Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
23:52 08 04 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală - „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry Umanitate în condiţii dezumanizante

ro

17 Feb, 2020 00:00 1227 Marime text


George Sarry alcătuieşte, în volumul său de memorii „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, aflat în Biblioteca Digitală ZIUA de Constanţa, un tablou răvăşitor al suferinţelor umilitoare îndurate în închisorile comuniste, dar şi a puterii de supravieţuire şi adaptare a fiinţei umane, în absolut orice împrejurări.
 

 
Inventivitatea deţinuţilor, precum şi solidaritatea născută între ei, în acele condiţii de exterminare, sunt impresionante şi demne de rememorat, ca model a ceea ce însemna omenia în situaţii-limită, de dezumanizare.
 

„Aici la Piteşti mâncarea nu era mai bună ca la Aiud. Tot apă chioară cu puţine boabe de arpacaş, sau cu câteva fire de varză acră. Uneori în aşa-zisa ciorbă găseam rămăşiţe de cartofi sau morcovi. Hrana cea mai consistentă era de natură morală şi asta compensa lipsurile de care sufeream. Aici eram cel puţin şase în celulă cu paturi, saltele, chiar şi perne. Mare diferenţă faţă de Oradea, unde eram câte unul singur în celulă, fără căldură şi unde intra frigul prin fereastra fără geamuri. Ca să nu mai vorbesc de celelalte condiţii de-a dreptul animalice. Aici la Piteşti în celule deţinuţii trăiau într-o atmosferă de camaraderie. Vorbeam între noi, în permanenţă, ceea ce ne făcea să fim mai optimişti şi timpul trecea mai repede.
 
Treptat, începusem să ne obişnuim cu toate manevrele şi zgomotele din închisoare. După scârţâitul uşii ştiam cu precizie care celulă a fost deschisă. Când auzeam vreo celulă deschizându-se fără motiv, imediat chemam celula de alături să aflăm explicaţia. Fiecare celulă avea codul ei, adică numele deţinutului care ştia să bată Morse. Când cineva voia să se conecteze cu celula mea bătea numele meu. Erau şi celule în care nimeni nu ştia să bată Morse sau în care locatarii nu-şi luau riscul să fie prinşi. Pedeapsa era ştiută. Pentru cei în vârstă pedeapsa putea fi fatală.
 
Eu am fost printre primii care au făcut cunoştinţă cu beciul. Am fost prins vorbind Morse prin ţeava de calorifer. Gardianul mi-a făcut raport şi am fost dus la beci. Am fost băgat în camera mare unde nu exista lumină. Singura rază de lumină venea prin tunelul din perete care ducea sus la grătarul de la suprafaţă, de care am vorbit. Ajuns aici, am început să cercetez noua mea locuinţă de jur împrejur. În locul unde se unea peretele cu podeaua de ciment erau excremente uscate acoperite cu un strat gros de praf. Cine ştie de când erau. De altfel praf era peste tot.
 
Izbitoare era însă liniştea care domnea în tot beciul. Am decis să iau legătura cu celula mea aflată la al treilea etaj. Am început să bat în peretele de beton. Toată construcţia era făcută din beton, material perfect pentru transmiterea de bătăi în Morse. Cei din celula mea mi-au răspuns şi comunicarea noastră a fost foarte clară. Le-am spus că mi-au dat numai şapte zile de beci. Am mai adăugat că aici în beci este mai bine decât la Oradea. Aici gardienii veneau de două ori pe zi, dimineaţa când se schimbau şi seara tot pentru acelaşi motiv. Numai când trebuiau să-mi aducă mâncare, o dată la trei zile, îi vedeam mai des. Nici tineta cu care era prevăzută camera nu eram scos s-o golesc. Numai după ce terminam pedeapsa, aduceau un deţinut de drept comun să golească tineta.
 
De fiecare dată când cineva era pedepsit şi trimis la beci, tot celularul ştia. Vestea se ducea repede. Când am fost scos şi dus înapoi la celula mea am fost aşteptat cu două sferturi de pâine. Exista acest obicei, ca atunci când cineva se întorcea de la pedeapsă, cei din celulă să fi pus deoparte câte puţin din raţia de pâine aşteptîndu-l. Iar când pedepsitul se întorcea, la următoarea masă de seară, fiecare puneau câteva linguri de ciorbă în gamela lui.
 
Celula noastră era situată la capătul unde corpul clădirii în formă de T se întâlneşte cu aripile teului. Era deci foarte uşor pentru noi să comunicăm cu deţinuţii de drept comun din celulele de la etajul doi. Comunicam prin alfabetul surdo-mut. Riscul să fim prinşi era mic. De afară nu puteam fi auziţi pentru că nu se vorbea, nu puteam fi văzuţi pentru că stăteam mai departe de gratii. Numai gardianul de pe secţie ne-ar fi putut prinde, dacă nu luam măsurile necesare. Noi eram îngrijoraţi ca deţinuţii de drept comun să nu fie văzuţi comunicând cu noi. Ei aveau mult de pierdut.
 
Pe ei nu-i pedepseau cu izolarea la beci. Pedeapsa pentru ei era suspendarea pachetelor şi a vorbitorului cu familia, ambele drepturi, în mod obişnuit, lunare. Tot pe aripa teului, pe secţia dreptului comun erau patru celule mici de dimensiunile unei jumătăţi de celulă obişnuită, mai tot timpul goale. Erau celule folosite în loc de carceră pentru deţinuţii de drept comun.

 

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!

 

Când se întuneca aruncam ancora (o bucată de săpun legată de un cap de sfoară), unul dintre ei scotea mâna şi prindea ancora, trăgea sfoara cam şapte opt metri şi lega săculeţul cu ţigări şi săpunul la mijlocul sforii. Eu trăgeam sfoara pe măsură ce el slăbea încet din partea lui. Săculeţul cu ţigări şi săpunul veneau ca un funicular. Dacă săculeţul ar fi fost legat de capătul sforii şi i s-ar fi dat drumul astfel încât eu să trag în sus, aş fi avut probleme cu sârmele electrice care treceau pe sub celula noastră şi în jurul cărora s-ar fi încolăcit săculeţul.
 

„Au dat din darul lor şi celor din celulele alăturate”

 
Nici nu trecuseră patru luni de când fusesem izolat la beci, şi din nou am fost prins bătând Morse la calorifer. Pentru că m-am luat în gură cu gardianul, de data asta mi-au dat două săptămâni de izolare la beci. La nici zece minute de când fusesem adus în camera mare din beci, am auzit paşi de cizme coborând pe scări. Erau ofiţerul politic Lupu, gardianul şi un ţigan deţinut de drept comun de la fierăria închisorii, cu un ciocan şi nicovală în mâini. Lupu m-a scos în faţa uşii, mi-a spus să mă aşez jos şi să pun piciorul pe nicovală. Când ţiganul a început să bată nitul i-am spus: «Pentru ce faci acum mâine vei intra din nou în puşcărie.» S-a uitat la Lupu şi a ezitat să continue bătutul.
 
Lupu s-a enervat, i-a dat o cizmă ţiganului, a luat ciocanul şi a început să bată el nitul mai departe. Între timp, mă făcea bandit, asigurându-mă că americanii nu vor veni nicio dată, dar uitându-se la ţigan, în timp ce-mi vorbea. După ce a verificat că a bătut bine niturile, m-a împins în camera mare de pedeapsă, a trântit uşa, a încuiat-o şi duşi au fost. Am fost lăsat singur. Cum nu eram străin de acest loc, după două ore observ că se întunecă camera. Când mă apropii de locul pe unde venea lumina, ca să văd ce s-a întâmplat, constat că ochiul grătarului fără sticlă era astupat de capul ţiganului care îmi spunea: «Domnule politic, vă rog să mă iertaţi că eu n-am vrut să bat lanţurile la picioarele dumneavoastră; ofiţerul mi-a dat ordin.» Și-a tras capul înapoi şi văd că bagă mâna pe acelaşi ochi din grătar şi dă drumul la o grămadă de ţigări. Trage mâna înapoi şi din nou lasă să cadă o altă grămadă de ţigări cu o cutie de chibrituri. Imediat ce a plecat am început să număr ţigările. Erau douăzeci şi opt.
 
Grătarul acesta, de care am mai vorbit şi înainte, se afla la trei metri de la piciorul scării de la ieşirea în curte unde eram scoşi la aer. Știam cu precizie distanţa de la acest ochi din grătar şi perete: cam treizeci de centimetri, adică distanţa de la încheietura mâinii până la cot. Mai ştiam în sus la care bară a ferestrelor de la celule ar ajunge o linie dreaptă. Toate aceste amănunte erau cunoscute numai de anumiţi deţinuţi, majoritatea care au trecut prin beci. Am luat legătura cu celula mea şi le-am povestit toate cele întâmplate şi i-am rugat să ia legătura cu celula respectivă de la etajul trei şi să le spună când dau semnalul la noapte să coboare ancora. Cei de la celula respectivă ştiau exact unde să o coboare. Aveau experienţă căci înaintea mea fusese la carceră un alt deţinut de-al nostru, căruia i-au coborât pâine de două ori.
 
La momentul potrivit, anume cu o oră înainte de stingere, am dat semnalul să lase ancora. Mă aşteptam să găsesc la capătul sforii o bucată de săpun. Găsesc în schimb un sfert de pâine. Dezleg pâinea şi leg douăzeci de ţigări, vreo zece beţe de chibrit şi o parte din cutia de chibrituri cu scăpărici. Totul a mers perfect. Cei de la capătul celălalt al ancorei au dat din darul lor şi celor din celulele alăturate. Până am ieşit de la beci am mai primit şase sferturi de pâine, toate trecute prin acel ochi spart din grătar.
 
După două săptămâni am fost scos din beci şi dus la celula mea. Am intrat în celulă cu lanţurile la picioare, crezând că va veni mai târziu cineva să mă ducă afară să-mi taie niturile de la brăţările pe care le aveam în jurul picioarelor. Când am văzut că nu vine nimeni am bătut în uşă. Îl aud pe gardian strigând: care bate? I-am strigat şi eu numărul celulei. Când a deschis uşa i-am spus că au uitat să-mi scoată lanţurile. Mi-a răspuns că o să rămân patru săptămâni cu lanţurile la picioare. Nu am insistat. Mi-am dat seama că în raportul lui Lupu scria că trebuie să port lanţuri la picioare patru săptămâni. În celulă mă aşteptau patru sferturi de pâine. Le-am spus camarazilor mei de celulă că în beci am primit şapte sferturi de pâine. M-au îndemnat să accept pentru că ei consideră izolarea în beci ca o suferinţă în plus. Am mâncat sferturile de pâine unul după altul şi am băut multă apă. În tot timpul cât stătusem în beci nu băusem niciun pic de apă. Nu era niciun vas ca să poţi avea apă. Adevărul este că nici sete nu mi-a fost.”

 
#citeşte mai departe în „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry 
#„Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”
 #Autor George Sarry 

Dacă în urmă cu 122 de ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“. 
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA de Constanţa (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanţa sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.
 
Sursa foto: Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry

Citeşte şi:

#DobrogeaDigitală - „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry: Strategii de supravieţuire

#DobrogeaDigitală - „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry: Arestarea şi ancheta

#DobrogeaDigitală - „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry: „Am schimbat închisoarea mică cu asta mare”

#DobrogeaDigitală - „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry: Eroinele de la Piteşti

 #DobrogeaDigitală - „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry: Din nou în libertate. De la „bandit” la „tovarăş”

Comentarii








Cele mai recente postari