Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
23:15 26 01 2021 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#citeșteDobrogea 80 de ani de la crima de neiertat la adresa poporului român – asasinarea lui N. Iorga

ro

27 Nov, 2020 00:00 1696 Marime text
 
  • Intelectuali de vază ai Constanţei la comemorarea lui N. Iorga (25 mai 1941) – Episcopul Gherontie, ziarist Const.N. Sarry, avocat Dan Alecu, magistrat Dimitrie Stoicescu, prof. Gheorghe Coriolan
 
          Se împlinesc zilele acestea, opt decenii de la asasinarea (în noaptea de 26/27 noiembrie 1940) a celei mai mari personalităţi a românilor din prima jumătate a veacului trecut – savantul şi întrumătorul naţional Nicolae Iorga. Date fiind contextul politic al momentului, autorităţile nu au permis românilor în a-şi exprima, atunci, durerea şi solidaritatea cu cel care a fost denumit, pe bună dreptate, „Forţa Naturii”, Luminătorul şi Apostolul Neamului.
          La pomenirea de şase luni, însă – când climatul politic era schimbat, legionarii fiind înlăturaţi încă din ianuarie acel an (1941) –, Conducătorul Statului, generalul Ion Antonescu, a permis organizarea de slujbe, publicarea de articole din partea unor personalităţi (precum Constantin Rădulescu-Motru, Nicolae Bănescu, Perpessicius, Ion Simionescu, Pamfil Şeicaru, Gheorghe A. Cuza, N. Batzaria, Emanoil Ciomac, Ştefan Vlădescu, Alexandru Ciorănescu, Volbură Poiană-Năsturaş) şi desfăşurarea unor adunări comemorative (inclusiv la Academia Română, la 15 mai, în prezenţa regelui Mihai I, elogiul academic fiind rostit de către profesorul Nicolae Bănescu).
          La Constanţa (unde Iorga a poposit şi conferenţiat), o astfel de pioasă şi impresionantă manifestare – una dintre puţinele ce au avut loc atunci, mărturie a ataşamentului intelectualităţii tomitane faţă de marile valori naţionale – de cinstire a memoriei celui pe care N. Bănescu îl numeşte „Herodot al zilelor noastre”, are loc la 25 mai 1941.
          Reproducem, mai jos, cuvântările rostite din partea unor cunoscuţi intelectuali tomitani, în care se relevă personalitatea marelui savant asasinat în anul precedent – o crimă de neiertat la adresa întregului popor român.
 
NICOLAE IORGA, de Dan Alecu



Generația lui îl comemorează pe Nicolae Iorga la Constanța, în ziua de 25 mai. Acapararea aceasta izolatorie a ce ui mai vibrant produs al nostru, mi se pare a fi ca o aruncare de umbră peste istorica personalitate care, dela modestia Vălenilor de Munte, s’a întins pe toată țara, peste toată Europa și, mai departe, a pătruns în toate bibliotecile globului. Nicolae Iorga nu poate fi al unei generații, nici al unui moment istoric el a fost cel mai universal produs al poporului român căruia i-a reliefat existența premergând înfăptuirile și solidarizând apoi împlinirea idealurilor. Tumultoasa lui activitate a trezit ecouri în suflete coclite, a deșteptat hotărâri în inimile curate, a răscolit satele de pe cele două părți ale munților, a înarmat brațele românești, a dărâmat stavilele despărțitoare ale Carpaților, a întins pe toate câmpiile țării suflul biruitoarei noastre existențe naționale, a cimentuit o unitate pe care a văzut-o mai întâi în credință și apoi în teritoriu. Astfel s’a așezat peste veacuri și peste generații, apostolic și singular. Un exemplu unic, pe care nu-l poate invoca nimeni pentru el, pentru că îl revendică poporul român pentru toată istoria lui.
          Făcându-și loc din fundul secolelor, venirea lui Nicolae Iorga a adus zilelor noastre luminate de măreția Unirii – puterea și credința, viscolul pornirilor avântate și încrustarea națională a sentimentelor, îndreptățirea pământească a țăranilor luptători și conștiința dreptății noastre milenare. Patru decenii ne-a stăpânit, ne-a condus, ne-a frământat și ne-a purtat, întemeind politica națională de partid și îndrumând literatura spre calea ei adevărată, a naționalismului sedentar al păturii țărănești. N’a trăit – a luptat. S’a creat fără îndoială, epoca ce-i va purta numele în istoria noastră.
          Și a avut strivitoarea desnădejde să fie suprimat în numele naționalismului (pe care el l-a invocat premergător) de membri unei generații (el care stă deasupra generațiilor) – granițelor noastre, întocmai celuilalt mare luptător român, Barbu Delavrancea, care a trebuit să piară la Iași el, care luptase atâta pentru realizarea idealului național, după ce căzuseră culmile Carpaților după pacea de la București. Peirea lor înseamnă, însă, simbolic, dreptatea lor.
         Dar marile figuri ale vieții nu pot fi distruse, ele trec de-a dreptul în istorie și rămân pururea vii, împlinindu-și astfel destinul pentru cari au fost create.
          De aici, dela poalele muntelui, nu-i putem vedea încă măreția, pe care perspectiva timpului o va arăta viitorimei. Timpul așezând pe Nicolae Iorga în inimi și’n memoria celori cari vor veni, va desface filele bibliotecilor pe cari el le-a scris pentru afirmarea noastră – iar legenda va purta printre generații prodigioasa lui personalitate de om fără odihnă în muncă, fără limită în pasiune, fără stăpânire în impulsivitate, fără seamăn în dăruire de sine, fără margini în entuziasm, fără cuprindere în dragostea pentru popor și pentru țară, fără control în bunăcredință, voința-i proverbială, fără egal în revărsarea pătimașe a cuvântului său românesc. Om predestinat să stăpânească sufletele și mințile și să rămână naiv până în clipa când s’a urcat în automobilul care-l ducea la moarte.
          Acestui Nicolae Iorga i s’a putut lua sufletul lui; dar sufletul care era pentru neam a rămas pulverizat în fiecare dintre noi, pentru eternitate. Un glonte, două, trei, cinci – ce importanță au ele? Niciodată gloanțele n’au ucis credințele și idealurile, n’au înțepenit mișcarea neîncetată a sufletului masselor. Și astfel dacă se comemorează la Constanța viața Apostolului dela Văleni, în același timp se comemorează și afirmarea cea mai puternică a  geniului românesc, descătușat de trecătoarea existență pământească şi eliberat în lumina ce va veni.
Lui Nicolae Iorga însă nu i se poate închina nimeni. Pe el îl salutăm încă, prezent în noi – îl salutăm cu toții fără deosebire de vârstă și de grupare, pentrucă este, mai ales acuma, al întregului neam românesc.
_____________
 
