citeşteDobrogea „Legenda satului Cotu Văii”, în Biblioteca virtuală ZIUA de Constanţa (III)

Prin 2010-2011, când vechea şcoală din Cotu Văii a fost dărâmată din temelii, în spatele ramei unui tablou dintr-o clasă, soţia preotului din localitate, care este învăţătoare, a găsit un manuscris de circa 30 de pagini, redactat de Gheorghe St. Bică la vârsta de 77 ani.
Intitulat „Legenda satului Cotu Văii”, manuscrisul în original se află la preotul Cristian Diaconu, cel care ne-a permis să îl publicăm în Bibilioteca virtuală ZIUA de Constanţa, spre a fi popularizat.
Vă prezentăm astăzi a treia parte a transcriptului acestui manuscris, pe care îl puteţi găsi în varianta originală în Biblioteca virtuală ZIUA de Constanţa AICI.

 
„Aci vom povesti despre întărirea şi formarea satului acesta Chiragi, care era şi reşedinţă de comună cu mai multe sate. Din cele auzite de mine de la tatăl meu, de la mocanul moş Voicu, om bătrân pe timpul acela, de la turci şi tătari bătrâni; că învăţasem şi eu limba tătară, fiincă am crescut între copiii de tătari, că tatăl meu a cumpărat de la o tătăroaică bătrână, cu numele Engle, o casă mică acoperită cu pământ în stilul tătăresc. Aşa am putut să culeg multe ştiri pe teme istorice ale satului Cotu Văii de azi.
Satul nostru aşezat aci pe cotitura unei văi stâncoase, care începe de la miazăzi din Bulgaria şi ajunge aci spre miazănoapte, face o curbă spre răsărit, aci la cotitură este aşezat satul Cotu Văii, pe care apucă spre răsărit şi se termină în locul Mangalia, de aceea i s-a dat numele de Cotu Văii mai târziu, când s-au schimbat numele din turceşte în româneşte. Această vale, după cum am scris din auzite, această vale, pe timpuri vechi, înainte de a veni tătarii aici, se numea Valea Cirbiriş. Adică Valea cerbilor, fiincă şi eu am cunoscuta împădurita, şi că Valea aceasta ar fi avut apă şi la cotitura văii s-ar fi găsit o ancoră de la corăbii care umblau pe apă.
Această Vale, pe ambele coaste, am cunoscut-o împădurită de când eram copil mic, pădure cu diferiţi pomi: ulmi, cireşi, meri, peri, corni, coacăzi şi diferite tufişuri, toate sălbatice.
Umblam cu copiii de seama mea, primăvara după bujori, brânduşi, măcriş, moţul curcanului, iar vara după fragi, mure, mere pădureţe, pere, coacăze şi coarne.
Mergeam cu vitele pe Valea Mare la păscut sau hoinari prin crîng. De la şcoală, pe vremea aceea mai nu se auzia, mă învăţase tata buchiile. Alfabetul de azi, că tata învăţase în Ardeal în satul lui natal. Voievodenii mari din ţinutul Făgăraşului, două clase primare. Mama nu ştia nici o buche din carte.”
„Voi povesti cum a luat bine fiinţă satul nostru Chiragi - Cotu Văii de azi, în stil curat românesc, cu administraţie românească. Aci în sat a fost mult pământ al statului disponibil, rămas în urma războiului din 1877, de la  diferite naţiuni care au părăsit pământurile sau din diferite răscoale între locuitorii satului cu alţii până a se instala administraţia română.
Prima dată au venit ingineri români, cam prin anul 1884, şi au făcut  măsurători. 101 loturi de câte 25 hectare pământ. Aceste loturi numai pe raza satului Chiragi, iar cătunele la fel, dar rînd pe rînd în lipsa de ingineri hotarnici. S-a dat veste în toată Țara Românească şi în Ardeal că cine n-are pământ să vie în Dobrogea, colonişti. Și a început a veni prin anul 1887 câte o familie de români din diferite judeţe ale ţărei. Veneau cu carul cu boi, cu căţel, cu purcel, tot ce aveau. Unde ajungeau punea ciaunul şi făcea mămăligă la copii. Că tot ce avea era în căruţă. Ajunşi aci dacă găsea vro dărâmătură de casă o cumpăra, iar majoritatea făcea un bordei în pământ unde se adăpostea cu toată familia.
Aşa, rând pe rând, s-a complectat aceste 101 loturi de 25 hectare, iar a doua împroprietărire, aceea a împroprietărit veteranii din Războiul 1877, cu câte 8 hectare de pământ, mai târziu cu câte cinci hectare.”
 „Demobilizaţilor din Războiul Mondial 1916-1919“
Voi povesti aci din copilărie până la anul 1900, când am plecat la şcoală, că acel om a terminat şcoala, aci în sat, produsele ce le cultivam, le transportam cu carul cu boi la Constanţa sau Mangalia. Băştinaşii mai ziceau încă Mangaliei, Catalis, şi Constanţei, Tomis. Tot mai păstrau aceste numiri greceşti. Aci în Mangalia veneau corăbii din Turcia, Grecia şi Italia şi cumpărau de la noi orz, ovăz, porumb, fasole, mei, grâu. Nu era pe timpul lor acelea în Dobrogea fiind locurile jumătate pustii nearate, îl mâncau gândacii de verde când băga bob fiindcă se punea puţin. Iar noi cumpăram din Mangalia, măsline, halva, peşte, cafea, zahăr şi unt de lemn, iar pentru îmbrăcăminte nu găseam decât bumbac fire nelucrat, pe care îl ţesea mama acasă. Ne făcea cămăşi, iar pentru haine cumpăram lână de la proprietari de oi şi îl tocia în casă, ţesea şi ne făcea haine. Mai târziu ne-am cumpărat şi noi câteva oi, să nu mai cumpărăm lână, fiind vorba despre Mangalia, scriem şi despre ia cum am cunoscut eu pe atunci.  Mangalia era reşedinţă de plasă cu subprefect, Ziadic, un notar, un perceptor şi un singur doctor pe nume Mardare, un agronom care venea de punea pământurile în posesiunea coloniştilor. Restul de locuitori era numai străini, greci, turci şi oameni, şcoală, biserică nu erau în limba română. O singură biserică grecească şi o geamie turcească, câţiva agrosişti greci care ne cumpărau mărfurile noastre şi ne vindeau pe ale lor. Îmi aduc amine şi numele lor Teodor Brusalis, Eani Comina, Jeni Stamatopol şi un turc Amet Ali. Aceştia erau primii necustori pe timpul acela în Mangalia, iar când ne duceam la Constanţa erau numai câteva case în formă de cartier. O singură biserică grecească, o prefectură cu funcţionari, un poliţai şi atât. Negustorii erau mai mulţi ca în Mangalia. Armeni, greci şi doi trei mocani cu hanuri unde trăgeam când de duceam la Constanţa. Ei ne cumpărau produsele, iar noi târguiam cele de trebuinţă. Până aci a fost.“
În ediţia de mâine veţi putea lectura penultima parte din acest misterios caiet care nu a ajuns pe mâinile niciunui urmaş al autorului, ci a fost lăsat la voia... norocului.