Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
16:30 20 01 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală Bruto Amante - „La Romania illustrata. Riccordi di viaggio“ / „România ilustrată - amintiri dintr-o călătorie“

ro

19 Dec, 2019 00:00 1231 Marime text

Fragmentul pe care vi-l prezentăm, „Presupusul Tomis și Constanța la Marea Neagră“, este traducerea capitolului XVI din volumul România ilustra- amintiri dintr-o călătorie“ / „La Romania illustrata. Riccordi di viaggio“, aflat de astăzi în Biblioteca Digitală ZIUA de Constanța.


Cartea a apărut inițial la Roma în 1888, sub semnătura lui Bruto Amante, autorul prolific a numeroase studii de istorie locală meridională, înalt funcţionar al Ministerului Educației şi secretar al Ministrului Francesco De Sanctis.





Filoromân datorită numeroaselor legături profesionale și de prietenie cu personalități din București, Iași, Craiova sau Constanța (precum Grigore Tocilescu, Aron Densuşianu, C.A. Rosetti, Remus Oprescu, I. Gh. Drăgescu, Petre Chiţu, Maria Chițu), autorul este fiul lui Errico Amante, senator al Regatului Italiei, promotor al cauzei Confederaţiei ţărilor latine și protagonist al Risorgimentului italian, preocupat în mod deosebit de moştenirea juridică a Imperiului Roman şi de modul în care aceasta a influenţat şi a definit istoria popoarelor latine, în special pe cea a României. Errico Amante a scris în mod profetic despre o Uniune europeană, care ar fi trebuit să înfrunte posibilele pericole venite dinspre pangermanism și panslavism.

În anul 1888, după o călătorie în România, Bruto Amante a dedicat națiunii române o remarcabilă monografie ilustrată, intitulată La Romania illustrata. Riccordi di un viaggio. În fragmentul care urmează, autorul face un excurs literar-științific, comentând sursele istoriografice care se referă la încercarea de identificare a așezării vechiului Tomis.


„În ce punct precis, de-a lungul Mării Negre, se afla capitala Sciției Mici, unde Ovidiu și-a petrecut, în exil, ultimii ani din viață? Aceasta este o dilemă, asupra căreia majoritatea biografilor poetului din Sulmona n-au zăbovit prea mult ori, chiar dacă au adus-o în discuție, au făcut-o în mod superficial. Și, într-adevăr, lipseau datele pentru a putea stabili ceva cu certitudine și nici nu a fost ușor, în trecut, de investigat aceste elemente, deoarece teritoriul pe care se presupune că ar fi apărut Tomisul istoric, s-a aflat o perioadă îndelungată sub stăpânirea Turciei și, prin urmare, a fost dificil să se acorde atenție acestui tip de cercetare, mai puțin din cauza Guvernului, cât datorită comportamentului rezervat și suspicios al populațiilor mahomedane.


Englezii care, prin reputația puterii pe care o dețineau, prin îndrăzneala și tenacitatea inițiativelor lor, erau singurii capabili să întreprindă o expediție științifică în acest sens, fiind absorbiți doar de intențiile industriale și comunitare, au demonstrat reținere în acest sens; iar regiunea eminamente latină a Dobrogei, sediul anticii Scythia, unde au fondat o cale ferată, nu păstrează nicio urmă remarcabilă a activității lor științifice; într-adevăr, ei pretind că societatea de construcții nu a afectat la fața locului vestigiile Antichității pentru a le folosi în lucrările rutiere și că doar câteva epigrafe au fost transportate în Anglia.


De aceea, cred că încercarea de identificare a așezării vechiului Tomis este un subiect aproape nou pentru știință, pentru a lumina multe probleme etnografice și pentru a ilustra mai bine viața nefericitului poet.


Trec rapid în revistă țările care și-au atribuit mândria tristă și glorioasă de a fi fost locul de exil al lui Ovidiu; spun „mândrie glorioasă”, pentru că abia în exil a început Viața Nouă a poetului. Exilul provoacă în fugarul ghibelin indignarea, iar indignarea inspiră muza, care dă Italiei și lumii cea mai mare poezie; iar exilul restabilește spiritul scriitorului din Arta iubirii și îl orientează spre câmpuri noi, roditoare, cu inedite produse ale geniului său.
 

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!



Ovidiu nu ar fi ajuns la noi doar ca un poet senzualist, deoarece se pare că, până și Metamorfozele, alături de alte opere, au fost compuse simplu și în grabă, așa încât poetul nu le credea demne de numele său și intenționa să le distrugă: în exil, a delimitat Metamorfozele și Fastele, completându-le pe acestea din urmă, și s-a dovedit a fi un elegiac sublim cu Tristele și cu Scrisorile de la Pontus Euxinus (Ponticele) precum și un scriitor inepuizabil, cu alte opere, pe care critica i le-a atribuit în totalitate sau în parte.



Apropo de actualul Ovidiopol în raport cu așezarea Tomisului, Dezoby și Bachelet au scris: «nu este actualul oraș Ovidiopol, așa cum credeau rușii. Tomisul se află la sud de Dunăre, nu departe de Varna și Messembria, la granița extremă a Imperiului Roman spre nord, în apropierea Pontului Euxin; poate fi orașul modern Tomiswar, în provincia Silistra.» Dar despre acest nume vom discuta mai pe larg în rândurile care urmează.


