Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
20:17 21 01 2021 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#citeșteDobrogea Unirea Dobrogei cu România - 14 noiembrie 1878. Prima etapă în făurirea României Mari (II)

ro

11 Nov, 2020 00:00 1976 Marime text

Anul 1876 a adus noi nemulțumiri ale popoarelor din Balcani îndreptate împotriva turcilor. Rusia se erija în apărătoarea statelor creștine din Balcani, implicându-se în acest conflict. Se va ajunge la escaladarea neînțelegerii prin declanșarea unui nou război ruso-turc ce se va desfășura în perioada 1877-1878. Odată declanșat acest război, apărea oportunitatea ruperii relațiilor de vasalitate  și proclamarea independenței de stat a României. La 4/16 aprilie 1877 se semna convenția româno-rusă care permitea trupelor țariste să tranziteze România în drumul către Peninsula Balcanică, garantând integritatea teritorială existentă  a României. La 30 aprilie /12 mai 1877 România declara război Turciei. La 9/21 mai 1877, Mihail Kogălnicenu proclama independența de stat rostind celebrele cuvinte: " suntem independenți, suntem o națiune de e stătătoare".

Relațiile cu Rusia au fost încordate în timpul operațiunilor militare de la sud de Dunăre. Partea română dorea să participe la confruntări pentru a obține statutul de cobeligerantă la război și pentru a obține astfel recunoașterea independenței de către marile puteri. În schimb, partea rusă, nu dorea participarea Românei la operațiunile militare deoarece avea interese ascunse, legate de anumite teritorii cum se va întâmpla de altfel, la sfârșitul războiului. În plus era și acel orgoliu al comandanților ruși de a nu cere ajutorul unui stat mic, cum era România.

Din august 1877, odată cu înregistrarea unor înfrângeri dureroase pentru armata rusă la Plevna, situația se va schimba, iar prințul Carol I va primi comanda trupelor aliate în zona amintită. Armata română avea propriul comandament, separat de cel al armatei ruse.
După înţelegerea dintre Carol I şi Marele Duce Nicolae, trupele ruseşti formate din 160.000 de soldaţi au tranzitat teritoriul României pe trei coloane. Armatele ruse au trecut la sud de
Dunăre și au dat piept cu armatele otomane, dar insuccesele obținute au contribuit la solicitarea de către marele Duce Nicolae să ceară acordul domnitorului Carol I. Armata română va trece Dunărea și va angaja o serie de confruntări soldate cu victorii precum cele de la Smârdan, Opanez, Vidin, Grivița, Plevna ș.a.
Contribuția românilor la cucerirea Plevnei a fost decisivă, deschizând drumul armatelor ruse către Constantinopol. Atitudinea aliaților va fi lipsită de respect, negocierile ulterioare neluând în calcul și aportul părții românești la înfrângerea decisivă a armatelor otomane.

România obținea statutul de beligerantă în război, iar actul din 9 mai 1877, prin care independența era proclamată, era întărit și devenea posibil. Mai erau însă câțiva pași de făcut până la recunoașterea deplină a independenței de stat.
Vor fi organizate congresele de pace de la San Stefano (19 februarie 1878) și Berlin (1 iunie -1 iulie 1878). La primul congres, Rusia a dictat aproape totul, iar România s-a văzut aproape exclusă de la discuții. Marile puteri erau la rândul lor nemulțumite, drept pentru care a fost organizat congresul de la Berlin. România și-a trimis reprezentanții, care au fost "auziți, dar nu și ascultați".

România nu va fi invitată la negocieri la semnarea armistițiului din 9/31 ianuarie 1878, cu guvernul otoman, iar în cadrul tratativelor de la San Stefano din 19 februarie 1878, se va întâmpla același lucru. Colonelul Eraclie Arion nu va fi primit la discuții. Atitudinea Rusiei a fost primită cu mâhnire la București, aceasta fiind acuzată de încălcarea convenției încheiate în aprilie 1877. Dar Rusia își vedea în continuare de politica sa expansionistă. Reușise să depășească momentul critic al înfrângerii din războiul Crimeei, când intrase în izolare politică și fusese nevoită să accepte chiar pierderi teritoriale ( un exemplu îl reprezintă județele basarabene  cedate  Moldovei). Acum revenea la politica dominatoare și expansionistă. La San Stefano, Rusia a dictat din nou. Această atitudine a deranjat România, căreia i se recunoștea independența, dar care trebuia să cedeze județele din sudul Basarabiei: Cahul , Bolgrad și Ismail, primind în schimb Dobrogea și Delta Dunării.
România se va alătura marilor puteri nemulțumite la rândul lor de atitudinea Rusiei și vor cere organizarea unui nou congres de pace. Acest lucru se va întâmpla la Berlin în perioada 1 iunie-1 iulie 1878. România nu va fi acceptat membră a congresului, iar prevederile tratatului de la San Stefano cu referire la România nu au fost revizuite. Se recunoștea independența de stat de către marile puteri, impunându-se condiții pentru recunoașterea acesteia. Legătura juridică de suzeranitate față de Imperiul otoman era ruptă, cu toate că după 1859 era mai mult nominală. Influența Turciei în România înceta, iar plata tributului devenea istorie.

Obținerea independenței a avut reverberații puternice, în sensul că politicienii se gândeau după acest moment la desăvârșirea națiunii. Acest lucru nu era însă ușor de realizat, trebuind să țină cont de interesele marilor puteri. De altfel, ideea nu era nouă. Ea încolțise în mințile strălucite ale pleiadei de revoluționari în frunte cu Nicolae Bălcescu, cunoscută sub denumirea de "generația pașoptistă".

Unirea Dobrogei, Deltei Dunării și a Insulei Șerpilor cu România, avea să realizeze  într-o primă etapă acest deziderat al românilor. Nu puține au fost părerile oamenilor politici români de a refuza acest schimb de teritorii, mai cu seamă că erau pierdute din nou cele trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad și Ismail. Pentru acești politicieni nu era un schimb just, deoarece erau schimbate teritorii românești cu alte teritorii românești. În cele din urmă s-a impus dorința și voința marilor puteri. Se recunoștea independența României cu respectarea a trei condiții. După participarea la operațiunile militare, soldate cu victime numeroase în cadrul armatei române, România mai era nevoită să îndeplinească și condiții impuse de marile puteri. Cele trei condiții impuse României, un stat mic, cu " interese limitate" erau:
- cedarea celor trei județe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad și Ismail, Rusiei țariste. Rusia nu renunțase la aceste teritorii pierdute după momentul mai puțin favorabil pe care l-a înregistrat în timpul războiului Crimeii (1853-1856) și ulterior în timpul păcii de la Paris (1856); România primea în schimb Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor din Marea Neagră. Granița se trasa la est de Silistra, pe Dunăre, până la Mangalia, pe litoralul Mării Negre;
-  modificarea articolului 7 al Constituției din 1866, cu referire la acordarea dreptului la cetățenie și locuitorilor care aveau altă religie decât cea creștină. Aici se avea în vedere populația evreiască ce avea religie mozaică și reprezenta un important procent din populație, în special în mediul urban, dar și cea turco-tătară care avea religie musulmană;
- preluarea de către statul român a acțiunilor unei societăți germane care construise cale ferată în România și dăduse faliment. Această afacere este cunoscută sub numele de "Afacerea Strousberg". Interesele marilor puteri primau în continuare și vor deveni realizabile, cu toate că unii oameni politici români și opinia publică românească nu acceptau aceste "impuneri" din exterior.
          Prin articolul 46 al Congresului de la Berlin (1878), Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor intrau în componenţa României, trebuind să cedeze districtele basarabene Rusiei, hotărâre socotită de politica românească drept „dureroasă”.
            La 14 noiembrie 1878, se citea proclamația de la Brăila, a prințului Carol I, prin care armatele române treceau în Dobrogea.
1878, noiembrie 14, Proclamaţiunea lui Carol I, Brăila (în volumul Dobrogea. Cincizeci de ani de vieaţă românească, Bucureşti, 1928, pp. 608-609; Cuvântările Regelui Carol I .1866-1914, I, ediţie îngrijită de Constantin C. Giurescu, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol al II-lea”, Bucureşti, 1939; p. 296).
 
Noi Carol I,
Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Domn al României. La toţi de faţă şi viitori, sănătate.
Locuitorilor Dobrogeni,
Marile puteri europene, prin tratatul de la Berlin, au unit ţara voastră cu România. Noi nu intrăm în hotarele voastre trase de Europa ca cuceritori, dar o ştiţi şi voi, mult sânge românesc s-a vărsat pentru dezrobirea popoarelor din dreapta Dunării.
Locuitori musulmani, dreptatea României nu cunoaşte deosebirea de neam şi de religiune . Credinţa voastră, familia voastră, vor fi apărate deopotrivă ca şi ale creştinilor. Afacerile religiunii şi ale familiei vor fi pentru voi încredinţate apărării muftiilor şi judecătorilor aleşi din neamul şi legea voastră.
Chemând binecuvântarea Celui Atotputernic, în numele şi cu învoirea Europei, Noi luăm astăzi în stăpânire provincia Dobrogea, care devine şi este ţară română şi trimiţându-vă domneasca noastră salutare, vă urăm ca această zi să devie pentru această nouă parte a României, începutul unui viitor de pace şi de înflorire, începutul bunului traiu şi al înfrăţirii între fiii aceleaşi ţări.
 
Datu – s - a în Brăila la 14 noiembrie, anul graţiei 1878 şi al 13-lea al Domniei mele”.
 
 
La 23 noiembrie 1878 autorităţile româneşti au preluat administraţia Dobrogei, inaugurând „de facto” suveranitatea României asupra acestui teritoriu. Economia provinciei fusese orientată către Constantinopol, iar războiul din 1877-1878 a provocat suferinţe economice şi demografice. Locuitorii au plecat în bejenie. Au pierdut case, animale și inventar agricol. în anul 1881 prin Constanţa au emigrat către Turcia 137 de bărbaţi, 91 de cadâne, 89 de copii, familii musulmane, din care s-au reîntors 35 de bărbaţi, 27 de cadâne şi 18 copii. Aceste date sunt menţionate în nota de informare a Ministerului de Interne nr. 6476/1881.
 
    După congresul de la Berlin (1878), autorităţile româneşti preluau provincia, iar Ion C. Brătianu afirma în Parlament că „Turcia a venit la începutul secolului al XV-lea şi a luat-o de la noi cu sabia”.
     Dobrogea avea o suprafaţă de 13.550 Km², populaţia nu era numeroasă, iar agricultura puţin dezvoltată şi primitivă. Ocupaţia principală era creşterea animalelor, în special a oilor. Războiul ruinase întreaga provincie, satele fuseseră arse şi distruse, iar populaţia musulmană părăsea provincia.  Teama populației musulmane era aceea a unor represiuni a autorităților românești, așa cum se întâmplase în Crimeea, din partea autorităților țariste. Îi putem aminti aici pe Hagi Memet, din comuna Karatai, cu familia şi Hagi Islam Usein din Medgidia, cu două cadâne şi doi copii, care au emigrat în Turcia, iar proprietăţilor lor au intrat în posesia statului român.
  După alţi autori, România a primit Dobrogea, cu o suprafaţa de 15.623 km² şi o populaţie de aproximativ 140.000 locuitori. Recensământul s-a realizat în sangiacul Tulcea şi a înregistrat 111.859 de persoane, din care 5542 capi de familie erau români, 4750 capi de familie erau bulgari, restul fiind  de alte naţii, din totalul de 15.719 familii. Populaţia românească a fost de-a lungul timpului cea mai veche, mai numeroasă şi mai stabilă din Dobrogea.
          Într-o telegramă trimisă de N. Catargi prim delegat al Comisiei din Dobrogea, lui Mihail Kogălniceanu, se arăta că populaţia din provincie a primit cu entuziasm noile autorităţi. Noua provincie avea să ofere șansa unor locuitori din vechiul regat, care vor deveni cetățeni de nădejde al noului spațiu românesc.
 
Surse bibliografice
 
A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 3/1906
Idem, fond M.I., dosar nr. 223/1878
Idem ,fond M.A.I.D.A, dosar nr. 68/1881
Idem, fond Casa Regală, dosar nr. 9/1878
Ibidem, dosar nr.8/1878
M.O., 3 octombrie 1878
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompliliu Teodor, Istoria României, Editura Corint, București, 2007
Dimitrie A. Stourdza, Domnia Regelui Carol I. Fapte, cuvântări, documente (1866-1876), t.I, Ediţiunea Academiei Române, Bucureşti, 1906
Ion Focşeneanu, Nicolae Ciachir, Acţiunile militare ruso – româno - bulgare în războiul din 1877-1878, Editura Militară, Bucureşti, 1957
Sorin Liviu Damean, România şi congresul de pace de la Berlin(1878), Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2005
Keith Hitchins, România.1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
A. de Lapradelle, Legislaţia relativă la proprietatea funciară din Dobrogea nouă(Dobrogea de sud) şi dreptul internaţional, Tipografiile Române Unite,Bucureşti, 1930
Cătălin Turliuc, Dilemele convieţuirii, vol. II, Editura Junimea, Iaşi, 2004
***La Dobroudja Roumaine. Etudes et documents, Bucharest, 1919
***La Dobroudja méridionale (La Quadrilatere), Paris, 1919
Adrian Ilie, Valea Kara-Su în perioada secolelor XIV-XIX. Monografie istorică, Editura Succeed Publishing, Medgidia, 2008
 
Despre Adrian Ilie
 
Licențiat și masterat în istorie - Universitatea „ Ovidius” Constanța, șef de promoție.
Doctor în istorie și cursuri postuniversitare - Universitatea din București.
Director adjunct Colegiul Național Militar „Alexandru Ioan Cuza" Constanța (2020)/ Școala Gimnazială „Constantin Brâncuși” Medgidia (2017-2019).
Metodist, responsabil Cerc pedagogic și membru în Consiliul Consultativ (ISJ Constanța).
Autor al mai multor lucrări și studii despre Medgidia și Dobrogea.
Autor al unor studii și cărți de metodică și management.
Membru în Comisia Națională de Istorie din cadrul M.E.N.
Membru al Societății de Științe Istorice din România.
Membru al Asociației Culturale „Mehmet Niyazi” Medgidia.
Membru în grupurile de lucru pentru realizarea programelor școlare pentru gimnaziu în cadrul M.E.N. (Istorie /Istoria minorității turce în România).
Membru în Comisia monumentelor istorice Medgidia.
Realizator emisiune istorică - REPERE ISTORICE - Alpha Media TV (2013-2018).
Premii obținute pentru activitatea publicistică.
Premiul „Virgil Coman" pe anul 2017, conferit de Societatea de Științe Istorice din România.
 
Citește și:

#citeșteDobrogea: Unirea Dobrogei cu România - 14 noiembrie 1878. Prima etapă în făurirea României Mari
 

Galerie foto:


Comentarii








Cele mai recente postari