Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
03:02 19 02 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii”, de Pericle Martinescu Cum s-a născut şi cum a murit „malagambismul“. O glumă sfârşită tragic pentru faimosul muzician interbelic (video)

ro

22 Jan, 2020 00:00 1893 Marime text
În volumul „Umbre pe pânza vremii“, Pericle Martinescu creează o memorabilă galerie de portrete ale unor artişti ce au trăit şi au creat în preajma celor două războaie mondiale şi cărora autorul le-a fost contemporan şi, adesea, prieten intim.
 

 
Textul prezentat mai jos a fost inspirat de moartea, la începutul anului 1978, a lui Sergiu Malagamba, legendarul jazzman şi mentor al multor muzicieni din perioada de după război, un adevărat dandy şi creator de trenduri în societatea românească a acelei epoci.
 
Cu această ocazie, Pericle Martinescu rememorează un episod din tinereţe, legat de faimosul compozitor şi baterist. Pornită de la o glumă vehiculată în redacţia unde lucra, campania virulentă împotriva muzicianului şi a modei inspirate de el a căpătat proporţii nebănuite, făcându-l pe autor să se simtă oarecum vinovat de turnura gravă a lucrurilor. În final, Malagamba a fost trimis în lagăr din ordinul personal al şefului statului: „O victimă nevinovată, pe care o aveau pe conştiinţă cîţiva boemi ce vruseseră într-o zi să se distreze. O parte din această vină se răsfrîngea şi asupra ciorapilor mei albi pe care, cu totul întîmplător, îi pusesem în ziua aceea de pomină, cînd malagambismul a luat proporţii homerice”.
 

„Era în primăvara anului 1942, în plină perioadă de război. Lucram la Direcţia Presei, într-un birou al «Redacţiei albe», organism paradoxal şi hibrid, denumit astfel deoarece, deşi făceam acolo operă de gazetari, noi nu aveam o gazetă proprie, iar variaţiunile noastre stilistice erau trimise întregii prese din Bucureşti cu invitaţia pentru fiecare ziar să aleagă şi să reţină cîte ceva din producţiile noastre, în vederea publicării.
 
Redacţia aceasta se afla într-o aripă mai retrasă a instituţiei, unde beneficiam de privilegiul unei oarecare independenţe În privinţa programului de lucru, strict funcţionăresc, fiind absolviţi de tirania „condicii de prezenţă" pe motivul că făceam muncă de «creaţie». Erau prezenţi zilnic în acel birou cîţiva salahori ai condeiului : Cicerone Theodorescu, Radu Boureanu, Eugen Jebeleanu, Constantin Lucreţia Vîlceanu, Bucur Ţincu, Aurel Tita, Mihai Uţă (filosoful, în acel moment şeful «redacţiei», el strîngea articolele şi le ducea pachet la direcţie), · toţi poeţi sau scriitori, şi, bineînţeles, boemi prin definiţie; adică nişte spirite certate cu conformismul şi care erau greu de ţinut în frîu.
 
Directorul de atunci al Presei, bonomul Petre Ilcuş, ne şi numea, cu un zîmbet mustrător pe faţa lui de spîn, «Colivia cu boemi», văitîndu-se adesea că are multe nopţi de insomnie din cauza grijilor pe care i le provocam noi. Într-adevăr, el trebuia să ne justifice mereu existenţa în faţa forurilor superioare birocrate ale ministerului (fostul minister al Propagandei), care-i reproşau că prea ne tolerează «boemia», învinuindu-ne totodată că «ardeam lumina şi consumăm caloriferul degeaba», ca o aluzie la slaba eficacitate a activităţii noastre, care, ce-i drept, nu era ea nici aşa susţinută de convingeri prea ferme. Aceşti «boemi», la rîndul lor, ca să nu se neurastenizeze de apăsătoarea monotonie a vieţii bucureştene din acea epocă de restrişte, încercau să «evadeze» din mohorîtul climat cotidian, lansîndu-se în diferite şuete, farse, glume sau în te miri ce jocuri gratuite, deoarece cu poezia, autentica lor vocaţie, nu se mai putea duce menaj bun în nişte vremuri tulburi ca acelea. Cu alte cuvinte, căutau cu toţii motive să facă haz de necaz, pentru a le trece timpul mai repede şi într-un mod cît mai suportabil cu putinţă.
 
Într-o dimineaţă, pe la ora zece, mă prezentam la birou, ca de obicei, animat de cele mai bune gînduri şi pregătit să scot din sertar ustensilele de lucru, în aşteptarea inevitabilului «normativ» ce urma să ne fie trimis de la direcţie, spre a-l lua în dezbatere şi a-l aşterne pe hîrtie. În general, ni se transmiteau, printre altele, diverse subiecte În legătură cu specula, cu zvonurile subversive, cu traficul de influenţă, cu actele de sabotaj, cu fraudele, delapidările şi celelalte flageluri la ordinea zilei, pe care eram puşi să le combatem de la birou cu penele noastre de «ziarişti oficiali». Veneam direct de acasă.
 
