Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
03:40 25 05 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry Despre optimism și puterea de supraviețuire

ro

17 Mar, 2020 00:00 521 Marime text

Volumul „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate” se constituie într-o impresionantă rememorare a evenimentelor ce au marcat existența lui George Sarry, nepotul de frate al celebrului jurnalist constănțean Constantin N. Sarry. 



În contextul ororilor suferite în închisorile comuniste, pe parcursul celor 11 ani de condamnare nedreaptă, cartea evocă puterea de supraviețuire, dincolo de orice imaginație, a unui om a cărui integritate morală a rămas permanent „la înălțime”, autorul dovedindu-se, cu orice ocazie, un model de generozitate, modestie și optimism.
 
 

„Deţinuţii lucrau la două orizonturi aflate la patru sute-patru sute cincizeci de metri adâncime. La orizontul 11 și la orizontul 12, în partea de vest a minei, ploua cu apă acidulată. Din cauza ploii, nu puteai să porţi nimic pe tine. Lucram în pielea goală. Dacă aveam ceva pe noi imediat ce haina se uda, începea să ne mănânce pielea, în special la subsuoară, între picioare și între degetele de la picioare. Mai toţi aveam ciuperci pentru că trebuia să purtăm obiele în picioare când încălţam opincile confecţionate din cauciucuri de mașină.
 
Intrarea în mină a deţinuţilor, spre nivelul unde era situat locul de muncă, se făcea pe verticală, cu ajutorul coliviilor ascensoare. În fiecare colivie încăpeau două grupe de câte șase, adică doisprezece deţinuţi. Deplasarea deţinuţilor, în adânc, de la puţ la locurile de muncă, deci pe orizontală, se făcea pe jos, distanţele fiind de circa un kilometru. De acolo unii mai aveau de urcat câte treizeci-patruzeci de metri. Galeriile erau mereu inundate de apă. Nu se putea umbla cu bocanci deoarece apa acidulată și rocile cu suprafeţe tăioase îi distrugeau prematur.
 
Înainte de intrarea deţinuţilor politici, condiţiile de lucru în aceste mine erau jalnice. Din cauza aerajului precar, a dificultăţilor de muncă și de circulaţie pe galerii, deplasări de cele mai multe ori se făceau pe jos, în condiţii de mare pericol. După ce au ajuns aici deţinuţii politici, cu timpul totul s-a schimbat. Inginerii deţinuţi politici au făcut ca aerul să circule la toate locurile de muncă. Au introdus perforarea cu apă. Până la venirea noastră se perfora pe uscat. Era boală curată. Praful silicogen intra în plămâni. De aceea minerii civili nu trăiau mult. Apa de băut nu se putea bea în mină. Acum, prin intervenţia inginerilor deţinuţi politici, se aducea în mină sifon depozitat în putini de lemn, ca să se menţină rece, să poată fi băut, căci la temperatura de treizeci și opt de grade, cât era în mină, era imposibil să bei apa care venea pe conductă.
Până și maiștrii și inginerii civili au văzut schimbarea petrecută în mină de la venirea deţinuţilor politici. Dacă era să muncim în condiţiile găsite când am venit, în cimitirul din Baia Sprie ar fi apărut câteva sute de morminte mai mult. Și așa stând lucrurile, au murit destui.
 
Pe lângă condiţiile aspre de muncă pe care le înfruntam zi după zi, mai era și pericolul la care eram expuși în fiecare moment. Orice coptură (rocă provenită din cerime) oricât de mică, dacă se întâmpla să cadă pe tine, în cel mai fericit caz puteai scăpa numai cu tăieturi pe corp sau chiar pe cap, rocile fiind foarte tăioase. Nu mai vorbesc de copturile mai mari, numite în termeni minerești «balene». De acelea nu scăpai doar cu zgârieturi. S-a întâmplat de multe ori ca oamenii să fie scoși neînsufleţiţi de dedesubtul acestor copturi.
 

Aveam însă moralul ridicat”

 
Aveam însă moralul ridicat, iar acest lucru ne ajuta foarte mult să trecem peste mizeria în care eram forţaţi să muncim. Am avut mare noroc că maiștrii și inginerii civili erau oameni cu suflet, deși tuturor li se dăduseră grade de ofiţeri și fuseseră instruiţi cum să se poarte cu deţinuţii politici, anume să nu se lase angajaţi în discuţii politice sau în orice alte discuţii afară de cele legate de munca din mină și să raporteze în legătură cu deţinuţii care vor încerca să obţină informaţii.
 
Printre maiștrii civili erau doi foarte fideli regimului comunist. Această informaţie ni s-a transmis în mod confidenţial de unul dintre maiștrii cei buni. Tot prin acești maiștrii eram ţinuţi la curent cu evenimentele care se petreceau afară. Uneori ne aduceau articole de ziar pe care după ce le citeam le ardeam pe loc. Pentru noi, deţinuţii politici, informaţiile primite de afară erau ca o hrană care ne ţinea în viaţă. Am putut și noi deţinuţii politici să ne revanșăm faţă de acești oameni care ne-au ajutat. Cele mai frumoase flori pe care le găseam în mină le erau rezervate lor.
Cu toate schimbările făcute în mină de către deţinuţii politici, condiţiile de muncă continuau să fie insuportabile. Se instalase un ventilator foarte puternic care ajuta la circulaţia aerului, însă tot nu era destul de eficient ca să ajungă în toate locurile de muncă. Nu se putea sta îmbrăcat, mai ales când trebuia să muncești. Toţi munceam în pielea goală. Numai preoţii purtau un șort legat la brâu. Chiar așa, tot făceam ciuperci. În fond acolo unde corpul intra contact cu orice fel de material, și apăreau aceste răni (ciuperci) era tot o carne vie.

 

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!

La început eu am fost rulător pentru o perioadă de trei săptămâni. Ca rulător trebuia să transport minereul de la locul unde avusese loc explozia, până la cel mai apropiat rostogol (rostogolul este un puţ oblic, prin care minereul ajunge pe galerie unde este încărcat în vagonete). Distanţa de parcurs ajungea până la douăzeci și cinci de metri. Minereul era încărcat în roabe și vărsat în rostogol. Bolovanii mari trebuia să-i spargem cu barosul. Barosul avea cinci kilograme. Dacă bolovanii erau mari, nu puteau trece prin grătarul care era pus pe rostogol.
 
În prima perioadă, nu aveam normă. Mai târziu au pus norma de trei vagoneţi de om. Cu timpul au mărit-o la șapte vagoneţi de om. Și asta pentru că erau unii care credeau în ce le spunea administraţia (ofiţerul politic), anume că vor beneficia de reabilitare. Acești zeloși erau de două categorii, niște deţinuţi care făceau parte din secta «Martorii lui Iehova» și turnătorii. Ca să realizezi această normă se cerea un supraefort pe care majoritatea nu-l puteau face. Mai mult decât atât, minerii civili care lucrau la orizontul 8, orizontul 9 și orizontul 10, auzind de normele realizate de deţinuţi, erau supăraţi, fiindcă li se cerea și lor această normă.
 
La ieșirea pe puţ numărul vagonetelor creștea și administraţia își freca palmele de bucurie că norma de șapte vagoneţi de deţinut a fost un succes. Însă ce nu știau ei, au aflat mai târziu. Peste două săptămâni calculele venite de la uzina de extracţie au arătat că în tot acest timp nu a fost extras niciun gram de minereu mai mult ca înainte. Ce au făcut deţinuţii văzând că administraţia pedepsește cu carceră pe deţinuţii care nu făceau norma de șapte vagoneţi? Deţinuţii umpleau vagoneţii trei sferturi cu steril și deasupra puneau minereu, astfel că, atunci când ieșeau cu vagoneţii la suprafaţă, se vedea că sunt încărcaţi cu minereu.
 
Oamenii administraţiei s-au dus la biroul tehnic din colonie, unde inginer șef era Bujoiu. Supăraţi, ofiţerul politic, locotenentul Alexandru și locotenentul Vanciu au început să ameninţe întreg biroul tehnic, acuzându-i pe oamenii de-aici de sabotaj. Inginerul Bujoiu le-a spus că nu are niciun fel de informaţie privind încărcarea vagonetelor cu steril. Cei doi au plecat furioși. Locotenentul politic Alexandru a început să cheme turnătorii la biroul lui, aflat într-una dintre barăci. I-a adunat pe turnătorii care lucrau de noapte și acum se aflau în dormitoare la odihnă și le-a spus să observe cine sabotează. La fel, când schimbul de zi a ieșit din mină, i-a adunat pe turnători și le-a dat aceeași sarcină. Turnătorii erau puţini la număr și toată colonia îi știa, așa că nu au putut face nimic.
 
După două săptămâni de lucru ca rulător am fost numit ajutor de perforator. Perforator era un ungur cu numele Calai. Avea o condamnare de douăzeci și cinci de ani muncă silnică. Era miner de profesie. El perfora numai la suitori, adică la vertical. Perforatul pe verticală nu se putea face cu apă, căci îţi venea în ochi tot noroiul. Se perfora pe uscat. Amândoi purtam mască și ochelari. Când terminam de perforat, feţele noastre erau gri și luceau. Suitorile se făceau între galeria pe unde circulau vagonetele și abataj, de unde se extrăgea minereu, sau între abataj și orizontul superior. Înaintarea în suitoare se făcea mult mai încet decât înaintarea obișnuită.
 
La suitoare, după fiecare pușcă tură (explozie) venea echipa de dulgheri și înălţa podul pe care stăteam și perforam. La ieșirea din mină, Calai și cu mine eram primii care urcam în corfă (ascensor) să ieșim la suprafaţă. Asta era regulă și la civili, pentru că noi eram cei mai expuși la praful silicogen. Asta era, ca să zic așa, o favoare.
Nu au trecut nici trei săptămâni și am devenit perforator de suitoare. Eram singurul perforator de suitoare.
 
Toţi se fereau să nu-i pună pe ei la perforat de suitoare. Afară de faptul că perforai pe uscat, era destul de periculos. Dar și când mergeai sus să asiguri locul de lucru copturând cerimea, adică dând jos cu ranga rocile care erau slab prinse, și care, cum am mai spus, se numesc copturi, era la fel de periculos. Lucrasem șapte-opt luni la suitor și toţi deţinuţii mă cunoșteau. Perforatul la suitoare era cea mai grea muncă în mină. Se perfora la verticală și, cum am spus, nu se putea folosi apă. Tot praful de plumb îţi venea în cap.”

 
#citește mai departe în „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry
#„Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”
#Autor George Sarry 

Dacă în urmă cu 122 de ani pionierul culturii românești în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanța, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidență, cotidianul ZIUA de Constanța, conștient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri și de azi“. 
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informațiile publicate pe site de către ZIUA de Constanța (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informații, fotografii, fișiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispozițiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanța sau, după caz, furnizorii săi de informații.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afișarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum și orice modalitate de exploatare a conținutului site-ului, cu excepția afișării pe ecranul unui computer personal și imprimarea sau descărcarea, în scop personal și necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanța.
 
Sursa foto: „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry

Citește și:

#DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry: Întoarcerea în România anilor ’90 - tristețe și dezamăgire

#DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry: „Am schimbat închisoarea mică cu asta mare”

#DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry: Eroinele de la Pitești

 #DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry: Din nou în libertate. De la „bandit” la „tovarăș”
 
 
Comentarii








Cele mai recente postari