Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
09:54 20 01 2022 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală Portretul lui Grigoraș Dinicu - „Mersul său este legănat, caşicum un vals etern i-ar ritma mişcările“

ro

15 Jan, 2022 00:00 1874 Marime text

  • Grigoraș Dinicu (n. 1889 – d. 1949) este un reputat violonist și compozitor cunoscut pentru maniera deosebită de interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lăutăresc. 
Lucrarea „50 figuri contimporane“ reprezintă o colecție de portrete realizate de pictorul și graficianul Iosif Iser, pe marginea cărora adnotează Petre Locusteanu, jurnalist, dramaturg, umorist și fost actor la teatrul din Craiova.
 
Volumul, publicat în 1913, schițează chipul fizic și moral al celor mai impregnante figuri de la început de secol XX. Îi regăsim descriși, atât din condei cât și din pensulă, pe Regele Carol I, Carmen Sylva, Al. Davila, Galaction, Ovid Densușianu, Nottara, Coșbuc, I. G. Duca, Vlahuță, Take Ionescu, Macedonsky, Delavrancea, Victor Eftimiu, Sadoveanu, Minulescu sau Caragiale, și mulți alții.
 
Așa cum era și firesc, cartea începe cu portretul Regelui Carol I descris astfel „cu ochii săi autoritari, majestoşi, liniştiţ […]  părul nins, despărţit în două, cu cochetărie de strămoş care vrea să placă posterităţii…“.
 
Urmează portretul soției Regelui Carol I, Elisabeta a României,  „mama răniţilor şi totdeodată cea mai rănită mamă...“.
 
Seria de portrete continua cu Ion I. C. Brătianu ( n. 1864 – d. 1927), cel care a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918 și în viața politică din România modernă.
 
Următoarea personalitate prezentată este reputatul violonist virtuoz și compozitor Grigoraș Dinicu (n. 1889 – d. 1949), cunoscut pentru maniera deosebită de interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lăutăresc. Un expemplu al măiestriei sale este compoziția sa din 1906, Hora staccato.
 
Textul de factură profundă, impresionează prin cumulul de detalii, reușind să creeze o imagine clară a personalității descrise. Redăm mai jos rândurile scrise despre Grigoraș Dinicu, la care se adaugă pictura pe care o găsiți în galeria foto.
 
„D-l Dinicu trece prin viaţă ca pe din’naintea unei nemărginite oglinzi. Fiecare gest al său, fiecare mişcare, fiecare expresie pare că sunt studiate, măsurate, compuse. Îmi închipui că d-l Dinicu, şi când se culcă trebue să se uite mai întâi în oglindă, pentru ca nu cumva să ia vreo atitudine, prin care ar putea jicni gustul estetic al lui Morfeu.
 
Când trece triumfător pe calea Victoriei sau când îşi plimbă în parcul dela Sinaia tenul meridional, căruia un pronunţat accent cam franţuzesc îi dă un interesant înţeles exotic, directorul orchestrei ministeriale cheltueşte eleganţe de adevărat conducător de cotilion.
 
De altfel, d-l Dinicu totdeauna face impresia că conduce un cotilion. Mersul său este legănat, caşicum un vals etern, neauzit de nimeni, i-ar ritma mişcările. De-aceea, de câte ori întâlnesc pe stradă pe eminentul violoncelist, mă dau timid la oparte de teamă să nu mă poftească la un «tour de valse», şi, fără să vreau îmi vine pe buze replica:
 
- Mulţumesc, pe stradă nu dansez !
 
Desigur însă că niciodată d-l Dinicu nu este mai interesant, mai artistic, mai risipitor în eleganţe ca atunci când conduce o orchestră. In asemenea clipe, d-l Dinicu îşi desface larg mâinile, ca două aripi, întinde gâtul înainte, îşi ţuguieşte buzele, le subţiează, îşi tremură capul, şi în această atitudine pare o uriaşe pasăre măeastră, din al cărei gâtlej izbucneşte toată armonia de sunete, pe care bagheta sa o stăpâneşte.
 
Am văzut odată, nu ştiu unde, o imensă păpuşe multicolorată, care purta în spate o tobă mare, în cap nişte clopoţei, în mână un cimpoi, la picioare discuri de metal. Dacă cineva, oricine, un străin, băga o monedă de zece bani, în gura întredeschisă a acestei păpuşi, muzicantul neînsufleţit prindea să-şi clatine nervos capul, să-şi mişte disperat mâinile şi picioarele şi să puie în lucrare astfel o întreagă orchestră, dând naştere unei haotice armonii care mulţumia gustul muzical al multor auditori.
 
Curios! Ori de câte ori îmi plătesc biletul la un concert simfonic, am impresia că sunt străinul, pe care l-am văzut odată punând zece bani în gura întredeschisă a acestei păpuşi-orchestre. Iar când privesc pe d-l Dinicu, tremurându-şi la fel frizura, din ce în ce mai puţin oacheşe, şi când conduce un marş de Chopin, şi când patronează o fugă de Bach, încep să înţeleg că rostul şefului de orchestră nu este să creeze armonii de sunete, cu mişcările baghetei sale, ci numai să joace, să-şi mişte braţele şi să-şi agite capul în ritmul orchestrei care cântă.“
   
Despre biografia lui Grigoraș Dinicu
 
Grigoraș Dinicu s-a născut pe 3 aprilie 1889 în București și a decedat pe  28 martie 1949 București tot în București. Preocuparea pentru muzică i-a fost insuflată de părinți. Tatăl său era un muzicant renumit, care cântase în Franța și Rusia, coleg de taraf cu vestitul Sava Pădureanu, fost lăutar al țarului Rusiei, iar mama sa era fiica lui Angheluș Dinicu, celebru naist din acea vreme.
 
În anul 1906 reușește să promoveze Conservatorul de muzică din București unde a studiat vioara și compoziția. După doi ani de practică în Orchestra Simfonică a Ministerului Instrucțiunii Publice, Grigoraș Dinicu a reușit să obțină un post de solist în formația Ministerului. Din cauza dificultăților financiare s-a angajat ca  șef de taraf la restaurantul „Bufet“, unde cânta în fiecare seară, cucerind asistența.
 
Epoca de glorie a lui Grigoraș Dinicu și recunoaștere sa internațională începe imediat după Primul Război Mondial. Atunci își alcătuiește propriul ansamblu, împreună cu țambalagiul Vasile Budișteanu (tatăl lui Ionel Budișteanu), un virtuoz al acestui instrument.
 
În ziua de 23 aprilie 1947, Uniunea Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști a organizat la Ateneul Român un concert aniversar pentru împlinirea a 40 de ani de activitate a lui Grigoraș Dinicu.
 
Suferind de o boală necruțătoare, cancer al laringelui, își dă ultima suflare pe 28 martie 1949.
 
Sursă foto: Lucrarea „50 figuri contimporane“ de Petre Locusteanu, Iosif Iser
 
Citește și:
 
Portretul lui Ion I. C. Brătianu – „Este de-o inteligenţă pe care numai un mare prost ar putea s’o pue în încurcătură“

Portretul Reginei Elisabeta a României – „Mama răniţilor şi totdeodată cea mai rănită mamă...“


Galerie foto:


Comentarii








Cele mai recente postari