Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii”, de Pericle Martinescu „Corabia cu rataţi”, botezaţi de Emil Botta
2493
Marime text
În volumul „Umbre pe pânza vremii“, https://www.ziuaconstanta.rosemnat de Pericle Martinescu, descoperim un capitol ce evocă un episod din studenţia autorului, petrecută în anii interbelici, alături de alţi tineri „furioşi” ce aveau să devină nume sonore ale teatrului sau literelor româneşti.
Grupul de juni rebeli, puşi pe şotii nocturne, fusese botezat de Emil Botta „corabia cu rataţi” şi era compus din studenţi boemi, îndrăgostiţi de poemele lui Rimbaud şi care, în incursiunile lor peripatetice, îşi împărtăşeau descoperirile în materie de literatură sau artă modernă.
Textul este un prilej pentru Pericle Martinescu de a-şi etala, încă o dată, talentul portretistic, savoarea limbajului şi intuiţia detaliului semnificativ, pentru recrearea atmosferei Bucureştilor dinaintea celui de-al doilea război mondial.
„Cîţiva tineri, proaspeţi curtezani ai Muzelor (unii încă studenţi la diferite facultăţi, Drept, Filosofie, Litere, la Conservator sau la Bele-Arte), prinsesem obiceiul ca - de regulă seara, după ce ieşeam de la cursuri sau din sălile de bibliotecă, unde ne petreceam ziua citind cu nesaţ, fără nici o constrîngere, din pura plăcere de a ne instrui, tot ce ne cădea în mînă, de la Dialogurile platoniciene pînă la poeţii suprarealişti - să ne întîlnim şi să ne plimbăm cîtva timp pe stradă, ca o relaxare după lungile ceasuri de lecturi asidue. Pe nesimţite, se formase un mic grup, sudat prin preocupări şi gusturi artistice şi literare comune, ce se aduna, la orele vesperale, sub bolta pasajului Imobiliara sau în îngustul hol al „Automatului" (bufetului) Herdan din apropiere, şi pornea apoi „en balade" în sus şi în jos, pe Calea Victoriei, în porţiunea dintre Cercul Militar şi Teatrul Naţional, transformată pe atunci într-un fel de Corso bucureştean foarte eteroclit şi foarte animat mai ales la coborîrea înserării.
Astfel a luat fiinţă „Corabia cu rataţi". Totul se reducea la un divertisment, în primele sale mişcări, avînd ca mobil persiflarea acelor pitoreşti „genii" consacrate prin plete şi lavalieră (à la Jean de Leresty), ce ni se păreau a fi ultimele apariţii ale unei boeme desuete, căzută în ridicol şi bizarerie şi în rîndul căreia vegetau mulţi rataţi cu adevărat. Dar în curînd gruparea a început să capete consistenţă şi să-şi îndrepte săgeţile de astă dată, împotriva „ vedetelor" zgomotoase ce se exhibau cu infatuare la cafenea, pe stradă, prin redacţii sau prin marile restaurante.
Membrii efectivi erau: Emil Botta, cu priviri albastre şi blînde şi cu veşnicul său aer hamletian, ce apărea totdeauna cînd grupul era deja prezent la locul de întîlnire, într-o vestimentaţie stil „artist", genul negligé, dar bine studiat (cămaşă albă, imaculată, din material fin, cu manşete lungi, îmbutonate, ce se revărsau spumoase din mîneca hainei, guler larg, lejer, cu colţuri căzînd dezinvolt spre marginile pieptului, cravată de culoare vie, de preferinţă uni, cu nod mare şi puţin deviat într-o parte), dînd impresia că atunci a coborît de pe scenă sau că a ieşit să ia aer în pauza dintre actele unei piese moderne de coloratură romantică, la care ar fi fost protagonist; Arşavir Acterian, cu înfăţişarea unui băcan trudnic şi chivernisit, dar a cărui singură pasiune erau cărţile, el fiind un cititor eclectic, nesăţios şi harnic, deşi debutase prin reviste cu publicarea unor fragmente din «Jurnalul unui leneş» ; Alfons Adania, cu globii ochilor imenşi, elegant ca un gigolo şi locvace ca un stentor, informat la zi despre ultimele evenimente culturale de pe toate meridianele lumii ; Bob Bulgaru, chipeş şi zvelt ca un artist de cinema, purtînd la subţioara nelipsita mapă cu schiţe şi desene pentru portretele de copii prin care se făcuse remarcat ; Barbu Brezianu, proaspăt magistrat, care apărea mai rar, dar trecerile lui meteorice lăsau în urmă parfumul unei intelectualităţi rafinate ; Horia Stamatu, înalt şi subţire, privind de sus, cu un ochi machiavelic, lumea din jur, al cărei aprig iconoclast avea să devină ; Corneliu Temensky, firav şi pirpiriu, tipul clasic al poetului famelic, cu un glas profund şi sepulcral ce părea că vine din străfundul unei alte fiinţe (el nu făcea parte activă din «echipaj», avînd obligaţii de noapte la serviciul de corectură al unui ziar, dar fusese cooptat pentru vederile lui anticonformiste); subsemnatul, şi încă unul sau doi. Numele «corăbiei» îl descoperise şi-l pronunţase prima dată Emil Botta, într-o seară molcomă de octombrie, şi el a fost acceptat cu efuziune de tot eşalonul acesta de tineri ce promovau o «boemă elevată», în spiritul unei modernităţi caracterizată prin ordine şi corectitudine, chiar sobrietate, în ţinuta exterioară, dar dezordine şi fervoare, impetuoasă şi fertilă, pe plan spiritual, aşa cum o definea la cursurile sale de Estetică mentorul nostru din acel moment, boemul în ţinută academică Tudor Vianu.
