferent de vreme. În sat nu veneam decât pentru masă și odihnă. Zilele de sărbătoare erau greu de suportat deoarece nu aveam ce face cu timpul liber. Nu aveam parte nici măcar de activități sportive. O minge, o carte, un film etc – nimic!
 
Pe la mijlocul lunii septembrie a ajuns la noi vestea că navele din Constanța și de la Dunăre au fost capturate de sovietici iar echipajele din Constanța au fost inițial arestate apoi eliberate. La Dunăre, Divizionul de Monitoare a primit ordin să se prezinte cu toate navele la Ismail. Ordinul a fost executat însă echipajele (ofițeri, maiștri și trupă) au fost luați prizonieri și trimiși pe jos la Odessa, de unde au fost dispersați în lagăre diferite. Între timp, Comandamentul Marinei Militare fusese evacuat din București și se instalase în comuna Periș.
 
Veștile despre ce se întâmpla în Marina Militară ajungeau și la noi, e drept, cu întârziere, dar totuși ajungeau mai mult sau mai puțin exacte. Într-una din zile s-a prezentat în unitate grupa de elevi care fusese ambarcată pe torpilorul “Zborul”. La 23 august această navă se găsea în portul Sulina. Aflând de evenimentele petrecute la Constanța, comandantul navei a hotărât să-și salveze nava și echipajul și a plecat pe Dunăre în amonte, pentru a ieși din zona de acțiune sovietică. Din nefericire, navigând pe brațul Borcea, nava s-a pus pe uscat în apropiere de Roseți. Toate încercările de a o readuce pe linia de plutire au eșuat. La un moment dat, lângă navă a acostat o vedetă blindată sovietică. Cei doi comandanți au luat legătura iar sovieticul le-a spus să stea în așteptare că ei vor veni cu un remorcher.
 
După plecarea sovieticului, comandantul torpilorului văzând că a fost descoperit și intuind ce va urma, a ordonat abandonarea navei. A aruncat în Dunăre Cartea de semnale, a luat cu sine toate documentele importante ale navei și împreună cu ofițerii și echipajul au plecat spre Periș. Pe elevi i-a lăsat la Regimentul de Infanterie Marină, unde aflase că acolo se găsea și Școala Navală.
 
La puțin timp după instalarea noastră la Roseți, în unitate s-au prezentat și ofițerii de marină din promoția 1941, pentru începerea cursurilor Școlii de Aplicație. Deoarece nu aveau nici profesori și nici baza materială adecvată acestui scop, nu executau nici un program și așteptau ordine pentru a li se clarifica situația. Relațiile lor cu cei din comanda regimentului erau oarecum tensionate, deoarece refuzaseră categoric să execute de serviciu. Ei susțineau că au venit pentru perfecționarea cunoștințelor de marină și pentru nimic altceva. În acest scop așteptau ordine de la eșaloanele superioare.
Relațiile noastre cu acești ofițeri erau foarte cordiale. De la ei am aflat că majoritatea celor aflați în situația lor, precum și cei rămași liberi ca urmare a capturării navelor, se prezentau la Periș pentru a li se clarifica situația. Pe de altă parte, între noi, elevii și comandanții de plutoane, ofițeri de infanterie, relațiile deveneau din zi în zi tot mai tensionate. Cauza principală consta în aceea că în timpul pauzelor de instrucție aceștia ne persiflau în permanență, spunându-ne că dacă “am rămas fără tinichele” (aluzie la navele capturate), nu aveam altă soluție decât să optăm pentru infanterie.
 
Situația agravându-se de la o zi la alta, unii dintre noi au ieșit la raportul comandantului de companie. Acesta, infanterist și el, a căutat să aplaneze situația, încercând să-i apere pe cei reclamați, apreciind că totul este o glumă, care nu trebuie luată în seamă. Nesatisfăcuți de o asemenea rezolvare, pe parcurs, câtorva dintre elevi le-a venit ideea că n-ar fi lipsit de interes să mergem și noi la Periș să ni se spună ce ne așteaptă în viitor. S-au exprimat păreri și pentru dar și foarte multe contra, deoarece am fi provocat o gravă abatere de la disciplina militară.
 
De la gând și până la faptă nu mai rămăsese decât un pas. Așa se face că într-una din nopți mai mulți elevi au fost arestați pentru tentativa de a părăsi unitatea. Scandalul odată declanșat, a urmat o anchetă condusă de comandantul regimentului, colonelul Constantin Buceleanu⁶, care dorea sesizarea Curții Marțiale.
 
