Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
07:52 13 07 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Istoria Dobrogei - Bibliografie Aelianus(sec. II-III) - „Despre animale”, „Felurite istorioare”

ro

23 Feb, 2024 17:00 5042 Marime text

Romanul Claudius Aelianus a deținut funcția de mare preot al orașului Preneste(Palestrina/Italia centrală) între anii 192-211. Scurtele sale scrieri cu tematică etică și religioasă ne-au parvenit parțial în lexiconul bizantinului Suidas, redactat în sec. X. S-au păstrat însă lucrările moralizatoare „Despre animale”, în 17 cărți, și „Felurite istorioare”, în 14 cărți. Cele două volume au un caracter compilator, deoarece autorul nu a călătorit în afara Italiei, dar a utilizat „izvoare bune”, conform opiniei editorului Gh. Ștefan.
 
Despre animale
În Cartea IIse aseamănă boii din Moesia cu cei din Scițiavecină și se menționează comerțul cu miere dintre cele două regiuni, contrazicându-l cu îndrăzneală pe grecul Herodot (sec. V î. H.), supranumit „părintele istoriei”: „53. În Misia boii transportă poveri și nu au coarne. Se zice că pot fi văzute cirezi fără coarne, nu din pricina frigului, ci datorită naturii acestor boi. Avem o dovadă la îndemână, căci și în Sciția se întâlnesc boi lipsiți de coarne. Am aflat dintr-o anumită lucrare că există albine în Scițiași că nici nu le pasă de frig. Iar sciții nu duc misilorde vânzare miere străină, ci din partea locului și faguri de la ei. Să nu mi se ia în nume de rău că înfățișez lucruri contrare celor scrise de Herodot.”
În Cărțile IV, V și IX suntmenționateviețuitoareledin Marea Neagră, fiind citat și „părintele tragediei”, grecul Eschil (sec. VI-V î. H.): „IV, 9. Cei mai mulți pești primăvara sunt dornici de împerechere și se retrag mai ales în Pont. Căci Pontul are adăposturi și culcușuri bine hărăzite de natură. Dar lipsesc acolo animalele mari. Rătăcesc numai delfini mici și slabi.Pontul nu are nici polipi, nici crabi, nici raci. Ei sunt pieirea peștilor mici. (...) V, 4. Marsuinul este un animal asemănător cu delfinul, având și el lapte. (...)Locul în care trăiește este Pontul și marea de acolo. De obicei, marsuinul nu rătăcește  în afara acestor locuri. (...) IX, 42. Tonii simt schimbările anotimpurilor.... Asupra faptului că văd cu un ochi și cu altul nu, este de acord și Eschil când spune: ton>. Ei intră în Pont și țin uscatul în partea dreaptă, unde văd. Apoi când ies, înoată pe lângă celălalt mal. (...) IX, 59. (...) Pontul Euxin are din belșug pește, căci de obicei nu hrănește animale mari. Chiar dacă pe alocuri are foci și delfini foarte mici, peștii din ele sunt la adăpost de toate celelalte [animale – n. G. Ș.].”
Tot în Cartea V este evocat un obicei bizar de creștere a oilor din bazinul Mării Negre: „27. (...) Alexandru din Myndos[grec din Asia Mică/sec. I] spune că oile din Pont se îngrașă cu absint[băutură alcoolică din pelin] foarte amar.”
În aceeași Carte V este amintită obținerea mierii în bazinul Mării Negre din alte surse decât fagurii de albine: „42. (...) Am auzit că și în Tracia există miere din plante. (...)”
În Cartea VI, este descrisă vulpea din bazinul Mării Negre: „24. (...) [Vulpile] vânează dropiile în Pont astfel: se întorc cu spatele, apleacă capul la pământ și ridică coada în sus ca un gât de pasăre.Dropiile, înșelate, vin ca la o pasăre la fel ca ele. Dar după ce se apropie de vulpe, aceasta le prinde foarte ușor, căci se întoarce cu capul și se năpustește asupra păsărilor. (...) Tracii știu, după indicațiile acestui animal, când pot fi trecute fără primejdie fluviile înghețate. Dacă [vulpea n. - G, Ș.] trece gheața care rezistă și nu cedează sub pașii săi, oamenii au curaj și o urmează.Vulpea încearcă siguranța fluviului în acest chip: apleacă urechea spre gheață și când simte că dedesubt curentul nu face zgomot și nu există nici o agitație la fund, se încrede în trăinicia gheții și trece fără șovăire. Iar dacă nu, nu face nici un pas.”
În Cărțile IX și XII se vorbește despre obiceiuri ale sciților nord-dunăreni: „15. (...) Se spune că în otrava cu care ung săgețile sciții amestecă și sânge de om, pregătit cu droguri: [anume - n. G. Ș.] partea sângelui apoasă, care se află la suprafață. (...)34. (...) Din lipsă de lemne, sciții gătesc animalele jertfite [arzând – n. G. :.] oasele acestora. (...)”



În Cartea XIV este descrisă Dunărea, în particular peștele spadă și tonul, precum și un golf nenominalizat în Delta Dunării: „24. De sub poalele munților Alpi[Pădurea Neagră/Germania SV,] spre vântul de miazănoapte, în părțile pe unde locuiește un neam de oameni pricepuți în ale călăriei, pornește – din izvoare puține la număr –cel mai mare fluviu al Europei, Istrul, care înaintează spre soare-răsare. (...) Când [afluenții] se varsă în Istru, le încetează denumirea pe care o au la izvoare, se despart de numele lor, pentru a-l lua pe al acestui fluviuși se varsă împreună în Pontul Euxin. În acest fluviu se află se află diferite neamuri de pești:coracini[corbul de mare – n. G. Ș.,] barbuni, moruni, crapi negri, porci de mare[neidentificat – n. G. Ș.], pești mierle albi [neidentificat – n. G. Ș.] și pe lângă aceștia, bibani șipeștii spadă. Acești pești spadă corespund numelui lor și iată dovada. În restul corpului sunt fragezi și nu pricinuiesc durere la pipăit. Dinții lor nu sunt prea încovoiați și nu au o înfățișare care înspăimântă. Le lipsesc spinii drepți pe spate, cum ar fi la delfini, sau la coadă. Însă iată ce produce uimirea celor ce aude sau vede [aceste lucruri – n. G. Ș.]: chiar sub nările prin care respiră și pe unde apa îi vine în bronhii și iese afară, botul se prelungește în formă ascuțită, este drept și crește încet în lungime și grosime. Când peștele ajunge la mărimea unei balene [?!] sporește deopotrivă și această [spadă – n. G. Ș.,] luând înfățișarea ciocului unei trireme[corabie cu trei rânduri de vâsle]. Punându-se în mișcare, peștele spadă atacă peștii, îi omoară și apoi îi devorează. Chiar cetaceele cele mai mari sunt alungate de el. Arma sa nu este din aramă, dar natura i-a ascuțit-o. Când sporesc ca mărime, acești pești spadă merg și împotriva unei corăbii. Unii oameni se laudă că au văzut o navă bitiniană[regiune pe litoralul pontic al Asiei Mici/Turcia asiatică] trasă pe țărm, ca să i se repare carena ce se stricase din cauza vechimii. În corabie au văzut înfipt un cap de pește spadă. Animalul își înfipsese lancea în navă și încercând să o tragă afară, din cauza efortului mare i s-a rupt de la gât tot corpul, iar lancea a rămas înfiptă, așa cum era vârâtă de la început. El este pescuit în mare și în Istru, căci îi place și apa sărată și cea curgătoare și dulce. (...) 26. S află în Istru un golf foarte adânc, semănând cu o mare după ocolul său întins. Că golful acesta este foarte adânc o dovedește îndeajuns faptul următor.Corăbiile de transport care străbat marea[Neagră] acostează acolo. Iar golful se mânie ca și marea. În el se află insule și, pe mal, niște ascunzișuri, unde cineva se poate adăposti. Ies în afară și maluri abrupte și înălțimi, de care se frâng și se despică valurile înfuriate când se izbesc. Apoi, ca și cum ar fi strâmtorate, sunt împinse în mare. De obicei, aceasta se întâmplă la sfârșitul toamnei. Iar la începutul iernii apa din golf crește.Vântul de la miazănoapte o împinge și o face să revină cu furie. Ea poartă gheața ca pe o corabie cu marfă. N-o lasă – cum s-ar zice – să scape de durerile [facerii – n. G. Ș.], ci i se opune și o împinge îndărăt.Gheața, oprită și respinsă, merge spre adâncime, se strânge multă și alcătuiește un strat gros. Din această pricină, apa adevărată a Istrului curge pe dedesubt, pe drumuri – aș zice – tăinuite, iar ceea ce și [este – n. G. Ș.] corupt[formă alterată a apei – n. G. Ș.] stă deasupra ca o câmpie. În timpul iernii, oamenii de prin partea locului călătoresc pe ea cu căruța sau călări. Cum cercetează sau încearcă trăinicia gheții de pe acest fluviu și de pe Strimonul[Bulgaria – Grecia] trac acel primejdios și viclean animal care este vulpea, am spus mai sus.Gheața de pe Istru înconjoară corabiace plutește pe apă, apoi o încătușează: și nu-i mai sunt de folos pânzele, nici cel de la proră nu-și mai ațintește privirile înainte, nici conducătorul corăbieinu mai întoarce cârma. Căci toate uneltele de plutire au înțepenit și corabia însăși este prinsă de legăturile gheții care o înconjoară. În adevăr, ea nu mai seamănă cu o corabie, căci nu mai este izbită de valuri, ci pare o movilă dintr-o câmpie întinsă, un punct de observație sau un promontoriu. Atunci navigatorii sar, aleargă pe fluviu, aduc căruțe și transportă povara pe gheața ce fusese până atunci apă. După ce trece iarna și fluviul curge cu putere, readuc încărcăturile. Corabia rămâne pe loc până se înmoaie frigul, se topește gheața și e slobodă de ciudatele-i legături. În acest timp, pescarii iau târnăcoape, găuresc gheața – unde vor –și fac o copcă. Ai zice că e o gură de fântână sau de putină mare și pântecoasă. Foarte mulți pești, voind să scape de gheața ce e deasupra – în felul unui acoperiș – dornici de lumină înoată cu bucurie spre copcă. Se adună blajini în număr mare, se înghesuie și astfel sunt prinși ușor ca într-o groapă puțin încăpătoare. Stau la îndemână crapi, coracini din belșug, bibani și pești spadă, însă nu mari și fără lancea de la cap, moruni, și aceștia fragezi, deoarece cei mai bătrâni sunt ca și tonii cei mari. Tonul e foarte gras pe la șale și pântece, încât ai spune că ai de-a face cu pieptul unei scroafe care alăptează. El are pielea aspră: făuritorii de lănci lustruiesc cu ea mânerele lăncilor. Începând de la mijlocul capului și până la coadă, sub măduvă, se întinde o membrană moale și îngustă. Dacă o usuci la soare, poți avea, dacă vrei, bici de mânat o pereche de cai, întrucât ea nu se deosebește aproape deloc de o curea. Când peștele e crescut, nu-l vede nimeni încercând să iasă de sub gheață și să vină la copcă. El merge însă să se ascundă sub stâncă sau în fundul nisipului, unde se încălzește și e foarte mulțumit. Nu e nevoie nici de iarbă, nici de alt pește, ca să mănânce. Cât timp durează frigul, vrea să fie scutit de orice efort și se bucură de răgaz hrănindu-se din propria-i grăsime. Precum polipii – când nu au pradă – își rod tentaculele, tot astfel și peștii aceștia se hrănesc din ei înșiși. Când se sfârșește iarna și începe primăvara, iar Istrul curge liber, el urăște trândăvia. Înoată la suprafața apei și se umple de spuma de acolo. Căci se formează multă spumă când apa clocotește și curge foarte repede. La suprafața apei, tonul este prins ușor când pescarii îi întind curse și-i aruncă în spumă undița cu momeală. Aceasta este ascunsă în spuma cea albă și luciul aramei nu mai poate fi ascuns. De aceea tonul cască o gură mare, trage lacom mâncarea și piere tocmai prin ceea ce la început îl hrănea.”



Tot în Cartea XIV, se descrie modul specific în care pescuiau în Dunăre moesii/misii din provincia romanăMoesia: „25. [Nu este. vorba de] misii care locuiesc în Pergamul [Asia Mică/Turcia asiatică] lui Telephos, ci mă gândesc la aceia din Pont, din partea de miazăzi, care îşi au aşezările lângă pământul scitic, resping atacurile sciţilorşi apăra pentru Roma toată regiunea pomenită mai sus, adică de lângă Heracleiaşi de lângă apele [râului - n. G. Ș.] Axios [din vecinătatea cetăţii Tomis – n. G. Ș.]. Localnicii povestesc în cântările lor ca Medeea, fiica lui Aietes, a savârşit, cu mâini nelegiuite, acea crimă împotriva fratelui ei Apsirt. Într-adevăr, misii cântă şi această faimă nefericită a vrăjitoarei din Colhida, pe lângă alte isprăvi ale grecilor. Ei pescuiesc astfel. Un istrian, pescar de meserie, mână lângă malul Istrului o pereche de boi, dar nu pentru ca are cumva de arat, căci - precum se zice - nu are nici în clin nici în mânecă boul cu delfinul. Astfel cum ar putea să lege prietenie mâinile pescarilor şi plugul? Dacă omului îi stă la îndemână o pereche de cai, foloseşte caii. El duce pe umeri jugul, merge acolo unde socoteşte că e bine să se aşezeşi crede că e loc prielnic de pescuit. Leagă de mijlocul jugului [animalelor] capătul unei funii trainice şi foarte potrivită pentru tras, punând nutreţ din belşugboilor sau cailor. Iar aceştia mănâncă pe săturate. În partea cealaltă, leagă de funie o undiţă puternică şi grozav de ascuţită. Înfige în ea un plămân de laur şi o aruncă somnului din Istru, [momindu-l cu – n. G. Ș.] o mâncare foarte plăcută. De sfoara care leagă undiţa atârnă atât plumb, cât să ajungă, ca să fie o greutate pentru tras [în jos – n. G. Ș:]. Când simte carnea de laur peşteleporneşte îndată s-o prindă. Apoi întâlneşte din abundenţăşi fără nici o piedică ceea ce doreşte: deschide gura mare, ca să apuce hrana la care nu se aşteptaşi care l-a momit şi trage la el nenorocita hrană. Lacomul se întoarce mulţumitşi fără să simtă, e străpuns de undiţa pe care am amintit-o. Dorind să scape de nenorocirea ce l-a copleşit, smuceşte în jos şi scutură funia cât poate de, tare. Pescarul bagă de seamă acest lucru şi se bucură nespus. Apoi sare din locul unde aşteptaşi lasă îndeletnicirea pescăriei pentru a deveni plugar - precum face un actor de tragedie care îşi schimbă masca. El mână boii sau caii, iar între animale şi puternicul cetaceu se încinge o luptă. Animalul din Istru trage în jos cu toată puterea ce o are, iar perechea de animale trage funia în partea opusă. Dar împotriva aceluia sunt mai mulţi, nu unul. Peştele e biruit de opintelile celor două animale şi răpus, este tras pe ţărm...”
În Cartea XV sunt comparați în greutate boii din India cu caii geților: „24. (...) La [indieni – n. G. Ș.] sunt și alți boi, care arată ca niște țapi foarte mari. Acești [boi – n. G. Ș.]sunt înjugați laolaltă și aleargă foarte repede. Nu sunt mai greoi decât caii getici.”
 
Felurite istorioare
În Cartea III, este criticat caracterul alcoolic al tracilor: „15. (...) Despre traci s-a dus vestea că sunt grozav de bețivi. N-au scăpat nici ilirii de această învinuire. Ba și-au mai atras învinuirea că la ospețe, în fața oaspeților, este îngăduit să se bea în fața femeilor, fiecare pentru cine dorește, chiar dacă nu e femeia lui. (...)”
În Cartea VIII, este amintit analfabetismul mândru al tracilor, în acest sens fiind citat dubitativ grecul Androtion (): „8. Se spune că dintre vechii traci nimeni nu cunoștea scrierea. Ba încă toți barbarii ce locuiau în Europa socoteau că ar fi mare rușine să cunoască scrisul. Cei din Asia – după cum se spune –îl folosesc în mai mare măsură. De aceea unii îndrăznesc să afirme că nici Orfeu n-a ajuns învățat, fiind trac, ci miturile au spus minciuni despre el. Acestea le susține Androtion, dacă pentru cineva el e vrednic de crezare atunci când el aduce dovezile acestea despre necunoașterea scrisului și lipsa de învățătură la traci.”
 
Bibliografie
ClaudiAeliani De natura aninalium, Varia historia, Epistolae et fragmenta... recognovitRudHercher, FirminDidot, Paris, 1858.
GHEORGHE ȘTEFAN (redactor responsabil) /INSTITUL DE ARHEOLOGIE AL ACADEMIEI RPR, Izvoare privind istoria României, vol. I, Ed. Academiei R. P.R., București, 1964(CVIII. Claudius Aelianus)
 
Sursa foto: ZIUA de Constanța - Exponate Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța 


Despre Marius Teja
 
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţulConstanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureştişi are un master în RelaţiiInternaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar afterschool, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armănă“.
 

Citește și:
IstoriaDobrogei - BibliografieGellius (sec. II) - „Nopțileatice”

Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Comentarii








Cele mai recente postari