În fosta grădină Oteteleşanu, din spatele Telefoanelor (a căror construcţie, pe locul fostei terase Oteteleşainu, constituia fala Bucureştiului), unde iarna se făcea patinaj (pe gheaţă artificială), iar vara funcţiona un café-restaurant cu orchestră şi «diseuză», se organizau din cînd în cînd unele manifestări sezoniere de cele mai diferite naturi. În cursul acelei veri avusese loc acolo o expoziţie a Marinei, cu panouri şi machete aranjate în interiorul curţii rectangulare înconjurată de un zid murdar şi dărăpănat de piatră. Expoziţia se închisese, curtea era acum părăsită, cu porţile date de perete, însă într-un colţ al ei se mai afla încă, sprijinită de calcanul clădirii învecinate, un fel de corabie din placaj, cu catargele rupte, cu velele zdrenţuite, rămăşiţă din recuzita folosită pentru montările din sezonul estival.
„Aceasta este corabia rataţilor! Corabia noastră!”
În seara aceea, după ce ne strînseserăm toţi în gura pasajului Imobiliara - şi tocmai fiindcă eram prezenţi toţi membrii grupului (ceea ce nu se întîmpla chiar în fiecare zi) - Emil Botta ne trase uşor după el, îndemnîndu-ne pe un ton quasi-conspirativ ce ne mărea şi mai mult curiozitatea:
- Veniţi, vreau să vă arat ceva!
Trecem peste drum, coborîm la vale, pe lîngă Telefoane, facem cîţiva paşi pe strada Matei Millo şi intrăm în grădina Oteteleşanu care, în perioada aceea de sezon mort, zăcea pustie, năpădită de restrişte şi apăsată de o linişte aproape lugubră. Deodată, prietenul nostru rupse tăcerea, arătînd cu mîna în fund, spre mizerabila rămăşiţă a unei flotile butaforice dispărute, şi, punctînd fiecare cuvînt, intonă tare, cu bine cunoscutul lui acent declamator:
- Iată-o ! Aceasta este corabia rataţilor! Corabia noastră !
El jucase în lunile de vară - ca actor angajat ocazional (modus vivendi) - într-o trupă de histrioni pe o scenă periferică, în faţa unui public generos în aplauze, dar prea puţin pretenţios la calitatea artistică - şi găsise în sfîrşit momentul să se răzbune pe „succesele" de atunci, care nu-l încîntaseră deloc pe viitorul mare actor. Această corabie zdrenţuită, abandonată şi melancolică, i se părea a ilustra tocmai soarta artiştilor lăsaţi de izbelişte, după ce erau folosiţi în diverse formaţii ce-şi încheiau existenţa odată cu sfîrşitul sezonului. Emil Botta vedea în epava din fundul acelei curţi imaginea însăşi a sentimentului de «ratare» pe care-l încearcă un artist atunci cînd nu are prilejul să-şi afirme talentul. El făcuse din ea un simbol, dar în sens răsturnat, iar noi am recunoscut imediat că ironia lui funcţionase perfect, într-un mod foarte subtil.
Din acea clipă, micul clan ce număra cam o duzină de aderenţi, inaccesibil celor din afara lui - chiar celor ce agreau spiritul «corăbierist», ca Emil Cioran sau Eugen Ionescu - avea un nume şi un stindard ce corespundeau întru totul intenţiilor sale parabolice. Puţin după aceea am improvizat şi un salut; în loc de Bună ziua sau „Bună seara, noi strigam: Oisive jeunesse! ca o parolă de recunoaştere a calităţii de «corăbier» în rumoarea polisonoră şi policoloră a străzii. Această parolă era numai o frîntură din cunoscuta cantilenă rimbaldiană «din cel mai înalt turn» (căci Rimbaud era atunci zeul nostru tutelar) şi ea se potrivea pe deplin cu viziunea pe care o aveam în acel timp despre noi înşine şi despre marea noastră disponibilitate în faţa vieţii…
DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!
