Pentru perioada Paştelui
informaţii utile, tradiţii, program magazine
20:16 16 08 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Interviu online cu comandor (r) Marian Moșneagu „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemă, ci și un standard de viață“ (galerie foto)

ro

04 Aug, 2017 00:00 3207 Marime text
S-a născut la Boroaia, „satul cu generali“ din județul Suceava, de praznicul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, dar a primit un nume predestinat. Peste ani, nu foarte mulți, destinul a făcut ca Marian Moșneagu să devină elev al Liceului Militar de Marină (LMM) „Alexandru Ioan Cuza“ din Constanța, chiar dacă la 15 ani nu văzuse marea decât la televizor. A deprins însă tainele înotului în râul Râșca, ce trecea prin spatele casei sale. Devenise în acest fel „cel mai tânăr Moșneag din Marină“.
 
Despre amintirile de neuitat din mediul cazon, trecute la capitolul “educație fizică, călire psihică și… coșmaruri!“, după cum îi place să zică cu umor, ca elev al LMM-ului, dar și despre „studenția în bleumarin“, la Institutul „Mircea cel Bătrân“, comandorul (r) dr. Marian Moșneagu vorbește în acest amplu interviu acordat cotidianului ZIUA de Constanța.
 
Consideră că perioada sa de glorie este cea în care a fost director al singurului muzeu național din Dobrogea, Muzeul Marinei Române (2001-2006), când a realizat o mulțime de proiecte editoriale și științifice, deși consideră că triumful carierei sale l-a înregistrat ca șef al Serviciului Istoric al Armatei, între 15 aprilie 2007 și 29 iunie 2016. Activitatea sa editorială și publicistică însumează 50 de enciclopedii, albume, dicționare, monografii, ghiduri și culegeri de documente, dintre care 16 de autor, peste 500 de articole, studii și comunicări în presa militară și civilă. De altfel, comandorului (r) Marian Moșneagu nu îi este necunoscut nici domeniul mass-media: presa scrisă, radioul și televiziunea. Acum, de când s-a retras din tumultul obligațiilor profesionale, acest om dedicat mării, muzei Clio și scrisului găsește mai mult timp pentru preocupările sale editoriale, dar și pentru nepoțica sa de numai trei ani și jumătate, Sofia-Magdalena, care i-a schimbat radical prioritățile și viața, după cum a mărturisit cel mai fericit bunic. 

Sunteți născut în județul Suceava, comuna Boroaia. Ce fapt misterios v-a atras spre țărmul Mării Negre în adolescență, pentru a îmbrăca uniforma de elev al Liceului Militar de Marină “Alexandru Ioan Cuza“ din Constanța? 

Destinul! Eu am o vorbă: nimic nu este întâmplător. Și aceasta s-a confirmat pe deplin și în cazul meu. Aveam un consătean, Alexandru Miron, cu vreo doi ani mai mare, care devenise elev al Liceului Militar „Ștefan cel Mare“ din Câmpulung Moldovenesc. Când l-am văzut venind în vacanță, în uniforma cu lampas și centură albă, am râvnit să ajung la fel ca el. Dar când a fost să meargă mama la Comisariatul din Suceava să-mi depună dosarul pentru înscriere, un oarecare „gradat“ a considerat că erau prea mulți candidați pentru Câmpulung și prea puțini pentru LMM, instituție înființată cu doar trei ani în urmă. Așa încât, spre a-i risipi nedumerirea, i-a sugerat că doar pentru Constanța se mai pot accepta candidați. Mama s-a întors, printre altele, și cu un pliant de prezentare a ofertei învățământului militar.
 
Nava-școală „Mircea“, cu cadeții pe vergi și perspectiva de a colinda mările și oceanele lumii, mi-a înflăcărat imaginația. Apoi, când s-a întors și tata de pe șantier, el, care fusese câțiva ani docher în portul Constanța, mi-a povestit despre navele militare străine care acostau în port, despre ofițerii în uniformele albe imaculate cu stilete strălucitoare și câte altele. Am decis, în sinea mea, că mi se potrivește. Eu, care la cei 15 ani neîmpliniți nu văzusem marea decât la televizor sau pe ecranul cinematografului sătesc, mi-am urmat destinul. Și apoi, eram o zodie de apă... Fiind născut pe 29 iunie, de Sfinții Petru și Pavel, toată lumea mă întreabă și astăzi cum de nu mă cheamă Petru sau Pavel. Peste ani am găsit și o explicație: eram predestinat Mării, iar protectoarea marinarilor este Sfânta Maria! Așa am ajuns eu la Constanța, călăuzit de destin, dar și pe... firul apei, pentru că în spatele casei mele curgea Râșca, afluent al Moldovei, în vadurile căreia am învățat să înot, care Moldovă debușează în Siret, Siretul în Dunăre și Dunărea în Mare.
 
Astăzi, dacă ar fi să mă întrebați, dacă ar fi s-o iau de la capăt... nu știu ce aș răspunde. Cred că, atunci, pentru mine - și, evident, pentru alte sute de adolescenți aidoma mie - LMM-ul a fost dacă nu o opțiune fermă, cu siguranță șansa atâtor vieți. Mai mult sau mai puțin predestinate Marinei...

Se spune că liceul e una dintre perioadele de neuitat din viața unui om. Ce amintiri aveți din acea perioadă? Dar din Institutul de Marină “Mircea cel Bătrân“?

Liceul a fost o experiență dură, dar benefică. Inițial am trăit șocul adaptării la specificul vieții cazone, al integrării în colectivitate și al recuperării handicapului de a fi un simplu băiat de la țară. Îmi revine frecvent în memorie amintirea primului meu contact cu comandantul Marinei Militare, pe atunci contraamiralul Sebastian Ulmeanu. Eram la o revistă de front, minuțios pregătită și îndelung exersată pe platoul liceului. Punctul culminant era că, în momentul în care amiralul se oprea în dreptul fiecăruia, să ne prezentăm cât mai convingător posibil cu formula: „Tovarășe Amiral, sunt elev Moșneagu!“ Timid de felul meu, am făcut-o cât am putut mai bine, dar copleșit de rangul și demnitatea personajului din fața mea. Pentru a-mi risipi emoția, acesta m-a scanat din cap până în picioare și, după ce m-a bătut părintește pe umăr, mi-a zis: „Ești cel mai tânăr Moșneag din Marină!“ A urmat un val de râsete din partea suitei care-l acompania și, evident, o bine-venită destindere a atmosferei.
 
De cât șmotru am avut parte ulterior, după mutarea din locația de pe bulevardul Lenin în noul sediu din Coiciu,până când am îndepărtat treptat cimentul de pe mozaicul holurilor, al sălilor de curs și al dormitoarelor sau de pe ramele ferestrelor cu ramă metalică, experimentate cu emfază de constructorii militari, precum și la amenajarea spațiilor exterioare și câte învoiri am ratat din cauza excesului de zel al locotenentului Spirache - nu mai este cazul să vorbesc. Le trec pe toate la capitolul „educație fizică“, „ călire psihică“ și… coșmaruri! Așa cum, la capitolul “Amintiri de neuitat“, mai adaug, fără patimă astăzi, travaliul zilnic de pe sectoarele de curățenie, proba cu obstacole asociată momentului „servitul gustării“, asaltul zilnic, din recreație, la chioșcul doamnei Delcă, rutina revistelor de front săptămânale, alarmele și marșurile aferente până la Capu Midia, defilările pe bulevardele Constanței, în plin sezon estival, în uniforma albă de doc, cu fanfara în frunte și cântece marinărești, deplasarea în învoiri și în vacanțe, aiurea în cele patru zări, exclusiv în uniformă, vizarea ordinului de serviciu, la sosire și plecare, la postul de poliție din comuna mea, devenită ad-hoc garnizoană, înghesuiala din autobuzele 3 și 14 cu care invadam centrul istoric al orașului, la un film, la un covrig, o bragă sau o bere, escapadele la discotecile de la „Casa D’ Italia“ etc., etc., etc.
 
Cu toate acestea, declar cu mâna pe inimă că am rămas un fan încrâncenat al fostului LMM și chiar m-am implicat recent, alături de alți membri ai Ligii Navale Române, în campania pentru reînființarea lui.
 
O altă amintire plăcută? Sunt mai multe. Poate faptul că am fost selecționat și supus unei pregătiri intense, sub îndrumarea unui dascăl de excepție precum profesoara de română Alexandrina Grădinaru, pentru a candida la Filologie și ulterior la Medicină, pentru a reveni după absolvire, în cadrele liceului, proiecte eșuate din cauza neaprobării la nivel înalt. Poate faptul că am debutat în „Flota Patriei“, cu un articol intitulat „Mirosul prafului de pușcă“, cu trăirile mele după prima tragere cu pistolul-mitralieră în poligonul de la Capu Midia, pe care un ziarist militar l-a remarcat la gazeta de perete a companiei.
 
Și, de ce nu, bucuria imensă a absolvirii, la banchetul de final, organizat, cu complicitatea dirigintei noastre, profa de rusă Athena Marinescu, la cabana „Trei brazi“ din Predeal, în martie 1980, în compania unei clase de fete de la Liceul Pedagogic. Amintiri...
 
Apoi, au urmat cei patru ani petrecuți în Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân“. Conform contractului semnat de tata după admiterea mea în LMM - eu fiind minor -, acest parcurs era obligatoriu și unic. Am reușit din prima sesiune, la Navigație, Secția Marinei Militare, contrar opțiunilor mele anterioare - filologia și medicina. Studenția în bleumarin a fost aparent mai ușoară. Eram deja familiarizat cu mediul cazon, călit fizic și moral, iar Constanța îmi intrase definitiv la suflet.
 
În plus, odată cu preluarea conducerii instituției de către contraamiralul Gheorghe Anghelescu, a urmat o perioadă de destindere și deschidere totală, de racordare și aliniere treptată a institutului la preocupările și specificul vieții universitare. Citeam cu nesaț „Viața studențească“, m-am implicat activ în activitățile de tineret, am debutat și am devenit colaborator la „Dobrogea Nouă“, am participat la câteva ediții ale Festivalului Artei și Creației Studențești, activam în colegiul de redacție al revistei „Orizonturi marine“, pregăteam emisiuni la stația de radioamplificare, popularizam performanțele studenților marinari în presa militară și civilă, dădeam interviuri la „Student Club“ etc.
 
Într-un cuvânt, eram și am rămas - cred - un entuziast. La finalul celor patru ani, m-am ales cu cele două steluțe de locotenent de marină și o repartiție în garnizoana Mangalia, deturnată - de un coleg de promoție cu pile - de la Brigada de Vedete la Divizionul 50 Vânătoare de Submarine.

Evocați într-un interviu respectul pe care vi l-a arătat vecinul dvs., un veteran în al Doilea Război Mondial, când v-a văzut îmbrăcat în uniforma Liceului Militar de Marină. Ați și scris o lucrare despre această „carte de vizită“ a Armatei Române, în general, a Forțelor Navale Române, în special. Se mai bucură uniforma militară de respectul de care se bucura atunci?

Da, unul dintre vecinii mei, moș Ion Patrolea, veteran de război, mi-a dat această lecție de respect și de demnitate, salutându-mă el primul, pe mine, un puști de 16 ani, înainte să apuc să-i dau eu „Bună ziua“. Pentru el, uniforma era sinonimă cu instituția. De altfel, în Boroaia, „satul cu generali“, cum era arhicunoscută până la Revoluție, a existat și bănuiesc că încă mai există un adevărat cult pentru cariera militară. Există o pleiadă de generali, colonei, maiștri și subofițeri care au onorat această profesie a armelor cu performanțe notabile. Așa încât uniforma militară va atrage noi adepți și va face întotdeauna... cu ochiul. Respectul însă este impus și de cel care o poartă. De aceea, am fost și voi fi mereu atent la detalii deoarece pentru mine uniforma a fost nu numai o emblemă, ci și un standard de viață.

Ați lucrat la Muzeul Marinei Române ca șef de secție și apoi ca director. Vă e dor de acest spațiu al spiritualității marinărești?

Muzeul Marinei Române a fost pentru mine nu numai un loc de muncă, ci și o mare provocare. Veneam aici, tot datorită destinului, după opt ani tumultuoși petrecuți în presa Marinei Militare, scrisă și audiovizuală, cu cartea de membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști la purtător și diploma de proaspăt absolvent al Facultății de Istorie la Universitatea „Ovidius“ din Constanța.
 
Adevărat spațiu de relansare profesională și spirituală, muzeul m-a capacitat la maxim. În acea perioadă, era singurul muzeu de interes național din Dobrogea. Am vrut să-i reconfirm și să-i consolidez acest statut, datorat unui patrimoniu de excepție, dar și activității neobosite a unor specialiști și muzeografi de excepție: comandorii Constantin ScarlatFilaret PopescuNicolae PetrescuValentin DoniciJianu Moldovan, muzeografii Georgeta BorandăCarmen-Irene Atanasiu și Cornel Greavu - ca să-i evoc pe cei din vechea gardă.
 
După doar trei ani, amiralul dr. Traian Atanasiu, pe atunci șef al Statului Major al Marinei Militare, a riscat și m-a desemnat director al acestei prestigioase instituții. Eram, cred, cel mai tânăr director de muzeu național din România. Cinci ani am trudit zi de zi să punem în valoare cultura și tradițiile Marinei Române. Am avut satisfacții imense. Am organizat și găzduit manifestări de reală ținută, am găzduit întâlniri de suflet ale veteranilor Marinei, am organizat sesiuni științifice anuale cu participarea unor istorici și specialiști de primă mână, am readus campionatele naționale de navomodele la ele acasă, am editat monografiile „Ziua Marinei la români“ și „Cultul apelor la români“, dedicate celor două mari sărbători naționale de tradiție - Ziua Marinei și Ziua Apelor, am editat, în tomuri din ce în ce mai consistente și mai valoroase, „Anuarul Muzeului Marinei Române“, am amplasat și sfințit în parcul muzeului Troița Marinarilor și Monumentul Hidroaviației și am extins parteneriatele și colaborarea cu instituții muzeale, academice și universitare de prestigiu.
 
De asemenea, am îmbogățit patrimoniul prin achiziții notabile, am înființat filiala de la Mangalia și am organizat cu succes, în vara anului 2004, primul Congres Internațional de Istorie Navală din România. A fost, zic eu, perioada mea de glorie. Unul dintre colegii de promoție mi-a spus chiar că m-am identificat cu muzeul. Nu știu dacă am atins acest nivel de performanță, dar, cu certitudine, m-am simțit nu obligat, ci onorat de acest privilegiu de a activa și a conduce instituția emblematică de cultură a Marinei Române.

Timp de aproape zece ani ați fost șef al Serviciului Istoric al Armatei. Care au fost proiectele de suflet în care ați fost implicat din această ipostază?

Triumful carierei mele, așa cum l-am perceput eu, l-am înregistrat ca șef al Serviciului Istoric al Armatei, între 15 aprilie 2007 și 29 iunie 2016, perioadă în care am coordonat rețeaua arhivistică militară și am pus în operă o strategie editorială soldată cu o producție bibliofilă (fără să par lipsit de modestie) notabilă.
 
Când am preluat, în primăvara anului 2007, „ștafeta“ de șef al Serviciului Istoric al Armatei, am fost mai mult decât plăcut surprins să constat că aveam să duc mai departe, pentru aproape un deceniu, destinele unei instituții, adevărat paradis al lecțiilor trecutului, care a avut în fruntea sa, de-a lungul celor 150 de ani de existență, reputați ofițeri din elita oștirii. Devenisem primul ofițer de marină împuternicit cu această onorantă misiune și această demnitate mă obliga să fiu nu numai determinat, dar și eficient.
 
La finele acestui mandat, care a constituit, așa cum am mai precizat, cea mai lungă, dificilă și prolifică perioadă a carierei mele, am satisfacția că, după un stagiu de nouă ani în presa Forțelor Navale și alți opt ani petrecuți în muzeografia navală, statutul de arhivist militar mi-a împlinit destinul cu realizări de excepție. Posibile, evident, doar împreună și cu aportul unor redutabili profesioniști ai breslei, precum coloneii dr. Cornel Carp și Petrișor Florea ori dr. Cornel ȚucăLuminița GiurgiuIulian BoțoghinăLeontin Stoica, soții Simona și Victor MartinTeodora GiurgiuVeronica Bondar și mulți alți confrați întru adevăr, tradiție și cultură militară, cu adevărat de „mare calibru“.
 
Deloc întâmplător, odată cu identificarea actului de naștere al instituției - 17 martie 1867 - am propus și legitimat ca element distinctiv al activității neobosite de arhivar și arhivist Arcul de Triumf, simbolul reîntoarcerii glorioase a ostașului român de pe câmpurile de luptă.
 
Sub această pecete a biruinței am continuat, solidari cu antecesorii și consecvenți cu noi înșine, investigațiile arhivistice sistematice și ample. Acest travaliu s-a finalizat cu o prestigioasă panoplie editorială, care s-a bucurat de un justificat succes și aprecieri pe măsură din partea exegeților. Menționez, cu mândria legitimă de a fi inițiatorul ambelor proiecte, „Enciclopedia Armatei României“, prima lucrare de profil din istoriografia națională și „Albumul Armatei României“, ambele susținute și coordonate de amiralul dr. Gheorghe Marin, șeful Statului Major General, în perioada 2006-2010, ediții bibliofile lansate cu prilejul sărbătoririi a 150 de ani de la constituirea Statului Major General.
 
De asemenea, am reluat apariția prestigioasei reviste „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române“ și am fondat o nouă publicație, „Calendarul tradițiilor militare“, care, timp de cinci ani, a readus în actualitate tezaurul de valori culturale și spirituale conex evoluției Armatei României.
 
Desigur, activitatea arhivistică specifică s-a aflat în centrul atenției și al preocupărilor noastre cotidiene, fie că a fost vorba de managementul propriu-zis al celor circa 150 km liniari de arhivă deținuți în centrele și depozitele intermediare de arhivă ale categoriilor de forțe, de digitizarea unor fonduri de arhivă cu valoare istorică incontestabilă, de elaborarea proiectelor de acte normative, a instrumentelor de lucru adecvate ș.a. De asemenea, în ultimul deceniu am continuat cu aceeași intensitate și eficiență derularea Protocolului dintre Ministerul Apărării Naționale și Muzeul Holocaustului din Washington D.C. și am organizat expoziții tematice relevante în parteneriat cu Arhivele Naționale ale României, Ambasada României din Varșovia, călătorii de studii, simpozioane itinerante, lansări de carte etc.
 
„Ghidul Arhivelor Militare“ și monografia „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naționale“, pe care le-am inițiat și finalizat în premieră, au reprezentat, din acest punct de vedere, un veritabil instrument de lucru pentru beneficiarii serviciilor instituției, precum și o autentică și completă carte de vizită pentru ceea ce au fost, sunt și vor fi Arhivele Militare Române pentru posteritate.
 
Concomitent cu activitatea științifică notabilă, o altă prioritate cotidiană a specialiștilor instituției a constituit-o soluționarea a mii de cereri de care au beneficiat atât camarazii noștri activi și cadrele militare în rezervă și în retragere, ca urmare a celor două campanii de recalculare a pensiilor militare, cât și din ce în ce mai numeroși cetățeni români și străini. Solicitudinea noastră a fost, cred, pe cât de oportună, pe atât de benefică.
 
Pe cât de complexă și de meticuloasă a fost și rămâne activitatea arhivistică propriu-zisă, pe atât de provocatoare a fost activitatea științifică în sine. În acest registru al realizărilor bibliofile de excepție se înscriu lucrările din colecția de studii și comunicări științifice susținute de-a lungul anilor de reputați specialiști militari și civili, români și străini, colecție începută cu „Armata Română și Răscoala din 1907“ și continuată, în cadența unor adevărate provocări și cu un efort susținut, cu „Armata Română și unitatea națională“, „Armata Română și patrimoniul național, Armata Română și evoluția armei Tancuri. Documente 1919-1945“, „Armata Română și societatea civilă”, „Armata Română și mass-media“, „Armata Română și cultele“ și „Armata Română și politica națională“.
 
Un impact mediatic deosebit a avut apariția primelor trei enciclopedii dedicate exclusiv liderilor Armatei României, respectiv „Miniștrii Apărării Naționale“, „Șefii Statului Major General“ și „Șefii Statului Major al Forțelor Navale“ (ultima, de autor!), salutate și apreciate ca adevărate instrumente de lucru, deosebit de utile specialiștilor în domeniu.
 
La fel de bine cotate sunt și alte lucrări de recunoscută ținută științifică, precum „Statul Major General în arhitectura organismului militar românesc 1859-2009“, „Casa Regală în cronicile «neoficiale» ale «Monitorului Oficial». 1914-1924“, „Resursele umane ale Armatei României. 150 de ani de istorie“, „Înzestrarea Armatei României în perioada interbelică“, volumele I-III 1919-1920, 1931-1935 și 1936-1940 sau captivantele albume „Uniformele Armatei României“ și „Uniformele Forțelor Navale Române“ (de asemenea, ultima, lucrare de autor!).
 
Relația sinceră, colegială și proactivă cu muzeele, bibliotecile, editurile, ligile și asociațiile din rețeaua Ministerului Apărării Naționale, dar și cu Arhivele Naționale ale României, Arhivele Diplomatice, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Arhiepiscopia Râmnicului, Asociația culturală „Valeriu Florin Dobrinescu“, Centrul de Cercetare a Conlucrării Bisericii cu Armata României «General Paul Teodorescu»“, Muzeul Brăilei „Carol I“, Muzeul Național de Istorie a României, Fundația „Magazin istoric“, Fundația „General Grigore Baștan“, „Fundația literar-istorică «Stoika»“, „Romfilatelia“ și Muzeul Național al Țăranului Român - ca să dau doar câteva exemple -, a condus la organizarea unor activități de ținută, consistente tematic și relevante ca substanță și mesaj.
 
Sunt mândru că Serviciul Istoric al Armatei are astăzi o strategie bine definită în domeniul specific de activitate, că a probat capacitatea de a identifica soluții adecvate multiplelor probleme și solicitări din interiorul și din afara Ministerului Apărării Naționale și - lucrul cel mai evident - că deține un potențial uman de excepție, specialiști de certă valoare și incontestabilă probitate profesională, în măsură să gestioneze și să soluționeze cu promptitudine problematica vastă a investigațiilor arhivistice.
 
În toți acești ani, colegii mei, civili și militari, au făcut dovada unui efort fizic și intelectual remarcabil, fiind solidari cu toți factorii responsabili angrenați în procesul încununat de succes al restructurării și modernizării instituției militare. Am reușit să-i cunosc pe majoritatea dintre ei, să-i prețuiesc și să-i admir pentru tenacitatea și expertiza de care au dat dovadă necondiționat. Prin atașamentul, implicarea și solidaritatea lor au devenit parte din familia mea extinsă. Suficiente motive pentru care îi voi susține și prețui întotdeauna pentru condescendența cu care au înțeles să-și asume și să exercite nobila profesie de arhivist militar, punând în slujba camarazilor noștri activi, din rezervă și din retragere și a numeroșilor beneficiari externi experiența și expertiza atât de valoroase și de benefice tuturor.

Sunteți autor și coautor pentru zeci de volume dedicate istoriei navale în principal. Cum s-a născut această pasiune pentru scris

În mod deosebit, activitatea în domeniul muzeografiei m-a stimulat și determinat să studiez, să investighez arhivele militare și pe cele naționale și să valorific informațiile inedite și temele preferate. În al doilea rând, la începutul anilor ’90 istoriografia navală era slab reprezentată pe plan național, deși exista un interes vizibil pentru trecutul Marinei Române. Am început inițial cu articole, studii și comunicări științifice și ulterior am constatat că acestea puteau și trebuiau să fie extinse și aprofundate. Debutul m-a încurajat și ca urmare, am perseverat. Așa am ajuns să public, aproape an de an, „Politica navală a României 1944-1958“ (2005), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române“ (2006), „Regele și Regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» și «Regina Maria»“ (2006), „Dicționarul Marinarilor Români“ (2008), „Eroii Marinei Române“ (2009), „Elita Marinei Române în rezistența anticomunistă“ (2010), „Presa Marinei Române. Dicționar bibliografic“ (2011), „Crucișătorul «Elisabeta» în campanie“ (2012), „Fregata-amiral «Mărășești»“ (2014), „«Mircea», voievodul velelor 1882-2014“ (2014), „România la bicentenarul S.U.A. Primul voiaj transatlantic al navei-școală «Mircea» (4 martie - 30 august 1976)“ (2016) și altele.
 
Am avut satisfacția să fiu citat de unii autori consacrați și ulterior să fiu sunat, consultat, cooptat în colective de cercetători reputați. Și, de ce nu, apreciat și răsplătit cu diferite premii de către Fundația „Magazin istoric“, „Clubul Amiralilor“, revista „Gândirea militară românească“ ș.a.
 
Ca să sintetizez: 50 de enciclopedii, albume, dicționare, monografii, ghiduri și culegeri de documente, dintre care 16 de autor, peste 500 de articole, studii și comunicări în presa militară și civilă, precum „Acta Bacoviensia. Anuarul Arhivelor Naționale Bacău“, „Actual“, „Analele Dobrogei“, „Anuarul Complexului Muzeal Bucovina“, „Anuarul Muzeului Marinei Române“, „Apărarea Patriei“, „Buletinul Forțelor Navale“, „Buletinul Muzeului Militar Național“, „Caietele Revoluției Române“, „Calendarul tradițiilor militare“, „Camarazii“, „Catarge la orizont“, „Cercetașii buzoieni“, „Cetatea Bihariei“, „Clio 1989“, „Constanța“, „Cuget liber“, „Datina“, „Dobrogea nouă“, „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române“, „Dosarele istoriei“, „Flacăra“, „Flota Patriei“, „Gândirea militară românească“, „Historia“, „Independența României“, „Info CIER“, „Jurnalul de Constanța“, „La datorie“, „Litoral“, „Magazin istoric“, „Magazin nautic“, „Marea Noastră“, „Marea Noastră pentru tineret“, „Marina“, „Marina Română“, „Museum. Studii și comunicări“, „Neliniști metafizice“, „Noema“, „Observatorul militar“, „Orizont XXI“, „Orizonturi marine“, „Poliția are impact“, „Revista de istorie militară“, „Review of Military History“, „Revista muzeelor“, „Romanian Naval Forces“, „România eroică“, „România maritimă și fluvială. Magazin“, „Tomis“, „Viața armatei“, „Yacht Magazin“ ș.a., participarea la peste 60 de congrese, sesiuni, colocvii, dezbateri și mese rotunde în țară și în străinătate.
 
Apoi, o panoplie de 17 distincții, ordine și embleme de onoare, Premiul Național pentru Jurnalism „Nicolae Sever Cărpinișan“, acordat în 2011 de Asociația Română de Istoria Presei „pentru performanțele jurnalistice, cercetarea istoriei presei marinărești“, „Omul anului 2011“ și respectiv 2013, pentru Premiul I obținut la Secțiunea a X-a „Istorie, cultură și tradiții militare“, în cadrul concursului organizat la nivelul Statului Major General.

Vă plăcea să spuneți că sunteți „mai mult ziarist decât ofițer și mai mult publicist decât istoric“. Cum ați descoperit pasiunea pentru gazetărie?

În clasele primare, doamna Elena Manoliu, învățătoarea mea de suflet, obișnuia să îmi rezerve cel puțin un sfert de oră pentru a-mi expune în fața clasei compunerile pe diverse teme. Unele au fost transcrise într-o carte de aur a școlii generale din satul Giulești, unde am învățat și copilărit, intitulată „Flori ale inimilor noastre“. Ulterior, în liceu și ca student, am fost descoperit și încurajat de jurnaliștii constănțeni Aurelia LăpușanGheorghe Constantinescu și Costin Constandache, de premiile obținute în urma participării la concursurilor de creație literară organizate de ziarele „La datorie“ și „Apărarea patriei“, nu numai să perseverez, dar să și confirm.
 
Din 1990, după ce am urmat primul curs de jurnalistică organizat de redutabila echipă din redacția revistei „Tomis“ și cooptarea mea printre fondatorii revistei „Marina Română“, jurnalistica s-a transformat din hobby în îndeletnicire și din exercițiu de imaginație în autoexigență.

E adevărat că „Odiseea navei-școală «Constanța»“ este cartea dvs. de suflet? Dacă da, de ce?

Nu atât cartea în sine, cât extraordinarul proiect cultural, impactul mediatic de răsunet și experiența profesională de excepție au făcut din „Odiseea 2001“ voiajul spiritual al vieții mele. Adevărată „cruciadă culturală a păcii“, periplul cultural internațional „Odiseea“, inițiat de actorul francez Richard Martin, directorul Teatrului Toursky din Marsilia și vicepreședinte al Institutului Internațional al Teatrului Mediteranean, asociație recunoscută de UNESCO și susținută de Uniunea Europeană, secundat de spaniolul José Monleon, directorul acestui for cultural mediteranean, a fost un grandios spectacol itinerant, care au avut ca suport logistic nava-școală „Constanța“.
 
După zece ani de pregătiri și demersuri diplomatice și mediatice, România s-a dovedit a fi nu numai principalul favorit pentru punerea în practică a acestei aventuri maritime, ci și un susținător înfocat al periplului. Au contat, pe de o parte, reputația continentală a Teatrului „Bulandra“, inspirația distinsei regizoare Cătălina Buzoianu, „arhitectul” insurmontabilului spectacol „Ulișii”, amiciția maestrului Virgil Ogășanu, directorul de program pentru România cu freneticul și temperamentalul Richard Martin, dar și disponibilitatea Forțelor Navale Române de a pune la dispoziție, ca suport logistic și scenă itinerantă, nava-școală „Constanța“ a Academiei Navale „Mircea cel Bătrân“, pe de altă parte.
 
Proiectul cultural internațional „Odiseea“, care a mai avut o ediție și în 2003, a urmărit și a reușit cu prisosință să contribuie la amplificarea și diversificarea dialogului intercultural și descoperirea interumană reciprocă prin cultură și artă, plecând de la diferențele de specificitate tradițională și ajungând la construcția unui parteneriat mediteranean și a unei Europe unite, printr-un schimb continuu de mesaje de pace, fraternitate și toleranță.
 
Navigând pe urmele periplului inițiatic al legendarului Ulise timp de 66 de zile prin nouă țări, organizatorii au urmărit și au reușit să pună în evidență necesitatea creării de noi punți spirituale și a unui climat de înțelegere reciprocă între țărmurile Mării Mediterane, prin transformarea acesteia într-o adevărată mare comună a păcii, poetic numită Mare Nostrum.
 
„Odiseea“ a reconfirmat faptul că dialogul între națiuni și oameni de culturi diferite poate fi nu numai posibil, ci și deosebit de benefic și de fructuos, chiar și atunci când simbolic este folosit suportul militar.
 
La bord s-au desfășurat multiple activități culturale, mediatice și protocolare, fapt care a făcut ca nava să fie apreciată ca un important mesager al României în lume. Participarea navei-școală „Constanța“ la această adevărată cruciadă culturală s-a dovedit un succes deplin pe multiple planuri: cultural, diplomatic și militar. La intrarea în porturi și pe timpul escalelor, ceremonialele de ridicare, respectiv coborâre a pavilionului, geacului și marelui pavoaz, în acordurile Imnurilor de stat ale României și țării-gazdă, au produs o impresie deosebită. Periplul mediteranean a fost o bună ocazie de a prezenta lumii valorile culturii și artei românești, prin prestațiile de excepție ale actorilor Teatrului „Bulandra“.
 
În toate împrejurările, fără excepție, reprezentanții țărilor-gazdă au felicitat oficialitățile române pentru inițiativa și îndrăzneala de a pune, în premieră mondială, la dispoziția oamenilor de cultură, o navă militară ca mesager al păcii în lume și nu de puține ori prezența navei-școală „Constanța“ în diferitele porturi ale Mării Mediterane a constituit revelația manifestărilor la care a participat. Dacă la toate acestea mai adaug și faptul că am avut șansa de „a schimba prefixul“, cum se spune, la împlinirea a 40 de ani, tocmai în Palma de Mallorca, într-o companie cosmopolită și într-o atmosferă mirifică, vă puteți explica ambiția mea de a reda posterității această experiență de neuitat în paginile unui album prefațat de academicianul Răzvan Theodorescu, pe atunci ministru al Culturii. Așadar, a fost un proiect de suflet, un demers publicistic salutar și necesar, inspirat de o experiență unică trăită la bord în compania unor artiști și jurnaliști de pretutindeni și de biografia unei nave militare care, paradoxal, are de atunci și o carieră artistică unicat.

La ce volum lucrați în prezent?

Tocmai m-am întors sâmbăta trecută de la Focșani, unde am participat alături de istorici de renume la Sesiunea științifică națională „100 de ani de la luptele de Mărăști și Mărășești“, organizată de Muzeul Vrancei, cu sprijinul Consiliului Județean Vrancea și în parteneriat cu Academia Oamenilor de Știință din România, unde am prezentat comunicarea „Două pilde de eroism și sacrificiu pe frontul reîntregirii naționale - învățătorii suceveni Nicolae Stoleru și Vasile Tomegea“, ultimul fiind un adevărat apostol pentru locuitorii comunei Boroaia.
 
Cu acest prilej, am lansat volumul de documente „Divizia a VI-a Infanterie. Jurnal de Operațiuni. Volumul I (14 august 1916-12 mai 1918)“, apărut la Editura Pallas din Focșani, împreună cu Horia Dumitrescu, directorul Muzeului Vrancei, și alți doi arhiviști de mare calibru, dr. Cornel Țucă, fostul meu coleg și partener de la Centrul de Studii și Păstrare a Arhivelor Militare Istorice din Pitești, și regretatul Dan Pintilie, fostul director al Serviciului Județean Argeș al Arhivelor Naționale.
 
Tot în colecția „Centenarul Primului Război Mondial“ am coordonat și publicat la Editura Militară memoriile generalului Gheorghe Garoescu, „Jurnal de front, vise de iubire (14 august 1916-28 septembrie 1918)“, supranumit „eroul de la Porumbacu“, o captivantă poveste de dragoste a unui combatant înflăcărat, consumată sub gloanțe, în fruntea unei companii de mitraliere, în Ardeal. De asemenea, voi fi coautor al volumului II al dicționarului enciclopedic „Ingineri români“, editat sub egida Secției de Științe Tehnice a Academiei Române.
 
Marinei îi voi dedica anul acesta încă trei lucrări. Este vorba despre albumul „Uniformele Marinei Române“, în care am inclus și voi prezenta în premieră și în detaliu și uniformele marinei civile, dar și o retrospectivă ilustrată a Modei Marinar, dicționarul enciclopedic „Amiralii României“, cu circa 200 de exponenți iluștri ai Amiralității naționale, și „Cavalerii Mării Negre“, prima lucrare dedicată exclusiv ofițerilor de marină, români și străini distinși cu Ordinul „Mihai Viteazul“, cea mai înaltă decorație de război românească.

În prezent sunteți comandor de marină în rezervă. Cu ce vă mai ocupați timpul în afară de cercetare? Sau nu mai aveți timp pentru altceva?

În rezerva „strategică“ a Armatei, cum îmi place să le spun unora, sunt, paradoxal, mai ocupat ca înainte. Ca partener în câteva proiecte editoriale colective circumscrise Centenarului Primului Război Mondial, mă străduiesc să le onorez la termen și evident, la standardele impuse de inițiatori. De asemenea, în calitate de membru în consiliul științific al Centrului de Cercetare a Conlucrării dintre Biserica Ortodoxă și Armata României „General Paul Teodorescu“, cu sediul la Mănăstirea Dintr-un lemn de la Frâncești-Vâlcea, înființat la inițiativa prof. univ. dr. Valentin Ciorbea, pregătesc deja nr. 5 al revistei „Misiunea“, dedicat Centenarului Marii Uniri, în calitate de redactor-șef al acesteia încă de la înființare.
 
Activez cu plăcere și contribui - nu doar cu idei - la reușita unor manifestări organizate de Liga Navală Română, în calitate de redactor-șef adjunct al revistei „Marea Noastră“, Asociația Absolvenților Academiei Navale „Mircea cel Bătrân“, atât din postura de membru fondator, dar - de anul acesta - și de vicepreședinte, Asociația Română de Istorie a Presei și, de anul trecut, de Asociația Ofițerilor de Rezervă din România. Particip, selectiv, la congrese de istorie, simpozioane și manifestări științifice, frecventez arhivele locale și naționale, colecționez carte veche, documente și fotografii cu marinari, călătoresc în țară și în străinătate. Mă gândesc serios să mă implic și să-mi asum pe cont propriu înființarea la Constanța, pentru momentul aniversar 2019, a unui Memorial al Rezistenței Anticomuniste în Dobrogea, în măsura în care acest proiect va fi agreat și susținut oficial de Consiliul Județean. Și, mai mult ca orice, mă răsfăț zilnic cu darul cel mai de preț de la bunul Dumnezeu, Sofia-Magdalena, nepoțica mea de trei anișori și jumătate, care m-a reinventat, odată cu venirea pe lume, drept cel mai fericit bunic și mi-a schimbat radical prioritățile și viața.
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii