Ziua Dobrogei, 139 ani
14 noiembrie 1878 - 14 noiembrie 2017
14:00 20 11 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Detalii cu un mare impact emoţional Povestea impresionantă a Emei Bărăscu, din Constanţa. Cum a scăpat din iadul Colectiv

ro

24 Dec, 2015 00:00 5775 Marime text


Ce s-a întâmplat în seara de 30 octombrie în club Colectiv ne-a lăsat fără respiraţie. Când ne-am adunat tot curajul şi am deschis, încet, ochii, mulţi dintre noi nu mai erau aici. S-au dus la Cer. Ne-am speriat, ne-am îngrozit, ne-am înfuriat. Poate ne-am şi rugat, da, ne-am rugat, pentru toţi oamenii pe care-i iubim, pentru toţi oamenii care au fost acolo...
 
Unii au răsuflat uşuraţi, da, cei care nu au fost în seara fatidică de 30 octombrie în local, când a izbucnit incendiul. Situaţia nu se aplică şi pentru Ema. Ema este din Constanţa, dar atunci, în seara pe care nu o va uita niciodată, a fost în Colectiv.  

A fost nevoie doar de câteva ore pentru ca ziua ei „normală de muncă“ să se transforme în seara care i-a schimbat fundamental viaţa, pentru că a fost atât de aproape să i-o ia.
 
Nimeni nu poate contesta impactul pe care l-a avut Colectiv. A provocat lacrimi, frică, durere, a scuturat adevărurile unora, minciunile altora. În noaptea de 30 octombrie, s-a întâmplat să te afli în Colectiv. Povesteşte-ne cum a decurs ziua ta înainte să ajungi în local.
 
O zi normală de muncă, am ajuns acasă, m-am odihnit şi apoi am plecat cu iubitul meu, Mircea, spre Colectiv, în jur de ora 21.00.

În seara în care a izbucnit incendiul devastator, clubul Colectiv găzduia un concert al trupei Goodbye to Gravity. Ce s-a întâmplat din momentul în care a izbucnit incendiul şi până ai ieşit din local? Ai ştiut de la început că este grav?

În clipa în care am văzut că a luat foc stâlpul şi că urcă, în mod tacit, şi eu, şi Mircea, am hotărât că este bine să ieşim. Fără a discuta efectiv, am ştiut amândoi că ar fi OK să ne îndreptăm spre uşă. L-am auzit zicând „Hai!“. Apoi, l-am auzit pe Andrei Găluţ, solistul formaţiei, zicând „Asta nu face parte din show. Aduceţi un extinctor pe scenă“, moment în care ne-am îndreptat spre ieşire. După câţiva paşi, deja era îngrămădeală, tavanul cuprins de flăcări. Presiune. Ne-am lăsat foarte moi, ca şi cum nu aveam oase în corp şi cumva, purtaţi de mulţime, am ieşit spre uşă. Am aruncat o singură privire în spate şi am văzut tavanul arzând, atunci mi-am zis „Trebuie să ieşim“. Atât. Şi nu m-am mai uitat înapoi. Mintea mea era blocată pe „Trebuie să ieşim“. Ne-am oprit înainte de uşă, erau oameni căzuţi în faţa noastră, s-au ridicat, cred, altfel nu aveam cum să ocolim, şi i-am zis „stânga“. Ne-am adăpostit în gangul din stânga, am întors a doua oară capul în urma mea şi am văzut flăcările ţâşnind în spatele nostru, în afara containerului. Am încercat să deschidem porţile de fier de la capătul gangului, eu crezând că ar putea da într-o curte interioară şi că, astfel, am avea două căi de ieşire. Era doar o magazie plină. Am văzut oameni care trăgeau după ei alţi oameni spre ieşire, fete protejate de bărbaţi, mulţi dintre cei care ieşeau încercau să mai salveze pe cineva. Atenţie, vorbim despre desfăşurarea acestor lucruri în câteva secunde.

Cum ai caracteriza felul în care s-a acţionat de la nivelul autorităţilor statului român în cazul răniţilor de la Colectiv?

Discuţia comportă mai multe sensuri. Ab initio, cred că ar trebui revizuită legislaţia în vigoare şi ar trebui să ne punem întrebări dacă normele actuale ar fi fost în măsură să prevină ceea ce s-a întâmplat, de la cele privind autorizările de funcţionare, date de toate instituţiile abilitate, până la normele imperative ce trebuie să reglementeze felul în care se acţionează în cazul în care se întâmplă un astfel de incident, precum şi cele referitoare la gestionarea, din punct de vedere administrativ şi medical, după tragedie. Apoi, ar trebui să se identifice şi să se ancheteze cine sunt instituţiile/funcţionarii/oamenii care ar trebui să le pună efectiv în aplicare şi dacă sunt competenţi să o facă. Dacă sunt competenţi, pe baza cărei pregătiri profesionale, dacă sunt depăşiţi, cui ar putea să ceară ajutorul sau la cine ar escalada.
 
Legat de acea seară.
 
1. Intervenţia la faţa locului, primele minute. Am văzut pompieri şi cadre medicale depăşite de situaţie, depăşite ca număr, haos, panică, nicio triere a răniţilor, resuscitări pe asfalt, răniţi uitaţi pe şosea, agonizând, fără niciun cadru medical lângă ei, oameni decedaţi puşi unii peste alţii, acoperiţi cu folii. Era locul pe lângă care am trecut de câteva ori, instinctiv voiam să văd dacă pot face ceva pentru ei şi îmi ziceam, „a, e grămadă de decedaţi“.  Majoritatea răniţilor au fost scoşi de supravieţuitori şi puşi în faţa containerului, urmând ca de acolo să fie duşi de către alţi supravieţuitori în faţa Maternităţii Bucur, unde erau ambulanţele şi unde se acorda ajutorul medical, astfel fiind străbătut un culoar de 150 de metri, cu fiecare rănit în parte, din faţa clubului şi până la ambulanţe.
 
Supravieţuitorilor li s-au alăturat şi pompierii între timp. Atât eu, cât şi alţi supravieţuitori cu care am discutat am apreciat că pompierii ar fi venit la 20 de minute după primul telefon. Atenţie, când au ajuns, focul nu mai ardea, ci era un fum negru, toxic, care ieşea din club, era practic o gaură neagră din care tot ieşeau oameni răniţi, arşi, cu hainele zdrenţuite şi pielea afectată, unora încă le mai ardeau jachetele sau părul. Oameni leşinaţi, inconştienţi, decedaţi pe gangul din faţa clubului. Dacă luăm în calcul şi timpul necesar pentru a-i transporta pe fiecare în parte din faţa clubului şi până la ambulanţe, care veneau şi plecau constant, trageţi voi concluziile.
 
2. Gestionarea situaţiei imediat după, odată cu eliberarea zonei şi întregul parcurs al spitalizării, tratamentelor etc. Lipsa unei transparenţe a managementului situaţiei, comunicare defectuoasă sau inexistentă. Declaraţii date la scurt timp după, chiar în aceeaşi noapte, pe care eu nu le pot înţelege, având în vedere amploarea tragediei şi a faptului că, până duminică, au existat persoane neidentificate, atât printre răniţi, cât şi printre decedaţi. Faptul că au fost oameni găsiţi la două zile după, în acelaşi loc unde au fost căutaţi de atâtea ori de cunoştinţe şi familii. Eu, stând acasă, nu puteam să suport să văd autorităţile ieşind pe post cu declaraţii cum că „totul e bine“ şi s-a acţionat cum trebuie, ştiind ce a fost acolo. La nici două ore după, abia întrevedeam ce se întâmplase, iar autorităţile erau ferme pe poziţii că totul e bine.
 
3. Comunicarea de informaţii cu privire la starea victimelor şi oferirea unor metode de sprijin direct din partea statului, divizate, poate, pe grupe. Nu am văzut o poziţie fermă din partea statului referitoare la mijloacele de ajutor pentru aceste persoane. Unde e ajutorul medical, transparenţa referitoare la tratament şi recuperare, un comunicat al statului cu o listă cu cei răniţi şi unde se află, în ce stadiu şi de ce au nevoie pentru a primi cel mai bun tratament. Dacă şi cum ar putea să se facă aceste lucruri, în ţară, la stat sau în privat. Unde e planul legat de recuperare şi reintegrare? Unde e ajutorul psihologic pentru supravieţuitori pentru rude şi familii, unde e ajutorul pentru înmormântări, unde e ajutorul social pentru aceşti părinţi, aceste soţii rămase singure, care nu pot munci, unde e consilierea juridică, astfel încât oamenii să fie educaţi înspre a şti ce urmează să vină? Atenţie, din partea statului, nu a voluntarilor!
 
Vreau să dau un foarte mic exemplu. Informaţiile referitoare la riscul prezentat de inhalarea fumului toxic au venit la câteva zile după. Aproape o săptămână, într-un mod clar. E adevărat că presa deformează, trunchiază, dar o poziţie fermă şi concisă din partea autorităţilor responsabile ar fi fost cel puţin oportună.