Cu cîntecul pe buze hălăduiam astfel un ceas sau două pe Calea Victoriei, perpetuînd înflăcărate colocvii peripatetice în legătură cu lecturile sau cu ultimele noastre descoperiri în materie de literatură şi artă modernă. Apoi ne desprindeam din valurile mulţimii, ne despărţeam în grupuri mai mici sau porneam fiecare în altă direcţie, după cum vreo manifestare artistică sau culturală ne stîrnea interesul: un concert la Ateneu, o conferinţă la Dalles, un spectacol de teatru sau la Operă, vreo expoziţie de pictură, în genere în locuri unde ştiam că se produce sau debutează vreun tînăr artist, prieten sau cunoscut, pe care se cuvenea să-l încurajăm cu aplauzele şi ovaţiile noastre. La urmă, ne retrăgeam în vreo mansardă, unde locuia vreunul dintre noi, şi acolo continuam discuţiile însufleţite şi interminabile pînă noaptea tîrziu, dacă nu pînă în zorii zilei. Uneori, însă, în momentele de mai largă euforie, ne lansam în mici «fantezii», savuroase pentru noi, cei ce le puneam la cale, dar care puteau să comporte mari riscuri în partea lor finală.
Mi-aduc aminte, de pildă, că într-o seară - trecuse de miezul nopţii - coboram ( eram vreo cinci inşi) din garsoniera lui Anton Holban, la etajul patru, în casa Brînceni, de unde se vedea la cîţiva metri cupola Ateneului şi unde autorul Ioanei, pasionat meloman, avînd o discotecă selectă, ne chemase să ne «pună cîteva plăci». Toţi iubeam muzica şi pe marii interpreţi, astfel că am ascultat atunci un întreg concert de cea mai bună calitate. La plecare, afară, ne-a întîmpinat o noapte liniştită, caldă şi plăcută, ce ne predispunea spre inocente jocuri gratuite, mai ales după efluviile muzicale ce vibrau încă puternic în sufletele noastre. Casa în care locuia Holban se afla în mijlocul unui cvartal de clădiri, în spatele cinematografului «forum» (pe locul unde e astăzi restaurantul «Cina») şi la ea se ajungea printr-un gang ce pornea din piaţa Fundaţiei (cum i se spunea atunci Bibliotecii Centrale Universitare) spre curtea din interior. Cinematograful avea şi o sală în aer liber, pentru reprezentaţiile de vară. La ora aceea, ultima reprezentaţie se terminase, grădina era pustie, iar rîndurile de scaune goale ni se părea că suferă cumplit din pricina abandonului total în care se găseau.
În jur, nici ţipenie de om, pe stradă foarte rari trecători, iar piaţa dintre clădirea Fundaţiei şi grilajul palatului regal, cufundată în semi-obscuritate, avea aspectul unui decor feeric, învăluit într-o atmosferă de mister, ce ne incita într-un mod curios imaginaţiile în plină euforie.
Subit, ne-a şi venit o «idee». După ce am cercetat bine strada, asigurîndu-ne că nu ne zăreşte nimeni, am apucat fiecare cîte două scaune din grădina de la «Forum» şi, cu ele la subţioară, am alergat în centrul pieţii, le-am plasat repede acolo, în şir de cîte două, apoi ne-am retras iute, pe la colţul Fundaţiei, în strada Boteanu, pe unde treceau tramvaiele 15 şi 20, şi ne-am oprit în staţie, prefăcîndu-ne că aşteptăm, fără nici un semn de impacientare, sosirea vehicolului.
Din fugă, ne-am mai aruncat o dată ochii spre spectacolul lăsat în urmă, bucurîndu-ne în taină de reuşita lui. Scaunele stăteau cuminţi la locul lor, în mijlocul pieţei goale (căci nu fusese încă instalat acolo marele monument ecvestru al lui Mestrovici, demolat mai tîrziu), mici la înfăţişare, însă grandioase în dialogul lor mut cu noaptea imensă din jur ... încîntaţi de ispravă şi temîndu-ne să nu fim acostaţi de vreun gardian ce-şi făcea rondul prin partea locului, ne-am urcat în primul tramvai venit în staţie şi am dispărut fără urmă, fugind cît mai departe de locul «crimei».”
#citeşte mai departe în „Umbre pe pânza vremii“
#„Umbre pe pânza vremii“
#Autor Pericle Martinescu
Dacă în urmă cu 121 ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“.
DREPTURI DE AUTOR
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA de Constanţa (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanţa sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.
Sursa foto: captură YouTube/TVR1
Citeşte şi:
#DobrogeaDigitală „Umbre pe pânza vremii”, de Pericle Martinescu: Sărbătorind doctoratul lui Mircea Eliade, în Târgul interbelic al Moşilorâ
#DobrogeaDigitală: Pericle Martinescu, despre Mircea Eliade şi angoasa înstrăinării
#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”: Pericle Martinescu şi Eugen Ionescu - corespondenţă din Paris
#DobrogeaDigitală: Pericle Martinescu şi Emil Cioran, doi noctambuli filosofând într-un oraş adormit
#DobrogeaDigitală „Uraganul istoriei. Pagini de jurnal intim. Anul 1940”: Pericle Martinescu şi Crăciunul anului 1940
Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp
