Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
04:31 11 05 2021 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală „Colindatul prin magazine, ca și mersul la tuns, el le socotea timp pierdut”

ro

16 Apr, 2021 00:00 2201 Marime text

Despre savantul, dar și despre omul Grigore Moisil, descoperim amănunte interesante în volumul „A fost odată... Grigore Moisil”, scris de văduva marelui matematician, cea care, cu răbdare și acribie, a strâns între coperțile unei cărți valoroase amintiri, documente, scrisori, pagini de jurnal sau articole publicate de regretatul său soț, în presa anilor ’70.

Ceea ce se conturează în urma lecturii, este imaginea unui geniu preocupat de cunoaștere și de munca sa, un om extrem de generos, neconvențional, plin de umor și autoironie.
Iată mai jos un fragment care ilustrează felul în care trăia și lucra, obiceiurile și deprinderile, micile sale bucurii sau agasări.
 
 

„În mijlocul cărților se desfășura viața de toate zilele a profesorului Moisil. Casa din strada Armenească nr.14, locuită de el timp de 28 de ani, de la întoarcerea sa din Ankara, era înțesată de ele, dar și de dosare, manuscrise, extrase, fișe, reviste, așezate în biblioteci și pe birou, împrăștiate pe toate mesele, uneori pe scaunele și canapelele casei. Nimeni n-avea voie să se atingă de ele. Profesorul era singurul care știa ordinea în care le așezase și găsea în ceea ce putea părea unui străin dezordine sau haos, orice fițuică de care avea nevoie. Lucra la birou; când biroul se acoperea de hârtii și de cărți, se muta la masa din sufragerie, mărită la maximum; când se acoperea la rândul ei și masa, noile teancuri se așezau pe scaune. Când primea musafiri, toate teancurile, în ordine, se stivuiau în dormitor, pe pat, pe scrin, pe jos și, la plecarea lor, își regăseau locul inițial. O dată la câteva luni, profesorul făcea ordine, cu multă conștiinciozitate, zile în șir, scârbit de pierderea timpului ce o necesita. Arunca atunci tot felul de ciorne, corecturi, păstrând totuși enorm de multe.
Cel mai adesea însă, în pijama și halat, lucra întins pe pat. Când gândea matematică, se cunoștea după un anume joc al privirii, care uitându-se în afară, părea că nu vede ce-l înconjoară. Când era mulțumit de mersul gândirii fredona fragmente dintr-un cântecel, care, auzite, păreau o ușoară mormăială. În acest timp soneria telefonului și cea de la intrare anunțau necontenit studenți, cercetători, ziariști care voiau să stea de vorbă cu el și pe care-i primea cu bunăvoință, fără să se simtă deranjat. Cu ai casei n-avea timp de vorbit decât la orele de masă sau seara, când, sfătuit de doctori, renunțase să mai lucreze și citea spre a se relaxa, orice roman îi cădea în mână.
Iubea cărțile, dar nu ca bibliofil sau colecționar. Pentru conținutul lor de idei și spirit. Se purta cu ele cu deosebit respect, nu le îndoia, nu le sublinia, nu le însemna. Doar câte o revistă mai poartă și azi pe copertă, scris cu creionul, numărul paginii care conținea articolul folositor lui sau altora. Nu avea o mare bibliotecă personală. Nu poseda tratatele importante de matematică sau filozofie, de aceea cel mai des citea la bibliotecă sau aducea de acolo cărți acasă. Spunea: Cărțile sunt făcute să circule și le împrumuta cu ușurință. Deseori nota pe o hârtie numele persoanei căreia-i împrumutase volumul respectiv. Dar fițuica se rătăcea printre multiplele hârtii de pe birou. Profesorul însuși îi acorda o valoare simbolică. Așa încât majoritatea cărților sale bune nu se mai aflau în biblioteca sa, compusă în special din cele rămase neîmprumutate.
Nenumărate dosare, care umpleau rafturile bibliotecii sau mapele — avea enorm de multe — erau aranjate pe probleme. Purtau nume diferite, unele nu lipsite de umor: Absurdități, Lecții pentru nu știu cine, Invitații la care nu s-a dat curs, Proști, Despre mine, Comèdii, De citit și meditat, Ilie.
În zilele când pleca de acasă, fie că mergea la facultate, Centrul de calcul, Institutul de matematică, Societatea de matematică, Academie, minister, alte instituții de învățământ, edituri, tipografii sau la întâlniri cu pionierii, elevii de liceu, la clubul studenților sau la conferințe, lua cu el o mapă încărcată cu dosarele necesare zilei respective.
Umbla domol, cu pași mărunți, aproape târșiți. Pe stradă, când se plimba, își ținea mâinile împreunate la spate. De tânăr se căznise să nu și le legene în timpul mersului, părându-i-se dizgrațios. Umbletul cu brațele de-a lungul corpului, fără acel balans caracteristic, părea că dă trupului, la fiecare pas, o mișcare săltată ca a unei marionete trase pe sfoară.
Anumite gesturi personale: scoaterea pălăriei — purtată permanent vara și înlocuită iarna cu nelipsita căciulă — prin ridicarea ei pe la spate, tragerea puloverului peste cap sunt gesturi de care elevii și cunoscuții săi își aduc sigur aminte. Puloverul de lână îl purta sub veston din toamnă până în primăvară. De câte ori intra în vreo casă, instituție, restaurant, și-și scotea paltonul, urmau scoaterea vestonului, tragerea puloverului pe cap, repunerea vestonului, toate aceste operații făcute în tihnă, tacticos, ca un ritual.