„30 octombrie ar trebui să fie ziua oficială a corupţiei şi urmărilor sale“

„În seara de 30 octombrie am fost făcută, născută, plăsmuită împotriva sistemului de către sistem“, spuneai într-o postare pe Facebook. Cum vezi acum seara de 30 octombrie?

O seară care mi-a schimbat fundamental viaţa, pentru că a fost atât de aproape să mi-o ia. Şi pe a iubitului meu, şi pe a prietenilor care au ieşit cumva şi care mi-a luat prieteni. O seară ce încununează corupţia aflată pe toate nivelurile. 30 octombrie ar trebui să fie ziua oficială a corupţiei şi urmărilor sale. A României în care „merge şi-aşa“. Autorizăm cluburi pe principiul „merge şi aşa“, până venim data viitoare, te pui tu în regulă, ne facem că nu ştim de existenţa lui, apoi fugim şi dăm vina pe altul, care dă vină pe altul. În România funcţionează de minune sistemul  „Dă mai departe“. Dă mai departe şpagă, dă mai departe vină, dă mai departe responsabilitatea, dă mai departe atribuţia, dă mai departe mailul, telefonul, chestiunile importante se ţin bine, cu dinţii chiar, la mese cu telefoane cu bateria scoasă, în locuri atent alese. Alea nu se dau mai departe, se ţin, că miza e tot ce contează. Unde mai pui că, uneori, nici măcar la asta nu apelăm, pur şi simplu nu recunoaştem, o ţinem sus şi tare că totul e bine şi avem hărţi care arată asta.
 
Punem artificii pe care nu le înţelegem, facem o parodie de intervenţie şi ieşim pe post şi spunem că totul e bine. Toţi suntem de vină, când ne ducem cu pachetul de cafea şi Kentul lung, când căutăm numărul lui „am pe cineva acolo“, când închidem ochii la nedreptate, când căutăm ţapi ispăşitori, când adormim în rutină şi facturi şi ne trezeşte o tragedie, pe care o uităm apoi, că viaţa merge înainte. Politicienii se schimbă între ei, ne aruncă praf în ochi cu te miri ce gogomănii pe care le disecăm între noi, uitând de unde am plecat. Şi ne trezeşte şi căutăm vinovaţi, acum, pe loc, să aruncăm cu pietre în ei, apoi ne aducem aminte că sistemul juridic merge greu, dar, hey, măcar acum e presiune pe caz, ne aducem aminte că nu avem spitale, nu doar pentru Colectiv, ci în general. Ne aducem aminte că avem şi noi oameni care ar fi putut să fie acolo, ne aducem aminte că suntem conduşi de oameni pe care îi alegem pe ideea de răul cel mai mic, ne aducem aminte de celelalte dureri şi frustrări pe care ni le-a dat sistemul, această entitate abstractă care ne închistează în noi şi ne învrăjbeşte. Acest sistem, urmaş al comunismului, care ne face să nu avem încredere în nimeni şi în nimic, doar să fim furioşi, din când în când, şi adormiţi în mare.

Ai scris pe Facebook, atunci, despre un băiat, l-ai numit Ciprian. Unde era în momentul în care l-ai găsit? Ştii ce s-a întâmplat apoi cu el?

Pe stradă, lângă o bordură, cu o folie pe el. Singur, întins pe jos, ţipând de durere. Ieşea fum din el. Mi-a zis un poliţist să îl ţin pe o parte, să nu se înece şi să îl menţin conştient. Am făcut asta, am ţipat după medici, am aşteptat să vină cineva. L-am lăsat pe Mircea (n.r. prietenul ei) cu el şi m-am dus la câteva ambulanţe. La un moment dat, mi-a zis cineva că se duce un medic la el. L-au luat. Nu am confirmarea până astăzi asupra identităţii lui, aşa că nu pot spune că ştiu cine e. Am făcut un apel pe Facebook, să îmi zică vreun cunoscut că a fost acolo şi că este găsit de familie.

Asumarea responsabilităţii în România este un concept greu de digerat. Vina este aruncată dintr-o parte în alta, ca într-un meci de ping-pong. Din punctul tău de vedere, cine ar trebui tras la răspundere?

Discuţia pe tema asta este mult prea complexă şi nu îmi permit să răspund. Moral? Juridic? Uman? Nu cred că există un răspuns absolut, poate frânturi de tragere la răspundere, pentru noi niciodată nu va fi de ajuns.
 
„In the metal world there are no strangers, just friends that haven’t met yet“
 
Ce părere ai despre faptul că a existat la un moment dat o teorie în legătură cu ideea că genul muzical abordat de trupa Goodbye to Gravity a „atras“ tragedia de la Colectiv?
 
Cred că întrebarea este retorică şi reprezentativă pentru o estetică a absurdului. După durerea constantă, după pierderea unor prieteni, cunoştinţe, oameni pe care îi admiram, după trăirea obiectivă şi subiectivă a acelui moment, la început au durut până şi astfel de inepţii. Acum nu mai trezesc nimic. Nici măcar furie.

Ce ţi-a luat Colectiv?

Oameni, prieteni, cunoştinţe, o formaţie genială, oameni ce ar fi putut să devină prieteni. In the metal world there are no strangers, just friends that haven’t met yet.
 
Dar hai să zic şi ce mi-a dat! O incapacitate de a fi pesimistă. Puterea de a încerca să fac ceva, să schimb ceva, să mă consum, să mă lovesc de refuz şi să o iau de la capăt. Altfel, la fel, nu contează. Pentru cei ce nu mai sunt, pentru cei răniţi, pentru cei ce au ieşit, pentru familiile şi prietenii lor, pentru toţi tinerii pe care îi văd la metrou şi mă gândesc că ar fi putut să fie şi ei acolo, pentru toţi pe care mi-aş dori să îi văd în continuare, la metrou. Să îi văd la concerte, să îi văd pe stradă, să îi văd cu chitara în mână, să îi văd într-o poză pe Facebook, să îi văd la o bere.

Ai lansat ideea unei comemorări, care a luat forma unei săli pentru concerte, expoziţii de fotografie. „Un loc unde să fie poveştile celor ce nu mai sunt“, aşa l-ai numit. Cum a apărut această idee şi crezi că ar putea fi transpusă în realitate?

Un loc pentru artă, un loc pentru cursuri de muzică, un loc pentru pictură, pentru poezie, pentru dezbateri libere. O alternativă la ies la un suc/o bere/o cafea. Să se zică „nu, mă duc acolo“. Acolo unde e deschis de dimineaţă până seară, unde sunt oameni frumoşi, artişti, mici, mari, începători, mentori, voluntari. Unde pot găsi diverse cercuri de pasiuni şi unde pot învăţa şi ieşi din spaţiul meu intim, din cercul meu. Unde copiii pot avea revelaţii şi pot încerca instrumente. Unde oamenii pot purta conversaţii libere. Unde pot gândi şi respira libertatea artei, sub toate formele ei. Unde mi-aş imagina că veghează cei de sus, unde ar fi colţuri şi săli dedicate lor, unde alte generaţii ar putea continua ce n-au apucat să termine sau să facă, în mod constant, an după an. Să zică, „bravo, mă, copii, noi am cântat/fost în beciuri şi grote, săli de studio improvizate, bucătării supraaglomerate, dar voi aveţi unde să va întâlniţi, să fiţi liberi“.

În opinia ta, de unde ar trebui să vină schimbarea?

Din om. Din fiecare om, comunicând cu alt om. Din introspecţie curată şi din puterea de a deschide ochii şi a privi în jur. Din asumarea propriei persoane şi din înţelegerea celui de lângă.

„La fiecare gând necurat, la fiecare şpagă şi încercare de «las-o, că merge şi aşa», să se gândească la Colectiv“

Zilele trec. Crezi că a început să se aşterne uitarea? Ce le-ai spune celor cu memorie „scurtă“?

Să gândească înăuntru şi în afara lor. Să sprijine arta, pentru că asta a fost în acea seară. O trupă care îşi lansa albumul şi oameni care au venit să îi asculte. A fost un concert genial şi un public extaziat. Eram pentru muzică acolo. Erau şi sunt artişti.
 
La fiecare gând necurat, la fiecare şpagă şi încercare de „las-o, că merge şi aşa“, să se gândească la Colectiv. Şi nu la propria frică, ci la ce au păţit aceşti oameni ca urmare a fiecărui element care a contribuit la acea seară.
 
Găsiţi voi vină în oamenii cu joburi, familii şi trupa Goodbye to Gravity, care a vrut să lanseze „Mantras of War“, în seara de 30 octombrie 2015, şi în publicul care a venit să îi asculte. Şi să nu aud de pirotehnice, că pentru asta a fost special angajată o firmă. Nu s-au apucat băieţii din trupă sau patronii să monteze de capul lor ce au găsit în piaţă.
 
NOTĂ. În urma incendiului din 30 octombrie, la clubul Colectiv au decedat 26 de persoane, iar pe drum spre spital a mai murit o persoană. Alte 36 de persoane au murit în spitale din ţară şi din străinătate, numărul victimelor ajungând, pe 21 decembrie, la 63.

Ti-a placut articolul?

Comentarii