Eram îmbrăcat într-un costum nou, de culoarea măslinei verzi, cu pantofi maron cu talpă de crep, ultimă inovaţie, de asemenea noi, cu ciorapi albi (nu ştiu de ce-i pusesem tocmai pe aceia, căci tare băteau la ochi), cu o cravată în nuanţe izbitoare şi cu batistă imaculată înfiptă în buzunarul de la piept. Arătam ca un fante scos de la cutie. De cum am intrat pe uşă, frapat probabil de apariţia mea involuntar excentrică, Eugen Jebeleanu a sărit numaidecît de pe scaun şi m-a întîmpinat cu o expresie de mirare suprapusă peste una de consternare: «Ce-i cu tine? Ai devenit şi tu malagambist?!» ...

 

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!

Cu imaginaţia-i spontană de poet în vervă şi cu ochiul lui versat în materie de ţinută vestimentară, el asociase înfăţişarea mea inisolită cu un fel de modă ce începuse să circule, de cîtva timp tot mai frecvent, pe bulevardele bucureştene. Dar cum nu toţi cei de faţă ştiau despre ce este vorba, la manifestarea nedumeririi lor, prietenul nostru se grăbi să explice în ce consta noua modă, precizînd că ea era adoptată în special de o seamă de tineri, feciori de bani gata, ce-o afişau cu insolenţă şi de predilecţie pe Calea Victoriei, artera preferată a plimbăreţilor din capitală.
 
Era o modă supranumită în derîdere «ersatz» şi arbora o costumaţie cam extravagantă, intenţionat ostentativă, contrastînd cu ţinuta «cazonă» pe care voia s-o impună regimul : pantaloni strîmţi, cu manşeta mult ridicată de la nivelul normal, lăsînd să se vadă fluierul piciorului şi ciorapii albi în pantofi cu talpă de crep, cu gulere înalte, haine căzute pe umeri, cravate fistichii ... De fapt, filfizonii respectivi îşi făcuseră apariţia ceva mai înainte, încă de pe la începutul toamnei precedente, clar nu aflaseră nici ei că erau ... malagambişti.
 
Sergiu Malagamba avea însă un nume prea sonor ca să nu devină celebru. Acest nume intrase în atenţia publică abia de curînd, după concertul de jazz din sala Aro, unde Malagamba şi orchestra lui obţinuse un mare succes în cadrul unui festival artistic, ce se bucurase de o largă publicitate, deoarece fusese pus sub egida Crucii Roşii. Fiindcă Malagamba purta şi el, cu întreaga orchestră, ciorapi albi - în realitate, aceasta era ţinuta de estradă a interpreţilor săi în timpul concertelor - şi fiindcă numele Iui suna frumos la ureche, s-a născut numaidecît malagambismul. Etichetă tocmai bună pentru o modă ce nu-şi găsise încă denumirea! Nouă, la «Redacţia albă», ni s-a părut foarte savuros cuvîntul «malagambism», cu circulaţie frecventă în anumite cercuri, dar enunţat prima dată acolo, în biroul nostru, în glumă, de Eugen Jebeleanu. Cuvîntul acesta, dacă nu se potrivea unui curent literar sau artistic, ori unei doctrine politice sau filosofice, se aplica de minune la o modă vestimentară.
 
Cîteva zile după aceea, noi nu discutam decît despre asta. Într-o zi, tocmai cînd ciripeala era mai însufleţită, a picat în mijlocul nostru «nenea Alecu», un om la locul lui, care îşi vedea de treburile sale, într-un birou mai izolat, şi scria toată ziua articole şi reportaje, reale sau imaginare, despre cele mai felurite probleme şi întîmplări. În ziua aceea coborîse în biroul nostru să ne roage pe un ton de o copilărească inocenţă: «Măi băieţi, daţi-mi un subiect, n-am ce scrie azi ...» Excelent prilej ca să-l punem în temă şi să-i plasăm un subiect cu totul inedit !...
A doua zi, a şi apărut la rubrica lui din pagina întîia, un articol intitulat proclamativ: «Omul malagambic».
 
Acesta era prezentat ca o curiozitate a secolului, după indicaţiile noastre din ziua precedentă şi cu fantezia unuia care nu văzuse niciodată un «malagambist». Articolul a stîrnit un haz homeric în redacţie. Toţi l-au întîmpinat pe autor cu ovaţii, felicitîndu-l şi complimentîndu-l zgomotos că a «adus-o bine din condei» şi că «i-a luat tare pe indivizi».
Credeam că povestea are să se termine aici şi eram mulţumiţi că gluma devenise publică, prin apariţia la gazetă. Ne făcuserăm cheful. Nenea Alecu, în schimb, încurajat de atîtea laude neaşteptate, nu s-a lăsat. El abia acum avea să-şi de-a drumul. Textele erau însoţite şi de desene, ce ilustrau născocirile din articole, deoarece «malagambişti» propriu-zişi, aşa cum erau descrişi ei în acele articole, nu se prea vedeau pe stradă, totul era pură fantezie. Dar aceste gazete-revolver se întreceau să alimenteze campania, căci ele stîrniseră curiozitatea publicului, care le smulgea cu aviditate din mîinile vînzătorilor.
 