Neglijența vestimentară a tinereții se datora, pesemne, lipsei mijloacelor financiare. Mai târziu, manifesta o vădită plăcere în putința de a alege în fiecare dimineață din dulapul de haine costumul și cravata potrivite timpului și împrejurărilor. S-a amuzat ca la spectacol, când, la Ankara, a fost obligat de protocolul vieții diplomatice să poarte redingotă, frac și chiar joben. Cămășile le cerea perfect călcate. Povestea cum în tinerețe își călca singur, înainte de a participa la una din petrecerile la care era poftit, cămașa de mătase albă, unica ce o avea. Dar nu putea suferi să facă cumpărăturile respective. Dacă ar fi putut trimite pe cineva să-i cumpere până și pantofii, ar fi făcut-o bucuros.
Colindatul prin magazine, ca și mersul la tuns, el le socotea timp pierdut. I se părea absurd ca un om chel să trebuiască să se tundă. Totuși, până și un om chel mai are ceva de tuns. Dar această operație era zi de zi amânată. Sosea însă și împrejurarea ieșită din comun, doctoratul unui elev, o invitație la vreo festivitate, care îl forța să-și piardă timpul la frizer. Dar bărbieritul de fiecare dimineață era socotit o plăcere atunci când lamele erau bune. Ca dovadă cântecelul fredonat în surdină ce-l întovărășea. Își manifesta atunci satisfacția, aprinzându-și nelipsita țigară.
Începuse să fumeze din fanfaronadă, în tinerețe, dar cu timpul ajunsese un fumător pasionat și fuma până la 50 de țigări pe zi. Fuma și la curs. Dragoș Vaida povestește că le îngăduia elevilor să fumeze la examen. Văzând însă că elevii circulă prea mult prin sală și șușotesc spre a lua țigări unul de la altul, pusese un afiș: Profesorul Moisil împrumută țigări. După un timp, constatând că împrumutul ajunsese prea oneros, pusese alt afiș: Profesorul Moisil nu mai împrumută țigări [...]
Lucra, făcea matematică, scria articole, în mijlocul conversației membrilor familiei. Fiind obișnuit din copilărie să-și facă lecțiile la masa din sufragerie împreună cu frații săi, gălăgia nu-l tulbura. Dar ne punea o condiție: să nu șoptim. Cerea să se vorbească tare spre a nu fi deranjat. Dacă auzea deslușit, uneori intervenea chiar în discuție, pentru ca apoi să-și continue liniștit lucrul, dar dacă se vorbea încet, atenția deviată spre șoapte îi distrăgea șirul ideilor.
Era de o extremă meticulozitate în redactarea tuturor articolelor. „Fantezia temei nu lăsa loc la Moisil pentru inacuratețea redacției, exigența lui era totală“, spunea M. Malița.
Aceeași exigență în redactare era cerută și elevilor și dactilografelor. Scrisorile pe care mi le dicta trebuiau să fie bine puse în pagină, curate, fără ștersături. Când nu era satisfăcut, le înapoia cu calm și uneori le scriam de 3–4 ori, până ieșeau cum trebuie.
Topuri întregi de hârtie erau folosite la elaborarea lucrărilor lui matematice. Nu știu dacă lucra matematică greu, știu doar că lucra tot timpul. Dar articolele de publicistică erau scrise cu ușurință, aproape fără ștersături, și întotdeauna foarte serios documentate. O singură dată n-a controlat informația cerută la telefon unui prieten specialist și a comis o eroare pe care de altfel în numărul următor al revistei a mărturisit-o.
A scris toată viața cu creionul, în afara ultimilor ani, când folosea pixuri. Avea deci nevoie de gume și ascuțitori. Stilouri nu folosea, le pierdea. Lamele de bărbierit uzate erau păstrate cu grijă pentru ascuțirea creioanelor și ținute în cutiuțe de medicamente pe birou. În ziua când, la Tokyo, a cumpărat o mică ascuțitoare de culoare roșie, ce se putea fixa pe birou și ascuțea creionul prin învârtirea unei mici manivele, a avut o bucurie asemănătoare celei a unui copil în fața unei jucării mecanice.”


#citește mai departe în „A fost odată... Grigore Moisil”
#autor: Viorica Moisil
 
Dacă în urmă cu 123 ani pionierul culturii românești în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanța, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidență, cotidianul ZIUA de Constanța, conștient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri și de azi“.
 
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informațiile publicate pe site de către ZIUA de Constanța (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informații, fotografii, fișiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispozițiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanța sau, după caz, furnizorii săi de informații.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afișarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum și orice modalitate de exploatare a conținutului site-ului, cu excepția afișării pe ecranul unui computer personal și imprimarea sau descărcarea, în scop personal și necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanța.

Sursa foto: historia.ro

Citește și:

#DobrogeaDigitală: „Surghiunul” în Dobrogea și spiritul de frondă al Moisililor

#DobrogeaDigitală: „Cu toții purtăm regretul câte unei cărți, pe care n-am citit-o”
 
#DobrogeaDigitală: „N-aș fi crezut că o găteală frumoasă poate să ascundă atât de bine urâțenia”


 
 
 
 
Comentarii








Cele mai recente postari