Informat de cele întâmplate, Comandamentul Marinei a trimis la Roseți o altă comisie, formată dintr-un grup de ofițeri superiori, sub conducerea contraamiralului Horia Macellariu. Cercetările au durat de dimineață până spre miezul nopții. Fiecare elev a dat o declarație și a fost anchetat individual, asupra cazului în speță. Ca urmare a cercetării efectuate, s-au luat măsuri asupra ofițerilor găsiți vinovați, iar circa cinci sau șase elevi rezerviști au fost retrogradați și trimiși la unități cu gradul de soldat. Pentru ceilalți elevi s-a luat hotărârea de a fi trimiși în concediu, cu mențiunea că vor fi anunțați când și unde să se prezinte pentru reluarea cursurilor, care urmau să înceapă cu o lună de instrucție de infanterie (disciplinară).
 
Ancheta odată terminată, ni s-au repartizat ținuta de oraș și foile de drum, după care fiecare a plecat acasă, cu speranța că totuși cursurile vor fi reluate și că școala nu-și va închide porțile. Între timp, Școala Navală a fost mutată la Zimnicea. La acea vreme, comandantul școlii era comandorul Eugen Săvulescu⁷. La sosirea efectivelor în zonă au avut loc câteva acțiuni de luptă între efectivele școlii și o subunitate germană. Au fost morți și răniți de ambele părți. Instalată provizoriu în condiții foarte vitrege, la începutul lunii octombrie, conducerea școlii ne-a trimis ordinele de prezentare la Zimnicea. Deoarece cursuri nu se puteau executa, ni s-a aplicat hotărârea Comisiei de la Roseți. Timp de o lună am făcut instrucție disciplinară, de astă dată sub conducerea nemijlocită a căpitanului Moisescu. După isprăvirea pedepsei am fost trimiși din nou acasă, în poziția de așteptare.
 

Cadeți la Turnu Măgurele

 
La sfârșitul lunii decembrie 1944 am primit al doilea ordin de chemare, de astă dată cu prezentarea la Turnu Măgurele. Aici am găsit școala instalată într-o veche cazarmă a unui regiment de artilerie. Tot în această cazarmă a fost dislocată și Școala de Maiștri Militari de Marină, cu efectivele complete și cu întreaga bază materială. Ambele școli erau încadrate cu profesorii titulari.
Deși condițiile de viață erau destul de precare, totuși de bine, de rău aveam săli de clasă, dormitoare, bucătărie, sală de mese și o improvizație de spălător, în care apa se căra cu găleata într-o cadă suspendată, din care lichidul ajungea la o improvizație de robinet dar care mai mult picura decât curgea. Pentru îmbăiere, în fiecare săptămână venea un tren baie, care era tras pe o linie ferată secundară.
 
În aceste condiții ne-am desfășurat cursurile în anul II, alături de noi fiind vechea noastră cunoștință de la Roseți, promoția de ofițeri 1941, venită la cursurile Școlii de Aplicație. Deoarece față de celelalte școli militare de ofițeri, noi eram în urmă cu trei luni, s-a hotărât prelungirea cursurilor până la 30 iunie 1945. Am recuperat materiile restante prin ore suplimentare și comprimarea acestora, astfel încât ne-am putut încadra în timp.
 
Duceam totuși dorul Școlii din Constanța și simțeam din plin lipsa confortului și a mediului ambient din acel oraș. Lipsurile tot mai mari din țară și criza de alimente se simțeau cu mare acuitate și în aprovizionarea școlii. Spre deosebire de perioadele anterioare, la Turnu Măgurele nu am mâncat altă carne decât carne de oaie, și aceea de cea mai proastă calitate. Din acest punct de vedere nu pot să nu-l amintesc pe bucătarul școlii, Bălașa (Tăticul, cum îl alintam noi) un om de mare profesionalism, vesel, mucalit și apropiat de toată lumea, în special de noi, elevii. Când îl întrebam “- Ce mâncăm azi, Tăticule?”, ridica din umeri și, cu un aer nevinovat, ne răspundea: “- Ciorbiță de geamanduri, domnule elev!”. Geamandurile erau bojocii de oaie, care pluteau la suprafața cazanului.
 
Cu toate greutățile pe care le aveam de întâmpinat și multitudinea de materii ce trebuiau asimilate până la apropiatul examen de absolvire, un grup de elev, cu ajutorul unor ofițeri din Școala de Aplicație și cu ajutorul nemijlocit al comandantului școlii, în luna aprilie a organizat “Serbarea de 101 zile” a elevilor promoție 1945. Evenimentul a avut loc la Teatrul orașului, invitațiile s-au vândut la un preț destul de ridicat, iar fondul strâns a fost donat Azilului de bătrâni din Turnu Măgurele. A fost un mare succes, am avut satisfacția că am putut respecta o tradiție împământenită în Școlile Militare de Ofițeri și am fost de un real folos pentru o colectivitate de bătrâni.
 

Greva regală și… ținuta de gală

 
În a doua parte a lunii iunie 1945 am susținut examenul de absolvire, pe care toți elevii activi și de rezervă l-am trecut.
Ni s-a repartizat echipamentul, am făcut fotografii pentru Memoriu (dosarul personal de mai târziu) și, neavând nimic de făcut, așteptam decretul regal de avansare. Am așteptat o zi, două, o săptămână și… nimic. Regele intrase în grevă și nu mai semna nici un document din cele care i se prezentau.
 
Noi, care predaserăm hainele de elev, eram îmbrăcați în haine cu trese de ofițer. Pentru a putea să ieșim în oraș am fost nevoiți să acoperim tresele cu o bentiță neagră. Așteptarea se prelungea, noi aveam program de voie, așa că ne comportam ca într-un concediu de odihnă, cu masa și cazarea asigurate. Ofițerii din promoția 1941, care terminaseră Școala de Aplicație, au plecat la unitățile de care aparțineau iar în locul lor s-au prezentat ofițerii promoției 1942. În această perioadă de inactivitate, la conducerea școlii a venit comandorul Ion Stoian⁸, care în zilele care au urmat a avut de rezolvat sarcini deosebit de grele.
 
Situația neclară în care ne găseam s-a perpetuat până în ziua de 19 iulie 1945. În după amiaza acestei zile, o comisie de ofițeri sovietici s-a prezentat la comandantul școlii și i-a cerut categoric ca până a doua zi, 20 iulie, la ora 06.00, să evacueze toată unitatea. Tot ce nu se putea evacua urma să fie luat în primire de o unitate sovietică ce urma să ocupe cazarma. Protestele comandantului, precum și invocarea timpului scurt pentru o asemenea evacuare, au fost inutile. A doua zi fiind zi de sărbătoare, Sf. Ilie, tot personalul școlii, noi, absolvenții, ofițerii promoției 1942, precum și efectivele Școlii de Maiștri eram în oraș. În această situație s-a ordonat alarmarea ambelor școli. Foarte mulți soldați au fost trimiși în oraș, prin restaurante, cafenele, cinematografe etc, cu ordinul de prezentare imediată, menționându-se și cauza.
 
Aflându-se despre ce este vorba, fiecare din cei alarmați se implicau și ei personal, pentru a-și anunța prietenii. De un real folos s-a dovedit populația orașului, care aflând că vin sovieticii, alarmau și ei la rândul lor pe toți militarii pe care îi întâlneau, îndemnându-i să se prezinte la unitate. Deși pare incredibil, totuși în mai puțin de două ore tot personalul era în unitate. Toți s-au pus pe treabă și au început să care materialele de la etaj și parter în curte. Prioritare erau materialele de valoare, aparatura electrică, aparatura de laborator, binocluri, sextante, hărți, biblioteca etc, etc.
 
Serviciul de aprovizionare dispunea de o căruță ca vai de lume și de un cal bătrân, slab și prăpădit. Era singurul mijloc de transport de care dispunea școala. Materialele de dimensiuni mici erau introduse în lăzi mari pe care școala le folosise cu ocazia repetatelor mutări. Acestea erau încărcate în căruță și transportate în oraș. Cu organele locale s-au luat măsuri ca materialele evacuate să fie depozitate în sala de gimnastică și în curtea liceului. Inițial materialele erau scoase în afara incintei regimentului și puse sub pază. De aici erau urcate în căruță, care le transporta la liceu. Multe aparate electrice, de navigație și alte materiale didactice au fost duse de ofițeri și elevi pe la casele cunoștințelor care locuiau mai aproape de școală. Recuperarea lor era o problemă care se putea rezolva ulterior.
 
Cum o nenorocire nu vine niciodată singură, pe la ora 02.00 bietul cal, care fusese suprasolicitat, a căzut răpus de oboseală. A fost un moment de panică, pe care l-a rezolvat operativ locotenentul Mureșanu, ofițer din promoția 1942. Înalt, spătos, foarte voinic și cu o voce ca un tunet, a strigat către elevi: “- Încărcați căruța!”. A eliberat apoi calul dintre hulube, a împins căruța înapoi și a intrat între hulube. Trasă și ghidată de el și împinsă de șase elevi, căruța a pornit și așa s-au asigurat mai multe transporturi până în zori, cu schimburile de rigoare.
 
Alături de “căruțași”, întregul personal al celor două școli a participat la evacuare, până când intrarea în unitate le-a fost interzisă de sovietici. A fost o noapte de pomină, însă satisfacția noastră a fost deosebită. Când primii soldați sovietici au intrat în cazarmă la 06.00 fix, acolo nu mai erau decât stivele de lemne de foc.
 
Dimineață am avut parte de o altă surpriză. Directorul de studii ne-a anunțat că de la București sosise decretul semnat de rege. Oboseala ne-a trecut ca prin farmec și primul gest pe care l-am făcut a fost acolo de a ne scoate de pe mâneci manșetele negre care ne acopereau tresele. Pe la ora 11.00 am fost adunați în sala de gimnastică a liceului și de acolo, printre stivele de lăzi și materiale depozitate, ni s-a citit decretul de avansare de către directorul de studii, comandorul Emil Grecescu⁹. Acesta ne-a felicitat pe fiecare în parte, cu urările de bine pentru viitor.
 
În cuvântul de răspuns al șefului nostru de promoție, aspirantul Marius Gheorghiu, i-a mulțumit pentru grija părintească pe care a manifestat-o față de noi și că, în semn de respect și omagiu, l-a asigurat că, în unanimitate, noi am hotărât să botezăm promoția noastră „Promoția comandor Grecescu Emil”. Cu toată tinerețea și vigoarea, după o noapte așa de agitată și o muncă intensă, ne-a cam ajuns oboseala, iar ochii ni se închideau de somn. Abia atunci ne-am dat seama că nu mai aveam unde să punem capul pe pernă, deoarece trebuia să rezolvăm problema cazării pe cont propriu. Fără nici un efort din partea noastră, situația a avut un deznodământ cum nu se poate mai fericit.
 
Abia ajunși pe strada principală, am fost acostați de zeci de cetățeni care ne ofereau camere mobilate. La răspunsul nostru negativ, prin care invocam lipsa de bani, replica lor era invariabilă, că nu cer nimic în schimb, numai să acceptăm să venim la ei. Bieții oameni se temeau să nu li se rechiziționeze camerele pentru sovietici! Așa se face că toți elevii ne-am găsit adăpost pentru zilele pe care le-am mai petrecut în Turnu Măgurele, până când ni s-au înmânat prima soldă și foile de drum, precum și repartiția la unitățile la care trebuia să ne prezentăm după concediu. Împreună cu un camarad care a împărțit camera cu mine, am luat câte ceva de prin oraș și împreună cu gazdele noastre am ciocnit un păhărel drept mulțumire pentru amabilitatea lor și, cu multă părere de rău, ne-am despărțit.
 
La sfârșit de iulie 1945 am părăsit Turnu Măgurele împreună cu ceilalți camarazi de promoție. O parte dintre aceștia fuseseră repartizați la navele fluviale mici, care executau dragaj pe Dunăre, alții la artileria de coastă și cea mai mare parte la Regimentul de Infanterie Marină, dislocat la acea dată la Călărași.
 
Având în vedere surplusul de cadre care se crease după capturarea navelor de către sovietici, Comandamentul Marinei Militare a elaborat un ordin de anulare a angajamentelor de rămânere în activitate timp de 9 ani. Ca urmare, în perioada 1946 – 1947 zece din noii aspiranți au cerut trecerea în rezervă. Ulterior, între anii 1950 și 1952, alți patru din cei rămași au fost disponibilizați.
 
În această situație, după anul 1952, din promoția 1945 au mai rămas în cadrele active ale Marinei Militare, doar 13 ofițeri cu gradul de locotenent major (7 puntiști – M. Alexandrescu, Dumitru Stănescu, Ioan Curpen, Nicolae Marcu, Mircea Negoescu, Dionisie Mihăilescu și Mircea Matei și 6 mecanici – Octavian Parfenie, Romulus Gușe, Vasile Manea, Mircea Stănescu, Cristea Stanciu și Emil Argintaru – n.n.).
 
Aceștia s-au achitat cu abnegație și devotament de sarcinile ce le-au fost încredințate și au avut partea lor de contribuție la dezvoltarea și întărirea capacității de luptă a Marinei Militare.
Toți au obținut gradul de comandor, iar majoritatea a rămas în activitate până la vârsta pensionării.”.
 
Sursa foto: Colecția comandor dr. Marian Moșneagu
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:

Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Avatarurile Gărzii de Coastă Reforme „la edec“ (galerie foto)

 

---

¹ Detalii privind cariera comandorului Mircea Matei am prezentat în articolul “De la Matei, citire. Vaporul cel mare”, publicat în ediția on-line a ziarului “Ziua de Constanța”, vineri, 8 februarie 2019.
²  Rol – document în care se înscriu posturile și îndatoririle fiecărui membru din echipaj și ale pasagerilor, pentru diferite situații. De exemplu, rol de alarmă, de luptă, de incendiu de avarie, de gaură de apă, de curățenie, de bărci, de manevră etc. [“Dicționar encicloedic de marină”, Ediția a II-a revăzută și adăugită, incluzând DEM-I/2006 și DEM-II/2008, coordonator: comandor (r) Anton Bejan, redactori: contraamiral (r) Raymond Stănescu, comandor (r) Neculai Pădurariu, comandor dr. Marian Moșneagu, dr. Carmen Atanasiu, comandor (r) Ovidiu Victor Ionescu, comandor (r) Paul Ionescu, Editura Semne, București, 2010, p. 663]
³  Bricuit – operațiunea de a bricui – a curăța puntea, grătarele sau alte obiecte din lemn, folosind piatră specială și nisip umed. [“Dicționar encicloedic de marină”, p. 127.].
⁴ Matelotaj – arta și știința de a face noduri, legături, matiseli, împletituri și alte lucrări marinărești. [“Dicționar encicloedic de marină”, p. 486].
⁵  Comandorul Mihai Bujeniță (n. 12 oct. 1914, Bârlad – 2 dec. 1984, Bucureşti), a fost profesor la Şcoala Navală, mutată temporar la Zimnicea şi Turnu-Măgurele (1 aprilie 1941–24 ianuarie 1942), și ulterior profesor în cadre şi ajutor al directorului de studii la Şcoala Navală, unde a predat cursuri de Navigaţie şi Manevre şi de Istoria războaielor navale (1 aug. 1945–7 apr. 1947). A publicat numeroase articole privind terminologia marinărească, precum şi lucrările „Manual de marinărie” (Editura Militară, Bucureşti, vol. I şi II – 1951, vol. III – 1953) şi „Dicţionar de marină” (coautor, Editura Militară, Bucureşti, 1979). Deşi ieşirea la pensie, în 1975, a continuat să efectueze traduceri tehnice şi a colaborat la redactarea „Dicţionarului internaţional de marină – JAL”, iniţiat de un colectiv de studiu din Franţa. [Marian Moșneagu, “Dicționarul marinarilor români”, Editura Militară, București, 2008, p. 79 - 80]
-
⁶  Detalii despre cariera colonelului Constantin Buceleanu, cavaler al Ordinului “Mihai Viteazul”, am prezentat în articolul ,,În elita infanteriei marine. Colonelul Constantin Buceleanu”, publicat în ,,Document. Buletinul Arhivelor Militare Române”, nr. 1(83)/2019, p. 78 - 85.
⁷  Comandorul Eugeniu Săvulescu (n. 5 august 1901, Bucureşti – m. 1964, Bucureşti) a fost profesor la Şcoala Superioară de Război (20 martie 1943), comandantul Şcolii Navale din Constanţa şi al navei-şcoală “Mircea” (15 mai 1944). În această calitate a participat la evenimentele din august 1944, Şcoala Navală fiind dislocată încă din luna iunie la Zimnicea, la eliberarea căruia marinarii au avut o contribuţie decisivă. [Marian Moșneagu, “Dicționarul marinarilor români”, Editura Militară, București, 2008, p. 423 – 425]
 
⁸  Comandorul Ion Stoian (n. 6 august 1907, Feldioara, jud. Brașov – d. ?) a fost profesor de navigație și manevra navei la Școala Navală ( 1 aprilie – 1 octombrie 1938), comandant al navei-școală “Mircea” (27 mai 1946 – 9 februarie 1947), respectiv comandant superior al navei-școală “Mircea” și comandant al Școlii Navale (6 august 1947 – 16 septembrie 1949). [Marian Moșneagu, “Elita Marinei Regale Române în rezistența anticomunistă”, Editura Militară, București, 2010, p. 544 ]
⁹ Emil Grecescu, viitor viceamiral (n. 1 ianuarie 1905 – d. 8 ianuarie 1981, Bucureşti). Din septembrie 1943 până în septembrie 1946 a fost director de studii la Şcoala Navală. În anul 1946 a predat Cursul de navigaţie pentru anul I şi a condus Secţia Pregătire, Compensare şi Hidrografie, pe timpul aplicaţiilor, obţinând rezultate foarte bune.