„Cine o fi, nene, Malagamba ăsta, de-şi face de cap?”

 
În tramvaie, prin birouri, la cantine, subiectul zilei era unul singur : «Ai văzut, domnule, malagambiştii? - Cine o fi, nene, Malagamba ăsta, de-şi face de cap?» Şi gazetuţele turnau mereu gaz peste foc. Se scria că Malagamba a fost bătut de «publicul revoltat», că malagambiştii au fost huiduiţi pe stradă, şi alte asemenea relatări scornite de imaginaţia reporterilor de la «fapte diverse». Unii, ca să aţîţe şi mai mult spiritele, au mers pîna la a scrie negru pe alb că «malagambiştii» sînt o sectă religioasă, cu scopuri mistice şi politice, avînd un sediu secret, un cod, un ritual, şi tot ce se putea debita pe tema asta. Ziariştii, mai ales cei tineri, încorsetaţi de normative şi de ştampilele Cenzurii, găsiseră un bun prilej de a evada din mormanul de comunicate oficiale, aruncîndu-se cu frenezie asupra unui subiect «liber».
 
Numai bietul Al. Bogdan intrase la griji. Se considera răspunzător de campania dezlănţuită cu atîta virulenţă, îl înfricoşau proporţiile luate, iar cînd citea şi el prin gazete că au fost bătuţi şi că sînt hăituiţi de mulţime, se temea să nu vină vreun· malagambist să-i ceară socoteală pentru articolele sale, care dăduseră semnalul. Se ferea să mai răspundă la telefoane, se furişa pe lîngă ziduri, cînd se ducea acasă, urmărit de gîndul că malagambiştii îi aţin calea şi vor să se răzbune. De unde la început jubilase, încîntat de succesul «efemeridelor» lui, acum regreta că se lăsase tîrît în  «afacerea asta».
 
Vreo două săptămîni întregul Bucureşti a vuit, nu se mai vorbea decît despre malagambişti. Exagerări, fantezii, invenţii, pagini întregi în ziarele de la amiază sau de seară, împănate cu amănunte pe acest subiect. Chestiunea devenise gravă, ajunsese să-i îngrijoreze chiar şi pe guvernanţi, încît însuşi Conducătorul Statului a trebuit să intervină, spre a tempera spiritele. Nici mai mult nici mai puţin, Preşedinţia Consiliului de Miniştri a elaborat un comunicat, în termenii drastici şi cazoni folosiţi în asemenea împrejurări, cu obligaţia pentru toate ziarele de a-l publica «în pagina întîia, cu litere groase», în care, după ce se arăta că «nerespectînd îndatoririle zilei de faţă şi făcînd pe snobii în Bucureşti, în timp ce camarazii lor luptă pe front», se decreta ca «Malagamba şi adepţii lui să fie internaţi în lagăr».
 
Din clipa cînd a apărut acel comunicat, nimeni n-a mai cutezat să scrie sau să scoată o vorbă. Asta era de la sine înţeles ! Senzaţionala campanie a încetat brusc! Faptul că pînă şi guvernul intrase în acţiune, ca să pună capăt unei glume, nouă, celor de la «Redacţia albă», ne-a stîrnit hohote de rîs.
 
Dar episodul nu era de rîs, era mai degrabă jalnic. Epilogul : Sergiu Malagamba a fost trimis în lagăr din ordinul personal al şefului statului. O victimă nevinovată, pe care o aveau pe conştiinţă cîţiva „boemi" ce vruseseră într-o zi să se distreze. O parte din această vină se răsfrîngea şi asupra ciorapilor mei albi pe care, cu totul întîmplător, îi pusesem în ziua aceea de pomină, cînd «malagambismul» a luat proporţii homerice. La moartea exuberantului artist l-am rugat în gînd ca, de dincolo de mormînt, să-mi acorde graţia sa. Dar am fost totdeauna convins că el o făcuse cu mult înainte de a-i fi venit sorocul să treacă în lumea celor drepţi şi iertători ...”
 

#citeşte mai departe în „Umbre pe pânza vremii“ 
#„Umbre pe pânza vremii“
#Autor Pericle Martinescu

Dacă în urmă cu 122 ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“. https://www.ziuaconstanta.ro/fondul-documentar-dobrogea-de-ieri-si-de-azi.html
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA de Constanţa (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanţa sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.
 
Surse foto: Sergiu Malagamba - captură YouTube; Pericle Martinescu -
„Excursie în Ciclade“
 


Citeşte şi:
 
#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii”, de Pericle Martinescu: „Corabia cu rataţi”, botezaţi de Emil Botta
 
#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: Martor al sublimei prietenii dintre Panait Istrati şi Nikos Kazantzakis

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: „George Enescu - frumoasă viaţă, fericit destin!”

#DobrogeaDigitală „Umbre pe pânza vremii”, de Pericle Martinescu: Sărbătorind doctoratul lui Mircea Eliade, în Târgul interbelic al Moşilor

#DobrogeaDigitală: Pericle Martinescu, despre Mircea Eliade şi angoasa înstrăinării
 

 
 
Comentarii








Cele mai recente postari