 
NICOLAE IORGA, ZIARIST. Cuvântarea rostită de d. Const.N. Sarry, cu prilejul comemorării marelui dispărut  
                                                          Prea Sfințite Părinte,
                                                          Domnule Prefect,
                                                          Domnilor Generali,
                                                          Domnule Primar,
                                                          Doamnelor și Domnilor,
          Din clipa în care mi s-a dat atât de cinstitoarea pentru mine însărcinare, de a face în fața d-voastre elogiul neasemuitului Nicolae Iorga, ca ziarist – chiar din prima clipă am resimțit nemăsurata povară ce se punea pe umerii mei slabi. Mi-am dat numai de cât seama, că eram pus între două insesizabile, două imponderabile...
          De o parte, instituțiunea presei cu rădăcinile înfipte până în adâncurile pământului și cu creștetul înălțat dincolo de nepătrunsul văzduhului; de altă parte uriașa personalitate a unui, ași putea spune, supra om, care, din modestul său sediu de la Vălenii-de-Munte, a dominat sufletește, timp de decenii, țara sa, dela Mare până la Halmeu și dela Nistru până la Tisa, profilându-se adesea din poalele Carpaților peste Alpi, dincolo de cele mai luminate centre ale Apusului, trecând chiar peste Ocean.
          Prima întrebare ce ar trebui să ne o punem: Fost-a N. Iorga un ziarist? Răspunsul îl vom da cel dintâi noi, ziariștii: Da! Iorga a fost un ziarist, un desăvârșit și devotat ziarist, un ziarist în accepția cea mai curată și mai încăpătoare a cuvântului, un autentic reprezentant al scrisului cotidian.
          Dar însuși el, N. Iorga, se socotea ziarist. Nicolae Iorga e acela care, după două audiențe la regele Ferdinand, cu toată opunerea lui Ionel Brătianu și Mihail Ferechide, a obținut liberarea ziariștilor în 191 8, ca ispășitori ai greșelilor tuturor politicianilor – ziariști printre cari se găseau Ion Slavici și Tudor Arghezii, cari îl atacaseră.
          Cum e cu putință ca FRAŢII MEI – a spus el regelui Ferdinand – să stea întemnitați alăturea de tâlharii și criminalii din Văcărești? Dacă nu-i liberați, cer să fiu închis la un loc cu ei!
          Și „Frații lui” au fost eliberați.
          Presa, d-nelor și d-nilor, această „improvizație scrisă” – cum au numit-o unii – nu e mai puțin, una din formele cele mai cercetate și mai gustate ale literaturii contemporane. Ziaristica, acest mezin al familiei, este astăzi cel mai viguros dintre toate genurile literare și, zi de zi, ea se desvoltă în pofida și în paguba fraților săi mai mari, cari au ajuns a-i solicita protecțiunea și a recurge la adăpostul ei – dar care adesea expropriază sau suprimă, fără ocol și fără cruțare.
          Să fie, oare, aceasta considerațiunea, care să fi făcut pe Nicolae Iorga, pe care nu-l puteau prididi toate tiparnițele întru editarea nesfârșitelor sale volume; elocinței prodigioase a căruia i-au stat la dispoziție toate tribunele publice, toate catedrele și la care a apelat chiar microfonul – să fi fost oare, zic, teama că mezinul genurilor literare, ziarismul, e acela care a luat-o înaintea celorlalți frați și amenință a-i lăsa în umbră, dacă nu chiar să-i distrugă – teama aceasta să-l fi determinat oare pe Nicolae Iorga să devină ziarist – și încă unul dintre cei mai zeloși?...
          Se vor fi găsind persoane, care să încline pentru un răspuns afirmativ. Aceștia sunt, fără îndoială, oamenii de calcule... Dar ziarismul lui N. Iorga nu a fost rezultatul unui calcul. Acela, care a înfățișat în forma cea mai patentă întruparea idealismului și a purtanismului în viața noastră; acela, care a fost încarnațiunea cea mai zvăpăiată a impulsivității și a susceptibilității umane, nu putea fi niciodată omul socotelilor – și mai ales al socotelilor productive.
          N. Iorga nu a fost un ziarist de demonstrație matematică, ci unul de vocație transcedentală.
          Nu știu dacă o lege a presei va putea cândva circumscrie profesiunea de ziarist. Până acum, legea presei a fost piatra de încercare a tuturor guvernelor din țara noastră. Dar dacă, totuși, se va putea într’o zi defini profesiunea de ziarist, nicio minte omenească, nici când, nu va putea contura măcar, misiunea și mai ales pasiunea de ziarist. Misiunea de ziarist, a adevăratului ziarist, se confundă, d-nelor și d-lor, cu însuși destinul acestuia! Și Nicolae Iorga a fost un predestinat al ziaristicei, un înăscut ziarist.
Victor Hugo spunea: „Je fais mon métier de flambeau” – îmi fac meseria de faclă!
          Ei bine, doamnelor și domnilor, dacă voiți să vedeți în profesiunea de ziarist, altoită pe misiunea corespunzătoare, o meserie, atunci ea rămâne cum a precizat-o Hugo: o meserie de făclier. Făclier – dar nu în ținuta și în rostul masalagiului, care luminează fanfara de paradă în marșul ei banal și nocturn, ci făclier în sensul purtătorului de torță din legendă, care, în goana și răspunderea lui de a transmite lumina mai departe, aleargă cu părul vâlvoi, cu mâna încordată pe făclia aprinsă, cu ochii ațintiți înainte, tot înaințe și numai înainte, fără de nici o preocupare laterală și fără să-și mai da seama că a rămas cu pingelele rupte, cu vestmintele zdrențuite sau arse de picurii torței.
         
          Și Iorga, după ce a peregrinat, colaborând sporadic pe la diferite ziare și reviste, pornește cu o astfel de torță în mână, prin paginile „Neamului românesc” în ziua de 10 Mai 1906 – zi de mare însemnătate națională.
Iată cum descrie el însuși, în Istoria Presei Românești acest eveniment:
          Manifestația împotriva încercării de a stabili și la Teatrul Național imitația fără miez și fără senz a unei culturi străine, neînțeleasă în originea, desvoltarea și folosul ei, național și social, a adus strângerea rândurilor unei părți măcar din reprezentații noului curent cultural și literar național, la o foaie săptămânală, în curând bihebdomadară, la urmă și zilnică, „Neamul românesc”.
          Mica publicație era menită a servi, nu interesele teritorial patriotice, de un caracter conservativ, ci interesele naționale în general, care nu se puteau ajuta decât printr’o radicală transformare a întregei lumi contemporane prin strângerea sforțărilor în acest senz a românilor de pretutindeni.
          Din ziua de 10 Mai 1906 până în ziua de 11 octombrie 1940, datele de apariție și dispariție ale „Neamului românesc”, Nicolae Iorga – când în zale de polemist redutabil, când în togă de istoric, când, în mantie de filozof, când, purtat pe aripi de semizeu, când, înfășurat de cea mai riguroasă sobrietate – redă zilnic, în stil lapidar, de un laconism clasic, în câteva rânduri, fie o suferință a poporului, fie o năzuință a neamului –, imortalizează azi o vrednicie, bagatelizează mâine o înfumurare, înfierează poimâine o ticăloșie – cu o erudiție, cu o putere de evocare și tălmăcire cu atât mai formidabile, cu cât adesea sub ele mocneau pe lângă o inteligență scăpărătoare, ironia cea mai învăluită.
          Ceea ce constituie însă, caracteristica și valoarea deosebită a scrisului zilnic din „Neamul românesc” al lui N. Iorga este substanța și mai ales înlănțuirea din articolele sale, scurte și îndesate, multe din ele culese și date la tipar chiar din mâinile lui – articole, care, fiecare în parte, înseamnă un pion în timp și în spațiu, iar toate la un loc, reconstituie firul mitologic al Ariadnei, menit a da putință istoricului de mâine să iasă din labirintul evenimentelor atât de încâlcite din ultimele patru decenii.
 
          S’a vorbit, nu o dată, de răutatea lui N. Iorga – de ura lui care nu ierta niciodată. Și totuși sentimentalismul lui – sentimentalism de poet, ce a fost – excludea dele sine această „diabolică perseverare”.
          Să mi îngăduiți, vă rog, a vă reproduce o scenă ce o dețin ca și acea a liberării ziariștilor din închisoare dela excelentul meu coleg și prieten, d. Nic. Georgescu, fost director al „Neamului românesc” și colaboratorul de toată ziua al lui Nicolae Iorga în ultimii cincisprezece ani.
În fața lui Nicolae Iorga, care judeca cele mai mici fapte prin prisma marilor interese ale neamului, căzuse în disgrație și cunoscutul scriitor Panait Istrati, din cauza cunoscutei sale activități publicistice de extremă stângă.
          Intrasem într’o zi în biroul profesorului, îmi spunea d. Georgescu — când tocmai citea un ziar și se oprise atent asupra unui clișeu ce reprezenta un cap cu doi ochi expresivi încadrați de niște ochelari masivi.
- Catinco, strigă el deodată, către d-na Iorga. Ia vino de vezi ochii ăștia. Sunt ochii cei necunoscuți, despre care ți-am vorbit acum câteva zile, că m’au privit atât de pătrunzător, pe drum.
          Da, adăogă profesorul, deunăzi am întâlnit pe stradă un schelet, pășind sprijinit de o femee și care, când am trecut pe lângă el, s’a oprit fix, m’a fixat prelung, cu ochii ăștia din ziar și parcă îmi cerea iertare...
          Acuma văd, că acela era Panait Istrati, al cărui necrolog se face în ziar.
          - Scrieți despre el câteva rânduri, îndrăzni să spună d-l Georgescu.
          - Despre comunistul ăsta?
          - Dar... s’a pocăit, d-le Profesor...
          Deodată luă condeiul, îl muiă în călimară și peste câteva minute dădea pentru „Neamul românesc” următorul articol, a cărui frumusețe și duioșie nu va scăpa nimănui.
 
Omul care s-a întors acasă: Panait Istrati
În ce taine de nepătruns e înfășurată această biată viață omenească! Din ce adâncuri fără fund ne vin chemările și călăuzirile! Și ce neputincioasă e și cea mai ascuțită inteligență, față de poruncitoarea lor magie!
          Iată și cu acesta aprig în luptă, sfidător de opinie publică, părăsitor de țări și răsturnător de lume, cu puterile unui real talent, care vrăjea tocmai prin lipsa a ce dă – și a ce strică – acea cultură generală de care l-a lipsit soarta și care, trecut prin toată stratosfera laudelor și frământat prin toate vijeliile luptelor sociale, lăudat peste măsură și cu cruzime batjocorit, e astăzi „adormitul robul lui Dumnezeu Gherasim”, căruia i se va cânta în biserică plângerea „oii celei pierdute”.
          Panait Istrati a vrut să fie aiurea decât în lumea sa, în țara sa, în al cărei sân stă să se odihnească acum. Iluzia ispititoare a balaurului revoltei l-a prins, l-a învârtit în aer, l-a aruncat în slăvi, la care nimenea dintre ai noștri nu s a ridicat. Furtunosul Jonian, care i-a fost tatăl, l-a azvârlit în aceste furtuni ca acelea pe care neamul lui le-a înfruntat pe ape. Dar țăranca noastră, mama lui, l-a chemat cândva la sine și, bolnav, zdrobit de glorie, el s’a întors la dânsa.
          A zăcut aici, și-a închis ochii aici – și ea îl așteptă acum, așa cun a vrut ea din mormânt, lângă dânsa, în cimitirul Sf. Constantin din Brăila.                 
          Eroi ai marilor aventuri, din orice domeniu, ceeace v’așteaptă – aceasta e
 
          Activitatea ziaristică a lui Nicolae Iorga, facla aprinsă de el în ziua de 10 Mai 1906, se stinge, cum am spus, în ziua de 11 octombrie 1940.
          Iată și ultimul său articol, apărut în no. 227 din anul de existență al 34-lea al „Neamului românesc”, sub formă de scrisoare adresată lui N. Georgescu.

Scumpe amice,

          Cei câțiva prieteni cari au făcut cele mai mari sacrificii pentru ca acest ziar să poată rezista vremurilor, sunt la capătul mijloacelor lor.
          Ei se întreabă, de altfel mai de mult, de ce l-ar purta în această formă, când nu sunt în măsură să-și exprime părerea lor întreagă?
          Când s-a produs o înfrângere, steagul nu se predă, ci pânza lui se înfășoară în jurul inimei.
          Inima luptei noastre a fost ideea culturală națională.
          O reprezintă revista „Cugetul clar”, pe care o pot continua. În folosul ei adăugând numele iubit de „Neamul românesc” strângem pânza credințelor noastre.
          Dorind marelui ziarist ce ești tot norocul, îți păstrez la despărțire, cele mai bune sentimente.
          Articolul acesta, ultimul al lui Nicolae Iorga, a fost... cântecul lebedei!
          Dar acest „cântec de lebădă” nu a fost numai al lui Nicolae Iorga – ci a fost cântecul întregei noastre prese...
          În mormântul prematur, acest „frate” spiritual mai mare și incomparabil nu a adus numai rămășițele pământești ale unui om; ci, în loc de giulgiu, el a înmormântat, înfășurat în jurul inimei sale, care a bătut atât de intens și numai pentru această țară, stindardul glorios al unei ere – al unei ere dintre cele mai însemnate din viața poporului și neamului românesc – eră în care presa, oglindă fidelă a societății, liberă de orice cătușe, a trăit, la umbra acestui mare geniu ocrotitor și îndrumător, toate scăderile nevoite, dar și toate izbânzile visate.
(„Dobrogea jună”, XXXVII, nr. 77, 27 mai 1941, pp. l-2)
          _____________
 
 
                                      Cuvântarea P.S. Sale Gherontie, Episcopul Tomisului 

Iubiților,

          Istoria neamurilor nu și o făuresc numai ele, ci popoarele capătă avânt spre țeluri nepieritoare prin oamenii aleși cari se ridică din mijlocul lor. Nicolae Iorga a fost un ales al neamului românesc.
          Mai mult: Nicolae Iorga a fost – și rămâne – în istoria Țării noastre, sub toate înfățișările, ca o apariție fenomenală. Fenomenul Iorga va stărui pe cerul românesc, ca o cale lactee, cât veșnicia neamului și a Țării noastre. N. Iorga și-a iubit neamul cu iubire fanatică și, de aceea, toată viața a luptat cu forța geniului său, pentru îndepărtarea străinilor de tot soiul, din rosturile noastre românești. Prezența lui Nicolae Iorga, cât a trăit cu trupul, în orice loc și în orice împrejurare, a fost întotdeauna ca o mustrare pentru pornirea noastră firească de a întinde mână frățească tuturor străinilor și înstrăinaților, cari, între timp, își iau îndrăzneala să sfideze curăția sufletului nostru și să se dea drept îndrumătorii noștri materiali morali.
 
Doamnelor și domnilor,
          Ce a făcut Nicolae Iorga pentru Biserica ortodoxă, în calitatea sa de om de carte, și ca neobosit colindător al iubitei sale Țări, putem aflŕma că nimeni altul n’a putut face. Aceasta se explică nu numai prin extraoŕdinara sa pregătire de cărturar, ci mai ales prin aceea că a fost, între altele, și un adânc și convins credincios fiu al Bisericii ortodoxe naționale, așa cum nu sunt unii din preajma noastră, cari întinează, ori de câte ori au prilejul, cea mai curată și cea mai românească instituție din Stat, care este Biserica. Sufletul de creștin ortodox al lui Nicolae Iorga a fost plămădit din frageda copilărie, de venerabila sa mamă Zulnia Iorga, care s’a asemănat întru purtare cu sfintele mame ale marilor figuri ale creștinismului de aur, din secolul IV d.Hr.
          Nicolae Iorga, o afirmăm cu toată convingerea, a fost mare față de Biserica sa strămoșească, fiindcă mare i-a fost și mama care i-a împreunat, pentru întâia oară, degetele întru închinare ortodoxă. La vârsta de 6 ani, copilul Nicolae Iorga, înzestrat cu o inteligență scânteetoare și cu o memorie ne mai întâlnită, cetise de-a rândul cronicile, în ediția lui Mihail Kogălniceanu. La aceeași vârstă, acest minunat copil răsfoise toate ceasloavele Bisericii din Botoșani, unde a văzut lumina zilei. O inimă caldă de mamă, deci, și un suflet, care avea să fie mare, îl împinsese de atunci, spre tainele credinței ortodoxe de sub cupola Bisericii din târgul de baștină; iar mai târziu, îl îndeamnă să cerceteze toate tezaurele scrise și de artă ale ortodoxiei românești. În viața de cărturar și de convins credincios al Bisericii strămoșești, Nicolae Iorga a întârziat, ca nimeni altul, în arhivele mânăstirilor din locuri uitate și în fața pisaniilor sfintelor locașuri de închinare, pentru a descifra, în acestea, trecutul de demnitate și de noblețe românească a Bisericii noastre.
          Acest titan al științei românești, a fost în acelaș timp, și un uriaș al întocmirilor de istorie bisericească. Într’o vreme, când nimeni nu se încumeta să dea la iveală o istorie de ansamblu a Bisericii ortodoxe naționale, Nicolae Iorga, susținut de o informație bogată, a întocmit pentru întâia oară, științific, istoria Bisericii românești, în două volume, tipărite în anul 1908. Între filele acestor volume și-a risipit Nicolae Iorga sufletul său de mare român și de mare fiu al Bisericii, reliefând cu autoritatea sa însemnatul rost, pe care l-a avut această instituție, în formarea sufletului, a limbii și a conștiinței românești. Iată ce scrie Iorga în prefața ediției I-a a istoriei sale bisericești. Mitropoliții, Episcopii, Egumenii și așa de adeseori și smeriții călugări, ori umilii preoți de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învățătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul și cu nevoile lui, au sprijinii Statul, fără să se lase a fi înghițiți de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului, fără ași desface ochii dela cer și au ridicai mai sus toate ramurile gospodăriei românești – dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de Stat, ostași, mucenici și sfinți.
          În istoria sa bisericească, a jalonat și unele vederi personale, despre reorganizarea clerului, a învățământului seminarial și teologic precum și a mânăstirilor și Bisericii în deobște. Astfel, a recomandat o autonomie efectivă a Bisericii ortodoxe în cadrul Statului, sub înfățișare materială și morală a problemei.
         Dar Nicolae Iorga, prin îndelungata și deobosita cercetare a lăcașurilor de închinare de pe tot cuprinsul Țării, și-a sporit și mai mult dragostea față de biserica strămoșească, îngrijindu-se în deaproape de a se conserva, neatinse, toate comorile de artă și spiritualitate creștină ortodoxă.
          Ca președinte al Comisiunii Monumentelor Istorice, în marea lor majoritate așezăminte bisericești, Nicolae Iorga le-a apărat, cu căldură de protector îndrituit și cu fanatism, împotriva oricărei încercări de înnoire, păstrându-le cu evlavie înfățișarea lor arhaică.
          Rezultatul cercetărilor neobosite, pe teren bisericesc, sub toate înfățișările, l-a risipit Nicolae Iorga în diferite publicații, dar mai ales în revista „Biserica ortodoxă română” a Sf. Sinod. Prin scris și prin viu graiu, Nicolae Iorga și-a legat sufletul poporului nostru drept credincios și, cred că nu este în Țara Românească un cât de modest slujitor al Bisericii și al Școalei, care să nu se fi împărtășit din izvorul nesecat al erudiției neîntrecute a omului cu faimă universală.
          În lunile de vară, modeștii apostoli ai neamului, preoți și învățători, profesori și studenți, s’au încălzit și luminat la cursurile Universității populare dela Vălenii de Munte, pornind cu suflet nou la casele și îndeletnicirile lor. Femeea română găsise în Nicolae Iorga un îndrumător entuziast, la Școala de misionare din aceeași localitate și în feluritele scrieri ale marelui Dascăl al neamului.
 
Doamnelor și domnilor,
Nicolae Iorga face parte dintre acei oameni, cari n’au nevoe de perspectiva istoriei, ca să-și poată reliefa complexa lor personalitate. Încă în viață fiind, acest mare trăitor și creator al istoriei universale s’a impus în prețuirea tuturor românilor, iar instituțiile de cultură din străinătate se considerau onorate să numere printre membrii lor pe Nicolae Iorga.
          Nicolae Iorga a fost și rămâne o figură reprezentativă, uriașă, a neamului nostru și cinstirea de care se bucura personal și se bucură astăzi (întinsa lui operă, în străinătate) se resfrânge și asupra Țării noastre.
          Cu aceste simțăminte și gânduri, astăzi când comemorăm pe Nicolae Iorga, marele luminător al neamului, Biserica ortodoxă românească a eparhiei Constanța își face o datorie de inima, exprimând recunoștința, pe care o păstrează aceluia care, ca nimeni altul dintre credincioșii ortodoxiei noastre, i-a cercetat trecutul, i-a descifrat hrisoavele, i-a prețuit și ocrotit arta și monumentele și i-a fixat, magistral, rolul de îndrumătoare a neamului românesc.
          Pe Nicolae Iorga, trecut la cele veșnice martiric, Biserica ortodoxă națională, n’are de ce să-l plângă, ci l-a așezat pentru totdeauna în pantheonul aleșilor săi.
          Nemuritoare și luminoasă să fie pururea amintirea lui Nicolae Iorga pentru neamul său, pe care l-a iubit și l-a cinstit fără egal. Amin.
 („Dobrogea jună”, XXXVII, nr. 78, 28 mai 1941, p. l)
___________
 
 
Cuvântarea d-lui Dimitrie Stoicescu – consilier onorific al Curţii de Apel din Constanţa
          În numele revistei „Analele Dobrogii”, care și-a oprit apariția pe pragul pe care pășea în al 20-lea an – voiu spune câteva cuvinte despre cărturarul Nicolae Iorga, relevând o latură a personalității sale, în atingere cu soarta ținutului nostru.
          O atât de complexă fire, cu așa prodigioasă activitate, s’a revărsat și spre acest ținut, luminându-i trecutul și îmboldindu-i trecutul în ultimul pătrar de secol.
          Nu vom uita, noi care trăim în România, dintre Dunăre și Mare, că la organizarea Dobrogii Noi, a fost ascultat și cuvântul său, și chiar la darea numelor fericite a celor două județe, pe care anul 1940 le-a rupt dela noi, a stat inspirația sa.
          Nu vom uita niciodată că apărarea drepturilor romînești în acest ținut s’a tăcut în anii 1918-20 pe baza unui studiu coprinzător al istoriei ținutului nostru, dela expediția lui Darius din 513 înainte de Cristos până la campania noastră pentru pacea în Balcani din 1913.
Studiul a figurat dimpreună cu altele în Memoriile diplomatice și în publicațiile de propagandă în străinătate ale României. Studiul poartă numele Drepturi naționale și politice ale românilor în Dobrogea.
Asupra acestui studiu voiu insista pe cât permite împrejurarea, pe două motive:
El evidențiază, pe lângă cercetător și savant, pe dialectician – căci așază în ordine de bătae, de luptă pentru o cauză tot ce putea da știința istorică atunci, vădind și pe român în serviciul patriei și rolul culturii în apărarea drepturilor.
Apoi acest studiu a fost primul îndemn și cel mai puternic al constituirii societății culturale dobrogene și al apariției revistei „Analele Dobrogei”, în care acest studiu s’a publicat în anul 4-1ea în traducerea directorului C. Brătescu.
În acest studiu se demonstrează că ținutul acesta a fost totdeauna o prelungire a unui interior, a unui teritoriu întins, de producție, spre porturile și drumurile ce le oferă Marea. Chiar cel mai vechiu nume al său „Scitia Minor” evidențiază că ținutul e o prelungire a unei Sciții Mari, ai cărei locuitori, sciții, erau cunoscuți perșilor, cu care aveau comunitate de origină și de limbă indo-europeană și egiptenilor, care vorbesc în monumentele lor de ei, sub numele de ascuzas.
         Argumentele urmează luminând calea:
          Că Dunărea, ca și azi, nu despărțea, ci’ unea, dat fiindcă fiecărei cetăți de pe stânga corespundea alta pe dreapta.
Că romanii și apoi bizantinii nu au socotit niciodată că stăpânirea lor ar fi încetat într’un moment pe un țărm sau pe altul al Dunării, din secolul al II-Iea și până la finele celui de al XV-lea.
          Că dacă e vorba de constituția geto-dacilor, ei se împărțeau după ocupații: geții –agricultori, iar dacii – păstori, cari se coborau pe câmpiile și porturile mării, după aceeași deprindere de transhumață uzitată în Pirinei, Carpați și Balcani, până și în timpurile noastre.
         Că faptele istorice evidențiază că năvălitorii, rămășițe de huni, precum bulgarii, pecenegii, avarii, ungurii, nu veneau ca niște cuceritori, ci se ofereau ca mercenari, pentru subsidii și pământuri, partidelor din Bizanț, care sub firma romană avea caracter internațional și că deci nu au cucerit, ci au fost în cele din urmă primiți și așezați.
          Că în ce privește Dobrogea – ea a fost un despotat bizantin, cu care a fost învestit Dobrotici și apoi Mircea l-a moștenit ca atare, iar turcii au luat-o dela acesta numind-o Dobrugi-ili, adică „Țara lui Dobrotici”, de unde numele de Dobrogea, demonstrat și de alte analogii toponimice precum Carl-ili, o regiune în Epir, în dreptul Cefalonei, unde turcii găsiseră stăpânirea lui Carlo Tocco.
          Și argumentele urmează deducându-se: din incursiile românești, cari au găsit așezări vechi românești pe țărmul drept; din memorii și note ale călătorilor și vizitatorilor străini, care menționează totdeauna în Dobrogea pe români, precum: Paul Giorgio la sfârșitul secolului XVI, Thomas Alberti la 1612, Paul din Alep la 1650, Filip Stanislavici, Cornelio Magni, Palatinul de Culm în 1677, Alvise Radivalti în 1603, abatele Boscovici în 1761-62, Ion Ionescu în 1850, geologul Peters în 1865-67.
          Că în fine, chiar după istoricii și filologii străini și bulgari, locuitorii străini aflați în Dobrogea erau veniți de curând în Dobrogea și nu ca coloniști ai vr’unui stat, ci ca emigrați căutând pământ de hrană.
          Studiul prezenta concluziile sale: În Dobrogea, pământ al imperiului, românii sunt autohtoni; dela imperiu pământul a fost smuls de turci, sub dominația cărora elementul românesc a persistat. Dela turci ținutul a fost obținut de români prin cucerire, iar tot ce se găsește peste ruinele trecutului, este opera inteligenței și muncii românești. Acestei opere cei ce pretindeau Dobrogea nu-i puteau opune decât ruinele îngrămădite în trecerea lor.
          Din iubirea de trecutul neamului nostru pe acest pământ în decursul veacurilor, din îndemnul de a studia pământul acesta pentru utilizarea lui înțeleaptă, evenimentele istorice la care neamul a luat o parte activă sau numai le a îndurat, împrejurările nefaste sau favorabile prin care a trecut din punct de acelora, ce an cu an au mărit comoara „Analelor Dobrogii” cu studii și observații în cei 19 ani de apariție a revistei.
          Contemplând această muncă, pe care Nicolae Iorga a inspirat-o prin studiul său și la care de multe ori și-a adăogat și colaborarea, aduc omagiul meu.
          Omagiind memoria lui, nu mă pot opri să amintesc și o altă  contribuție tot atât de avântată: Conferința sa din aprilie 1940 la Fundația Carol I din București: Despre „sensul Dobrogei”, sens pe care îl deduce din împrejurări istorice și economice, și pe care îl formulează în ultimele cuvinte ale conferinței: „Dobrogea trebue să fie totdeauna ieșirea la Mare a unei mari puteri producătoare de grâne în interior”... „putința de a răsufla a unei mari regiuni, locuite de un popor sdravăn, în continuă înmulțire, care muncește și dă lumei produsele sale”...
          Inima sa de român a simțit și acum ca și în 1918 pericolul la care e expus neamul și acelaș avânt cavaleresc de-a lupta și apăra, a într’aripat cuvântul lui, căci conferința a fost un cuvânt de alarmă și apărare.
          Pentru acestea și obligat de un principiu de solidaritate intelectuală, care trebue să lege pe cei ce îndeamnă și lucrează pe ogorul spiritualității românești, aduc omagiul meu amintirii marelui cărturar.
(„Dobrogea jună”, XXXVII, nr. 80, 31 mai 1941, p. l)
_____________
 
 
Cuvântarea d-lui Gh. Coriolan, directorul Liceului „Mircea cel Bătrân”
          Școala românească din Constanța aduce omagiul ei pios memoriei profesorului N. Iorga, exprimându-și și adânca venerație față de opera sa măreață de educare, de purificare și înălțare a sufletului românesc.
În numele Fundațiilor Culturale Regale „Regele Mihai”, din însărcinarea d-lui președinte, aduc expresia acelorași sentimente de adâncă recunoștință, de sinceră admirație, de pioasă închinare.
          Menirea istorică a lui Nicolae Iorga a fost ca, prin cheltuirea zilnică a unei puteri extraordinare de muncă și a unei inteligențe unice, să închege neamul nostru într’o unitate sufletească cât mai trainică. Sarcina aceasta de nobil apostolat el a izbutit s’o ăducă în mare parte la îndeplinire; silințele lui uriașe în această direcție au izbândit în mare măsură. fiindcă el este unul din principalii colaboratori la făurirea unității naționale, pe care a pregătit-o zi cu zi prin viu graiu și prin scris în epoca ce a precedat intrarea noastră în războiul cel mare.
          Prin ziarul „Neamul românesc” politic și literar, ceas cu ceas, a dus lupta de limpezire a spiritului public, de înlăturare a disensiunilor și vederilor strâmte; iar atunci când sorții au fost aruncați, în 1916, prin cuvântul său înaripat, înfocat, sfătuind și îndemnând, lăudând și uneori biciuind a apărat, a întreținut vie unitatea de gânduri și simțiri până la izbânda finală.
          Nimeni, poate n’a contribuit mai mult ca N. Iorga la întregirea țării, la făurirea unității naționale, prin strălucitoarele lecții de pe catedrele universitare, prin conducerea tinerimii universitare la lupta pentru apărarea limbii românești în martie 1906; prin înțelegerea dreaptă, miloasă și patriotică a năzuințelor clasei țărănești în 1907; prin organizarea cursurilor universitare populare din Vălenii de Munte, focar de atracție a tuturor conștiințelor curate românești din Regat și provinciile subjugate; prin conducerea entuziastă înțeleaptă și reînsuflețitoare a „Ligii Culturale” căreia i-a dat un nou impuls statornic de viață și un program practic.
          Când spunem Nicolae Iorga ne gândim în primul rând la profesorul universitar, și în această calitate, el a întrupat în mod desăvârșit toate ipostasele, pe care trebue să stea și prin care trebue să se înalțe adevăratul și desăvârșitul profesor universitar. Neîntrecutul și unicul profesor N. Iorga a fost făuritor al științei și propovăduitor al adevărurilor științifice în mijlocul tinerimii; a pregătit tinerimea pentru răspândirea mai departe a științei în diferite ramuri ale activităților de olos obștesc; în sfârșit, în a treia ipostasă a depus străduințele upraomenești, continui, neșovăitoare, ca din lumina intensă a științei niversitare să aprindă făclii mai blânde, mai ușor de însușit de marea ulțime, prin acele minunate cursuri de popularizare organizate prin niversitatea din Vălenii de Munte.
 
          Dar Nicolae Iorga n’a fost numai „profesor” în înțelesul strict, restrâns al cuvântului; el este unul din puținii cari merită, căruia i se poate pe drept aplica, termenul de „învățător al neamului”. În adevăr, el îndeplinea la perfecție toate condițiile când era vorba de înălțarea prin educație a neamului, fiindcă istoricul Nicolae Iorga, ca nimeni altul, a cercetat, a luminat, a explicat desfășurarea întregului trecut al poporului românesc. Cu mintea sa iscoditoare, răscolitoare, punând la contribuție o erudiție unică, o vastitate de cunoștințe și de mijloace de investigație, a străbătut și luminat toate ascunzișurile trecutului nostru sbuciumat, frământat. Tot așa a străbătut cu căruța sau pe jos tot pământul românesc liber sau subjugat, scoțând la iveală tot ce este expresie a bogăției sufletești, a talentului artistic, a nobleței de simțire a acestui neam.
          Istoric în înțelesul înalt al cuvântului nu este acela care știe multe, care a îngrămădit în minte un număr mare de ani și de nume proprii; istoric în înțelesul adevărat este acela care are darul traspunerii sufletești, adică acela care poate să trăiască ca înaintașii să gândească, să simtă, să sufere și să se bucure cu ei. Pe lângă facultatea înăscută a „intuiției istorice” Nicolae Iorga a adăogat truda unei munci uriașe în cercetarea trecutului nostru politic, cultural, militar, economic, literar și artistic. În toate aceste domenii a scris opere temeinice pe care vor clădi veacurile de cercetări viitoare.
          Prin toate acestea, profesorul Nic. Iorga n’a avut o viață, ci a trăit o viață multiplă și infinită, dând cu generozitate, cu căldură, cu hesecat avânt, lumină din lumina sufletului și minții sale extraordinare.
          S’a spus, se știe, că N. Iorga a scris foarte mult; multe din aceste scrieri nu sunt ușor de înțeles, nu sunt accesibile decât celor pregătiți însă adevărurile din aceste cărți, luate de cei pregătiți au trecut în alte cărți mai ușoare, de aici s-au răspândit în cărțile de școală, în articole de ziare și reviste, în cuvântări și conferințe. Chiar prin scrierile sale cele mai grele mai de specialitate, Nicolae Iorga a luminat și luminează conștiințele românești. Multe din ideile, din descoperirile, din cugetările și simțirile alese ale lui Nicolae Iorga au ajuns astfel un bun comun, ne folosim cu toții de ele fără să ne dăm seama ale cui sunt. Mulți gândim și simțim cu Nicolae Iorga, fără să știm.
          Nicolae Iorga a fost și va fi în veci un izvor nesecat de viață sufletească curată, un focar strălucitor de lumină, un exemplu unic de muncă închinată numai binelui și propășirii neamului românesc.
          Prin toate acestea, și atâtea altele pe care nu am timpul să le amintesc, N. Iorga se va înscrie printre marii învățători ai neamului nostru.
          Istoria românilor, pe care a cercetat-o cu înflăcărată pasiune, istoria universală, căreia i-a închinat aproape jumătate veac de studii adâncite, ca instanțe supraomenești, vor așeza pe profesorul și istoricul Nicolae Iorga pe un piedestal înalt, de pe care nu va putea fi împiedicat de nimeni să răspândească în cursul veacurilor lumina binefăcătoare neamului românesc ca urmaș și continuator al lui Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Mihai Eminescu.
 
          Pentru toate acestea, școala românească și „Fundațiile Culturale Regele Mihai I” închină memoriei lui Nicolae Iorga prinosul lor de admirație, de caldă recunoștință, de adâncă venerație iar slujitorii școalei, profesorii, își închină cu smerenie frunțile în pioasă reculegere în fața operei lui neîntrecute.
(„Dobrogea jună”, XXXVII, nr. 81, 1 iunie 1941, p. l)
 
 
Comentarii