Tomiswar, menționat de către cei doi scriitori, în turcă Eski Vargana, se află la Marea Neagră, la 125 de kilometri de Silistra, între Constanța și Mangalia, înzestrat cu un mic port. Dar niciun argument serios nu susține ipoteza pe care s-a întemeiat numele său; într-adevăr, totul sugerează că Tomiswar a fost capitala Sciției Mici.
Geograful Baudrand face referire la o tradiție, potrivit căreia unui mic lac din Dobrogea, Ouvidone (lacul Ovidiu), i s-ar fi dat un astfel de nume în amintirea poetului. În 1802, scrie Michaud, Moniteur și alte ziare din Paris au anunțat că, prin săparea la temeliile unei cetăți plasate la gura Dunării, țăranii ruși au descoperit un mormânt, despre care se credea a fi mormântul lui Ovidiu, deoarece orașul Tomis ar fi fost întemeiat acolo, și pentru că acele locuri erau cunoscute de mult timp cu numele Laculi Ovidii (lacul lui Ovidiu).


Aceleași ziare au adăugat că a fost găsit în mormânt un bust care seamănă perfect cu cel al Giuliei, fiica lui Augustus, și că rușii au dat cetății numele Ovidopoli. Vestea acestei descoperiri a început să atragă atenția savanților, iar un german, un colonel cu experiență în slujba Rusiei, a introdus în Decade (21 martie 1803) o replică a articolului din Moniteur. – Locul pe care moldovenii îl numesc Lagoul Ovidoului și nu Lacul Ovidiu este la mai mult de 30 de leghe lungime de la gura de sud a Dunării, nu departe de locul unde se afla orașul Tomis.


Lagoul Ovidoului este un lac pe malul Nistrului (anticul Tyras), vis-à-vis de Akerman, oraș și fortăreață turcească, situat pe partea dreaptă. Pe de altă parte, numele pe care l-au dat moldovenii nu înseamnă Lacul lui Ovidiu, ci înseamnă lac des brebis (lacul oilor), și a primit acest nume deoarece acolo se spălau în mod obișnuit miile de berbeci, înainte de îmbarcare, pe care Moldova era obligată să le dea spre consum Constantinopolului.


La sfârșitul lunii septembrie 1789, bătrânul colonel rus a vorbit, atunci când faimosul Potemkin a venit să stabilească asediul înainte de Akerman, despre Lagoul Ovidoului care se afla în apropiere. Nu l-a crezut, dar s-a prefăcut că-l crede, și a fost încântat să-i vadă și pe alții că-l cred. Pentru o perioadă de timp, s-a vorbit doar despre Ovidiu, despre lacul său și despre ruinele Tomisului; dar când Potemkin a părăsit acest ținut, nu s-a mai discutat nimic. Între timp, Ecaterina a II-a a fost avertizată în legătură cu această descoperire: ea a fost măgulită și s-a bucurat. Mormântul lui Ovidiu găsit într-o țară asediată de armatele sale ar fi fost un lucru la fel de plăcut pentru această femeie extraordinară, ca și succesul triumfal al unei bătălii. Prin urmare, atunci când, în 1791, Tratatul de la Iași a adus frontierele Rusiei până la Nistru, împărăteasa - care nu a pierdut niciodată din vedere planurile ei pentru Imperiul Bizantin - s-a arătat, pentru a avea mai multe fortărețe construite pe malul stâng al râului, adepta unor nume grecești, precum Tiraspol, Grigoriopol, în onoarea lui Grigore Potemkin, și Ovidiopol1 lângă lacul Ovidioului. Această țară este situată, pe noile hărți ale Rusiei, la gura Nistrului. Generalul De Wolland a îndreptat lucrările asupra acestor cetăți (1792-95), dar muncitorii nu au făcut nicio descoperire.


Un alt indiciu, pentru a stabili locația Tomisului, ar fi, potrivit altora, orașul Kiev, pe Boristene. Gaspare Bruschi, Glandorpius, Laurent, Muller și Abramo Ortel, în comentariile lor, desemnează orașul Sarabia sau Stain (Austria), afirmație respinsă de către Giovanni Masson.


Boxhorn adaugă într-adevăr că tocmai acolo, pe malurile Savei, a fost descoperit în 1508 mormântul nefericitului poet, iar în cartea Monumenta illustrium virorum et elogia se citează chiar epigraful care, de curiozitate, merită a fi prezentat și aici:


HIC SITUS EST VATES, QUEM DIVI CAESARIS IRA
AUGUSTI, PATRIA CEDERE JUSSIT HUMO.
SAEPE MISER VOLUIT PATRIIS OCCUMBERE TERRIS;
SED FRUSTRA: HUNC ILLI FATA DEDERE LOCUM.


Alții cred că acest mormânt a fost descoperit în Sabaria, Ungaria, și se referă la aceeași inscripție. – Și vorbind despre Ungaria, nu va fi inutil să ne amintim, după cum este scris, că în jurul anului 1540, regina Ungariei, Isabella, i-a arătat lui Pietro Bergée un stilou de argint descoperit în Taurunum, actuala capitală a Serbiei, cu aceste cuvinte: Ovidii Nasonis calamus (Stiloul lui Ovidius Naso).


Dar Lazio, pentru a explica această excursie a lui Ovidiu în Sabaria, unde ar fi murit brusc, ar fi trebuit să ajungă la presupunerea că poetul a obținut indulgența: prea mult optimism și prea multă credință în clemența Divinului Cezar!


Această legendă se potrivește cu acele versete, care par destinate mai degrabă unui cenotaf decât unui mormânt, și par a fi scrise într-o perioadă nu foarte departe de cea la care se referă celebra descoperire.
Permiteți-mi să citez, în cele din urmă, ce a scris Mommsen despre locul anticului Tomis. Cuvintele sale merită să fie cunoscute, fie numai pentru a da o idee despre alți oameni curajoși, care s-au ocupat de acest subiect și pentru a cunoaște comentariile și epigrafele ce se referă la ilustrarea subiectului. Iată ce am citit pe pagina 144 din Corpus Inscriptionum: «Tomos fuisse ubi nunc est vicus Anadol-koi, prope Köstendie, iam constat praesertim post inventum in summa via Babadagh, versus ferente kiliometro a Köstendie remotum cippum, quem M. Aurelio Vero Caesari Hadriani filio dedicavit δ οἶχος τών ὲν Ͳόμει ναυχλήρωφ»


Opinia că actualul sat Analdalkioi poate fi vechiul Tomis, la câțiva ani după ce Mommsen a scris acele cuvinte, a fost acceptată și completată cu diverse argumente susținute de către domnul Pano Contogiorgi, un om învățat, pe care l-am cunoscut la Constanța, unde a locuit 18 ani și care a preluat această concluzie cu ardoarea și convingerea unei dogme (V. Diatriba sul sito dellˋantica città di Tomi, Constanza, tip. Romana Associati, I884, broșură de 19 pagini).


Pentru a repune în discuție localizarea Tomisului, așa sărăcăcioasă și cu rezultate puțin studiate, a fost nevoie de o circumstanță extraordinară, iar aceasta a fost prilejuită de o știre din ultimele luni ale anului 1884: inaugurarea unei statui a lui Ovidiu la Constanța, pe malul Mării Negre, unde ar fi fost locul vechiului Tomis.


Părea că, într-un asemenea mod, cu o manifestare artistică, cineva voia să elimine, sau, mai degrabă, să rezolve brusc o întrebare arheologică și mulți s-au întrebat: prin urmare, localizarea Tomisului este deja atribuită înainte ca orice dovezi concludente să ajungă la confirmarea acestei ipoteze, sau este luată ca fapt real ceea ce rămâne o simplă presupunere?


Dar, de îndată ce s-au gândit la asta, promotorii acestei solemnități ar fi mărturisit că nu poate fi o surpriză științifică; inițiatorul, susținătorul călduros al monumentului lui Ovidiu, e un filolog distins și nu se poate presupune că ar fi vrut să rezolve, cu ridicarea unei statui, o ipoteză fără să o fi supus analizei minime, unor critici atente și descoperirilor corespunzătoare realității adevărate. Numele Remus Opreanu, inițiatorul „Comitetului pentru statuia lui Ovidiu”, este cunoscut printre filologii români.




Și, din moment ce printre noi nu au fost încă bine cunoscute cercetările sale asupra acestor lucruri, am vrut să merg în locul respectiv, pentru a lua act de documentele care au venit să susțină ipoteza că actuala Constanță a înlocuit vechiul Tomis; și, în orice caz, pentru a investiga dacă au existat tradiții și legende locale despre mormântul lui Ovidiu, sau cel puțin despre trecerea poetului printr-un ținut afectat de atât de multe invazii.


Mi s-a părut că aceste două puncte sunt demne de o examinare atentă și merită o călătorie specială. Îmi acord foarte mult timp pentru această incursiune deoarece, cu câțiva ani înainte, un excelent scriitor din România, un italianofil înflăcărat, un iubitor al clasicilor latini, doctorul I. C. Drăgescu, mi-a scris o scrisoare din Constanța, plasând lângă acest cuvânt și în paranteze numele vechi al Tomisului, vorbindu-mi despre un lac existent acolo și denumit de către localnici Lacul lui Ovidiu - indicii care au ținut trează în mine dorința călătoriei, ultimul impuls fiind dat de știrile referitoare la nobilei realizări a lui Opreanu.


Și aici mă simt dator să exprim mulțumiri deosebite Ministrului Educației, dl Coppino, care, înțelegând importanța acestui scop, a permis a doua investigație locală pe care mi-am propus să o realizez.


La 6 septembrie 1884 m-am deplasat în Dobrogea, trecând prin Viena, Pesta, Belgrad și București. Acolo am vizitat muzeul, care conține mai multe descoperiri importante ce au avut loc în Dobrogea și care au fost ilustrate de către Gr. Tocilescu, pe atunci secretar general al Ministerului Educației Publice din România, autorul distinsei opere Dacia înaintea stăpânirii romanilor.


Din București, am plecat pe 1 octombrie cu trenul spre Giurgevo-Smarda, iar din acest punct, pe vaporul Orient, am traversat Dunărea până la Cernavodă, oraș care se află la două-trei ore de Constanța, unde am ajuns la aproximativ 10 p.m. în aceeași zi. Actuala Constanța (pronunțată Constanza), în limba turcă Kustendjé, este o alterare a denumirii antice de Costanza, dată sau mai bine restaurată de către genovezi care, în Evul Mediu, își stabiliseră acolo un port important, din care au rămân vestigii importante, ce atestă măreția și activitatea maritimă a glorioasei republici. Principalul oraș al Dobrogei, Constanța, în câțiva ani va căpăta o importanță extraordinară, deoarece România intenționează să creeze un port mare și, pentru a facilita comunicarea între capitală și Dobrogea, să construiască un pod magnific peste Dunăre, care va fi printre cele mai mari care există în lume, urmând să coste nu mai puțin de două milioane de lire. Englezii, care au studiat proiectul portului, avertizează că orașul Constanța, care se află cam la jumătatea drumului dintre Constantinopol și Odessa, va concura astfel fericit cu aceasta din urmă, ca locație maritimă, și va deveni cea mai bună și mai căutată escală la Marea Neagră.


Constanța are drumuri destul de lungi și largi; clădiri solide se ridică și se vor ridica alături. De fapt, cele mai sărace case au fost distruse complet în 1878 de către bulgari, în războiul ruso-turc, iar celelalte, din cauza speculațiilor private, tind să se transforme în clădiri bogate și confortabile.


În timpul verii, Constanța devine stațiunea la modă printre români, este Livorno-ul lor și, prin urmare, progresul în construcții este rapid și remarcabil. Prefectul Opreanu a completat câteva străzi, altele au fost aranjate, a construit celebrul bulevard Elisabeta lângă mare, cu pavilioane, mici grădini, scaune, și peste tot a lăsat urmele activității sale înțelepte. În ultimii trei ani, s-a construit o frumoasă unitate balneară cam la jumătate de kilometru distanță de Constanța, și o cale ferată specială duce de la bulevard la unitatea de cazare. În 1888, marea piață permanentă, destinată exportului bovinelor, va fi finalizată, o lucrare care va costa un milion. Acest târg are loc acum în Anadalchioi, care în acest scop este conectat la Constanța printr-o linie feroviară.


Numele străvechi și barbare ale străzilor au fost înlocuite cu nume care amintesc de istoria locală și de civilizațiile care au înflorit acolo și s-au succedat reciproc. Drumurile principale sunt strada Elena și strada Traian; apoi, există o stradă Marcus Aurelius, o piață Italia, o stradă Opreanu - așa s-a vrut să fie numită de către municipalitate, ca un omagiu adus distinsului oficial, care a înțeles importanța progresului orașului. O companie britanică, într-unul dintre cele mai încântătoare locuri de pe litoral, a ridicat un hotel magnific (Hotel Carol I), care a costat un milion și jumătate și care poate concura cu cele mai bune unități din cele mai mari orașe din Europa; nu mai vorbim despre un hotel grandios construit recent: Hotelul Dunărea. Acolo, la 30 august 1887, a fost ridicat un monument dedicat lui Ovidiu în Piața Independenței.


În 1880, conform unei statistici întocmite atunci, în Constanța și în district erau 14884 români, 14947 turci, 22584 tătari, 8429 bulgari, 2607 greci și 322 lipoveni. Acum românii sunt 40000 și doar 4000 de bulgari. Lipovenii sunt o sectă a slavilor creștini: păstrează un amestec ciudat de credințe. Ei urăsc foarte mult tutunul și, dacă cineva își permite să aprindă țigara în casele lor, deschid imediat ușile și ferestrele, fac mari spălări și ablațiuni pe pereți, podea, mobilier. Își lasă barba să crească neîngrijită, crezând că bărbieritul este contrar unuia dintre scopurile naturii și o ofensează. Ei nu recunosc în niciun fel că pot să se vaccineze, deoarece în Biblie nu găsesc nicio urmă de remediu sănătos și, arătând un fatalism nu cu mult deosebit de cel turcesc, ei spun că ceea ce nu a fost indispensabil în trecut, nu ar trebui să fie considerată o necesitate, o nevoie absolută, nici pentru prezent, nici pentru viitor. Dar fatalismul, mai mult sau mai puțin accentuat, constituie mediul general al Orientului.


Alți locuitori ai altor naționalități se găsesc în provincie, care are aproximativ 90.000 de locuitori. Moltke, în a sa Călătorie în Orient, a scris că Dobrogea avea doar 20.000 de persoane, o eroare evidentă, întrucât cele două districte Constanța și Tulcea, formând actuala Dobroge, au o populație totală de 190.000 de locuitori. Printre aceștia se numără 100.000 de români, 60.000 de turci și de tătari, 7.000 de greci și 3.000 de germani.


Din 1878, adică din momentul revenirii sub administrație românească, populația din Constanța, care era de 3000 de locuitori, s-a dublat ca număr, iar elementul românesc s-a răspândit pe scară largă. S-au organizat comune prin asocierea gospodăriilor împrăștiate pe ici și colo, au fost create altele noi, precum Făgărașiu-nou, Caramurat, Urluia, Carol I, Dorobanțul, formate din imigranți, în special români din Transilvania. La sosirea mea în regiune, elementul musulman persista, încă viu, în satele din jur. Și acesta este un lucru singular pentru că, în timp ce, în Bulgaria, a dispărut aproape în întregime, musulmanii au considerat rămânerea în Dobrogea ca fiind avantajoasă, deși fanaticii religioși îi numeau câini pe creștini, desemnați de fiecare dată prin acest titlu „politicos” de către turci. Totuși, ei dețin în Constanța două biserici cu minaretele obișnuite și sunt tratați cu cea mai mare toleranță din partea românilor, chiar favorizați în măsura posibilului, ceea ce a împiedicat în parte emigrarea. În Constanța, există și o capelă destinată închinării pentru cei trei sute de catolici care locuiesc aici, iar Statul, pe cheltuiala sa, a realizat un grandios templu ortodox, în valoare de peste o jumătate de milion.



Comunele din apropiere sunt locuite aproape exclusiv de turci, dar există și alte localități în care locuiesc doar bulgari, precum Garliza, Canljia și Almaliu; sau municipalități locuite doar de tătari, precum Polucci, Hasancea, Homurcea, Techirghiol. Principalele orașe sunt Constanța, care are douăsprezece centre rurale, Hârșova, cu 11 sate, Medgidia, cu 14, Mangalia, cu 15, și Silistra Nouă, cu 23 de sate.


Aerul din Constanța este bun, iar solurile Dobrogei, care sunt considerate în general mlăștinoase - o specie a mlaștinilor noastre pontine - sunt departe de a furniza iazuri, cu excepția câtorva care se află în apropiere de Cernavodă.


La patru ore de Constanța, este cel mai remarcabil și impozant monument care există în Dobrogea, o construcție mare din pietre, cu o formă circulară, cu aspectul unui semiturn antic, cunoscută sub numele de Adam-Klissi. Măsoară 15 metri înălțime, peste 20 în diametru și are blocuri mari de piatră perfect conectate fără ciment, precum cele mai bine păstrate vestigii ale zidurilor noastre ciclopice. Basoreliefurile din jurul lor reprezintă trofee, fapte de război, costume barbare. Opreanu, în ziarul Farul Constanței, s-a ocupat pe larg de acest monument, căruia îi găsește originile în Persia (deși alții susțin că este opera romanilor) și din care cele mai prețioase rămășițe au fost transportate și păstrate în muzeul din București. Tocilescu, care a făcut o importantă excursie științifică la Turnul din Adam-Klissi, a prezentat un raport Academiei Române în mai 1882. Același Tocilescu, în 1883, în compania domnului Michele Soutzo, membru al Comitetului de Arheologie, a făcut săpături importante și a descoperit câteva basoreliefuri, pe care le-a descris în raportul său detaliat adresat ministrului educației publice. La întoarcerea din această excursie științifică, Tocilescu a găsit un epigraf important în apropierea satului Cocargea, pe care l-a reprodus în documentul menționat mai sus, care se încheie astfel: «Concluzia pe care o putem trage din această inscripție, este că legiunea XIe Claudia, sau cel puțin un corp al acestei legiuni, staționa la Adam-Klissi în vremea lui Marc Aureliu; se spune că locația principală a acestei legiuni era Durostorum (Silistra), unde a fost adusă sub Antonin Pie, așa cum o arată Ptolomeu: Itinerarium Antonini, p. 223, Notitia Dignitatum (Ov. C. XV, p. 9 Seeck), precum și o inscripție pe care am publicat-o în arhivele epigrafice ,,Mittheilungen fùr Oesterreich”, (Inschriften aus der Dobrougea) la pag.3.».


Nu departe de Constanța (cam la doi kilometri) pe linia mării și la o distanță de cel puțin o jumătate de kilometru de aceasta, putem vedea zidul lui Traian, care continuă în aceeași direcție și merge până la Dunăre, în apropiere de satul românesc Cochirleni. După cum se știe, nu este vorba de construcții datorate împăratului Traian, căruia oamenii îi atribuie totul, ceea ce afectează în mod deosebit privirea și imaginația, ci de construcții ridicate de contele Traiano și Profuturo, căpitanii împăratului Valente și fac referire la lupta lungă și victorioasă pe care au purtat-o ​​împotriva goților, care au invadat imperiul în 376, potrivit lui Ammianus Marcellinus. După cum am aflat la fața locului, englezii care s-au ocupat de construcția căii ferate dintre Constanța și Cernavodă, au provocat pagube minore monumentului, din care, în acest scop, au scos blocurile care pavau zidul și au dus cu ei câteva epigrafe și amintiri semnificative.



În linie paralelă, pe o distanță destul de mare, există sute de mici movile care, măsurate cu ochiul, au o înălțime medie de șase-șapte metri. Se succed la intervale foarte scurte și eu presupun că, odinioară, au format un lanț complet de metereze și că s-au prăbușit în timp sau că pământul a fost transportat treptat în altă parte, din moment ce au fost create artificial. Unii cred că ar putea conține morminte; dar nicio descoperire remarcabilă nu a ajuns să confirme această ipoteză.



Pe de altă parte, numărul lor este foarte mare; ele apar în diferite forme, și există de asemenea copaci deformați ce par să înlocuiască multe dintre movile (în limba română sunt numite coline); se pare că opera artificială a omului intenționează să se afirme în locul celei benefice a naturii care, în aceste locuri supuse permanent distrugerii, nu putea avea ocazia favorabilă de a se manifesta în nici un fel. Spațiul rural, încununat cu câteva colibe sărace, lugubre, și cu o mulțime de ruine (sunt casele distruse de bulgari în 1878), prezintă, în același timp, un spectacol ciudat și trist, și se dorește cu tărie ca demonul distrugerii, care până acum a străbătut aceste raioane, să fie urmat de îngerul păcii care să apere aceste locuri și, odată cu el, să apară plantații și case, iar deșertul să fie înlocuit de fertilitate și de prezența omului. Recent, Guvernul român a dispus crearea unor plantații în mai multe locuri și, în același timp, a obligat fiecare fermier să planteze cel puțin 28 de copaci pe an.



Problema feroviară pentru Dobrogea a fost astfel rezolvată: Guvernul a recunoscut deținerea legitimă a terenurilor tuturor locuitorilor, care au obținut anterior titluri de la guvernul otoman, cu obligația de a plăti totuși 4,50 lire pe an pentru fiecare hectar, pe o perioadă de cincisprezece ani. Renunțarea la o treime din pământ este scutită de această contribuție. Pentru ceilalți, statul a acordat între 10 și 100 de hectare, cu obligația de a plăti pentru fiecare hectar șase lire pe an, pe parcursul a 15 ani.


Printre numeroasele opinii cu privire la locația Tomisului s-au numărat și cele ale scriitorilor importanți din trecut, care au crezut, fără îndoială, că orașul s-a ridicat pe locul unde se află acum Constanța, cel mai important centru al Dobrogei, deoarece, până la urmă, este un fapt cert că tocmai în Dobrogea, la un moment dat, orașul a înflorit și a devenit faimos grație tristului exil ai marelui poet.


Reclus scrie: «le port de Tomis, lieu de son (d’Ovide) bannissement, est devenue la ville de la Constantiana, la Kustendié de nos jours». În Larousse putem citi: «Kustendie (Konstanza) este Tomis, metropola Pontului sub romani; orașul ar fi fost fondat în același loc, unde Medeea și-ar fi spulberat fratele, Absirto; deci, se elimină τέμνω, etimologia străveche, iar orașul ia numele de Constanța, sora marelui Costantino.»


Desjardinis, care a vizitat Dobrogea și a făcut un raport riguros în 1868 în Revue Archéologique, precum și alți scriitori, trag aceleași concluzii. Tomis, colonia milesiană, fondată în secolul al VII-lea î.Hr., a dobândit o importanță semnificativă la scurt timp după moartea lui Ovidiu. Pliniu îl desemnează drept cel mai prosper oraș. De fapt, a devenit metropola Pontului, cunoscută pentru bogăția sa. În monedele și medaliile care s-au găsit, se evidențiază această denumire și simbolurile prosperității, reprezentate de clasicul corn al abundenței.



Numeroase centre populate, consemnează Soutzo, au fost formate în provincie: Troesmis (Iglitza), un cătun antic, a devenit o municipalitate romană importantă; Durostorum (Silistra), Noviodunum (Isaktcha), Arubium (Matchin), Cius (Hârșova), Sucidava (Ostrov), Capidava (Cernavodă). În timpul domniei lui Antonino, această prosperitate s-a afirmat printr-un continuu progres; a fost perioada epocii de aur a provinciilor dunărene, iar cele mai importante monumente, construite de către romani, aparțin acelor vremuri și celor imediat următoare. Decadența provinciei a precedat declinul imperiului însuși.
Marea invazie a goților, spre mijlocul secolului al III-lea, sub împăratul Filip, a fost dezastruoasă pentru Dacia și pentru Tracia; goții au distrus tot ceea ce au întâlnit în cale, iar seria de monede se oprește la împăratul Filip. Incursiunile barbare nu s-au încheiat sub Valeriano și Galieno; și Claudius II, Aurelian și Probo, doar după câteva victorii disputate, au reușit să asigure imperiului păstrarea Dunării. Între timp, Dacia a fost pierdută. Malurile drepte au fost descoperite, din nou lipsite de apărare împotriva devastării periodice, romanii limitându-se să apere punctele fortificate. Culturile au dispărut, câmpurile au rămas pustiite, iar ținutul și-a reluat numele antic Sciția Mică, când Dioclețian a reorganizat Imperiul. Mica Sciție, în care Tomisul era capitală, aparținea diocezei Traciei și dominației Orientului. Iar noua provincie s-a bucurat de oarecare liniște acolo. Constantin, învingătorul goților și al sarmaților, a știut, în timpul domniei sale (306-337) să-i țină la respect pe barbari, iar succesorii săi imediați au reușit să păstreze malul drept al Dunării. Dar, sub Valente (364-368), Imperiul a pierdut frontiera marelui fluviu, iar împăratul a fost forțat să ridice acele memorabile fortificații, cunoscute sub numele de Zidul lui Traian, și despre care am făcut mențiune mai sus.


Permisiunea acordată de Valente goților de a se stabili în imperiu a accelerat căderea provinciei; între 366 - 368, romanii au fost învinși la Marcianapoli, în localitatea numită Salices din Dobrogea și la Adrianopol; împăratul însuși a murit în acea zi, iar ținuturile au fost devastate până la Constantinopol. Teodosie a venit să-i alunge pe barbari; el a mutat așezarea lor pașnică în Moesia, unde goții au preluat o suprafață și au format colonii agricole.


Divizarea imperiului, la moartea lui Teodosie, nu a schimbat situația; invaziile barbare s-au succedat reciproc: hunii, care fondaseră un stat puternic pe malul stâng al râului, au început sub Attila să atace imperiul. În acea perioadă, orașele erau încă romane și păstrau imense bogății între zidurile lor; ele au fost vizate în mod special de atacurilor hunilor, toate orașele de pe malul drept al Dunării devenind o pradă ușoară. În 447, șaptezeci de orașe, printe care istoricii amintesc și de Tomis, au fost distruse; celelalte orașe pontice au cedat, probabil, în același timp.


Tomisul, în secolul al patrulea, încă păstra probabil dimensiuni considerabile, pentru că Sozomeno, care a trăit în această perioadă, scrie exact: «Metropolim autem habet Tomes, urbem magnam et opulentam, ad mare sitam in sinistro latere ponti Euxini» (Hist. Eccl. Libro VI-21).


Cu toate acestea, sunt alții care raportează distrugerea Tomisului mult mai târziu. Contogiorgi observă: «aceeași enumerare a orașelor Sciției, dintre care Tomisul ocupă primul loc, le-ați citit în lucrarea lui Hierocles, un scriitor care a trăit la finele secolului al VIII-lea, aflate și în opera lui Constantin Porfirogenetul (De Thematibus, lib. II)». Această mărturie ne asigură, de asemenea, că orașul Tomis încă mai exista în primii ani ai secolului X; căci tocmai în această perioadă a trăit împăratul Constantin Porfirogenetul. Totuși, această mărturie este ultima care ne oferă povestea din jurul unui astfel de oraș și nu putem localiza cu exactitate epoca distrugerii sale. Cu toate acestea, este foarte probabil ca acesta să fi fost distrus de către bulgari, care i-ar fi putut obliga pe locuitori să meargă să locuiască în regiunile interioare ale Bulgariei, așa cum au făcut-o locuitorii din Develtum, astăzi Burgas, un mic oraș comercial, la finele secolului al VIII-lea, care dă numele golfului dintre Anghialo și Sozopoli în Marea Neagră și despre care vorbesc Ptolemeu și Pliniu.


Moroni, în Dicționarul său de istorie ecleziastică și erudiție, a menționat următorii episcopi pe care i-ar fi avut Tomis: Evanghelic, pe vremea lui Dioclețian; Filio, aruncat în mare după ce a suferit diferite chinuri; Brettanion, pe vremea împăratului Valente Aryan; Geronzio, care a intervenit la Sinodul de la Constantinopol, Theotimus I, care a trăit în 393; Timotei, care a fost prezent la Sinodul din Efes; și alți câțiva până la Valentinian, căruia Papa Vigilio i-a scris pentru a-i reproșa cele trei capitole, în 549 sau 550.


Destul de importante sunt descoperirile arheologice făcute în Constanța. Mionnet vorbește despre monede din perioada lui Caracalla și a lui Geta, pe care se vede un templu al lui Bacchus și un templu al lui Jupiter, aflate pe monedele lui Geta și ale lui Plautilla. O monedă a lui Tito reprezintă un alt templu, dar divinitatea nu poate fi distinsă. – Se pare că Jupiter și Bacchus au făcut obiectul unei venerații speciale în Tomis. Și la muzeul din București există diferite alte monede care nu sunt amintite de Mionnet.


În curtea prefecturii Constanța există un epigraf remarcabil, sculptat pe o arhitravă:
IMP. CAESARIS DIVI NERVAE F. N. AE TRAIANO
OPTIMO AUG. GE. DAC. PARTH. PONT. MAX. TRIB. PO. ... XI IMP. XII
COS. VI P. RES PUBLICA TOMIT ....


Din păcate, clădirea respectivă a fost distrusă de un incendiu teribil; bogata bibliotecă a lui Opreanu a căzut pradă flăcărilor și cu mare greutate a reușit să se salveze, atât el, cât și familia. Când am fost la Constanța, piatra de mormânt încă urma să fie scoasă de sub dărâmături, sub care a rămas încă îngropată.


Tomisul este, de asemenea, desemnat ca metropoli del Ponto pe o medalie a lui Caracalla; și două inscripții din timpul domniei lui Hadrian, reproduse din Henzen, ne spun că a existat și un Senat tomitan. Larousse menționează un dux la limitele provinciei Sciția, așa cum atestă această inscripție remarcabilă: Matri deum magnae pro salute ado..... incolumitate D. D. N. N. Aug. Caes. Aur. Firmianus v. p. dux limit. prov. scht. bonis auspiciis consecrav.


Aceste inscripții atrag atenția asupra celor mai recente descoperiri, în urma săpăturilor efectuate la inițiativa și cu asistența lui Grigore Tocilescu, directorul importantei Reviste pentru istorie, archeologie și filologie și, așa cum am menționat anterior, unul dintre cei mai cunoscuți arheologi din România. Consider că, fiind prea recentă, nu este încă suficient de cunoscută o lucrare de mare importanță, pe care am primit-o în dar prin amabilitatea însuși a autorului: Neue Inschriften aus der Dobrudscha (Wien, Druck von Carl Gerold’s Sohn, 1884), în care Tocilescu a adunat cele mai recente epigrafe descoperite la Turnu Severin, în Mangalia și în Constanța. În vreme ce avem doar un fragment epigrafic nesemnificativ, găsit în Anadalkioi, care ar putea revendica vechiul Tomis, epigrafele care au văzut lumina la Constanța sunt foarte importante și absorb, se poate spune, întregul fascicul menționat.


Dar ceea ce m-a frapat cel mai mult, lucru care acum mă determină să consider deplasată îndoiala că Tomisul nu ar fi fost localizat în locul Constanței de astăzi, este cantitatea de monede observată deja de către domnul Opreanu. Au apărut (cu sutele) și încă ies la iveală pe malul mării la Constanța și toate au imprimat cuvântul Tomis. În numele domnului Opreanu, am predat 12 din aceste monede primăriei din Solmona și 12 primăriei Romei, care a făcut o ilustrație fotografică. În anul 1877, peste 400 de monede au fost descoperite în Constanța cu inscripția: Metropol. Pont. Tomeos.


Am apelat chiar la un expert al acestor monede și îi mulțumesc pentru amabilitate domnului Opreanu, care mi-a oferit un cadou deosebit: pe o față a monedelor sunt cuvintele: metropolis Ponton Tomeos (adesea cu figura unui Jupiter înaripat) iar pe cealaltă față sunt efigiile împăraților, sub care au fost înscrise - adică Marco Antonio Gordiano, Caracalla, Geta (autocrator Publios Septimios Getas), Massimino (căruia i se dă titlul prea puțin real de eusebastos) și Constantin cel Mare. Aceste monede au fost prezentate de mine ilustrului Fiorelli care, din datele prezentate, adică descoperirea a câtorva sute de monede similare, găsite în același loc, a concluzionat, prin urmare, că nu ar putea în niciun fel să se pună la îndoială faptul că locația Tomisului se poate atribui punctului ocupat de Constanța actuală.


Am spus că domnul Contogiorgi susține că satul Anadalkioi ar putea fi locul vechiului Tomis. Permiteți-mi să răspund chiar cu ceea ce domnul Soutzo a scris în 1881, în Revue Archèologique: «Anadol-Kieui est un village dans l’intėrieur des terres, près d’un marėcage, où l’on trouve fort rarement des dėbris anciens: à Custendjé, au contraire, chaque nouvelle construction met au jour des pierres ou des monnaies antiques, qui portent souvent le nom de la ville: metropoleon ponton Tomeon.».


La urma urmei, întrebarea mi se pare a fi aproape inutilă, pentru că, într-adevăr, totul ne duce la presupunerea că, după părerea mea, Anadalkioi și Constanța au format odinioară un singur oraș - Tomisul vechi, de vreme ce, cu ceasul în mână și cu o trăsură care a mers fără prea mare viteză, am putut să calculez că distanța dintre cele două este de douăsprezece minute. Pliniu a numit Tomisul un oraș înfloritor; era capitala Sciției Mici și, prin urmare, această distanță între cele două localități de astăzi ar trebui să reprezinte probabil doar o parte foarte modestă din adevărata întindere a Tomisului. Posibil să se fi prelungit mult și în mare; se pot încă vedea, astăzi, împrăștiate sub apă, coloane, vestigii importante ce așteaptă să fie cercetate.


Așa că marea pentru Constanța, ca în cazul multor orașe cunoscute, era probabil foarte aproape. Domnul Opreanu, fost prefect al Constanței, mi-a spus că această ultimă ipoteză, care a devenit un adevăr sigur pentru el, ca urmare a diverselor observații și descoperiri, va face obiectul unui studiu special, pe care îl va publica. El mi-a confirmat că, în doar câțiva ani, marea a avansat considerabil, mai ales în acea parte a orașului unde se află actuala biserică greacă.



Astfel, a vorbi despre Anadalkioi și despre Constanța, nu poate însemna să stabilim două localități distincte în raport cu vechiul Tomis, al cărui teritoriu, potrivit descoperirilor care au fost făcute, nu putea fi decât cel ocupat de Constanța modernă“.
(Traducere: Gabriela Titz)
Sursa foto (cu rol ilustrativ): Tomi-Constanța“. Monografie alcătuită de col. Ionescu M. Dobrogianu
1
 
Comentarii








Cele mai recente postari