Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
14:28 20 01 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Ilarie Voronca - scriind despre fericire, în timp ce își punea capăt zilelor

ro

31 Dec, 2019 00:00 1079 Marime text

Astăzi se împlinesc 116 ani de la nașterea lui Ilarie Voronca, de care constănțenii au auzit grație unei străzi din zona centrală a orașului, care îi poartă numele. 
 
Dar cine a fost poetul cu destin tragic, născut pe 31 decembrie 1903?
A venit pe lume la Brăila, într-o familie de evrei înstăriți, numele său real fiind Eduard Marcus. A studiat la Liceul Pedagogic din București (1914-1921), apoi a absolvit Facultatea de Drept a Universității din București (1924).
 

 
Cu o poezie influențată de George Bacovia și Camil Baltazar, Voronca a debutat la cenaclul „Sburătorul” condus de Eugen Lovinescu, în 1921. Versurile scrise în această perioadă vor fi publicate în primul său volum, intitulat Restriști (1923).
 
Urmează o etapă în care poetul este atras de avangarda constructivistă, de ermetism și expresia eliptică. Pleacă la Paris în 1926, cu intenția de a-și lua doctoratul în drept, dar se decide să rămână în Franța, devenind cetățean francez în 1938. Va păstra însă legătura cu țara și cu viața literară din România, publicând poeme, eseuri sau interviuri.
 
Între timp, se lasă cucerit de suprarealism, mișcare concretizată prin onirismul imaginii. Majoritatea plachetelor sale de poezie sunt acum scrise în limba franceză. În primăvara anului 1928, Ilarie Voronca publică la Paris poemul Ulise, un volum ce reprezintă piesa de rezistență a creației sale avangardiste, având o copertă ilustrată de Marc Chagall, cu portretul autorului.
 
Întrebându-se cărui gen îi aparține poemul (e futurist, dadaist, suprarealist?), George Călinescu își răspunde simplu: „Toate și nici una.” Este un volum care a dus la înnoirea limbajului liric românesc și a sintaxei poetice, sincronizându-le cu modernitatea europeană. Poetul se joacă cu ortografia și punctuația, jonglează cu imagini inedite și sacralizează banalități (compune imnuri dedicate ceaiului, cartofului sau oglinzilor).
 
Chinuit de dileme existențiale, trăind sub semnul schimbărilor dramatice din prima jumătate a secolului XX, poetul a cărui imaginație mereu proaspătă a dat la iveală versuri memorabile, decide să încheie socotelile cu viața (la 8 aprilie 1946), dar nu înainte de a ne lăsa un Jurnal închinat iubirii și fericirii perfecte, mereu căutate, niciodată pe deplin atinse.
 
„Deși scrise cu iminența morții, cu stiloul în dreapta și cu robinetul de gaz ucigaș în stânga, aceste pagini sunt un imn închinat vieții”, consemnează paradoxul Sașa Pană, un alt poet avangardist, care îi va îngriji edițiile de poeme apărute la București.
 
Citește și:
 
112 ani de la nașterea unui poet sinucigaș al cărui nume îl poartă o stradă Constanța
 
Comentarii








Cele mai recente postari