Jurnalul unei preotese, pe timp de război (galerie foto)
Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
08:59 19 08 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Jurnalul unei preotese, pe timp de război (galerie foto)

ro

29 Jan, 2018 00:00 1678 Marime text
„Jurnalul meu prin două războaie mondiale“ reprezintă însemnările periodice în decursul a 55 de ani (1909 - 1964) ale preotesei Ana (Aneta) Popescu, soţia preotului Constantin Popescu, ctitorul Bisericii „Sfântul Andrei“ din Constanţa. Jurnalul, păstrat timp de 40 de ani în arhiva familiei, a văzut lumina tiparului în Canada, fiind editat şi tipărit de Lizeta Constantinescu Săvescu, nepoata cea mare a preotesei Ana Popescu.
 
Deşi nu reiese din titlu, memoriile preotesei Ana cuprind şi anii cei mai negri din timpul comunismului din România, şi, totodată, cei mai negri din frumoasa familie de preot. Dacă două războaie mondiale nu au reuşit să destrame această familie, regimul comunist a reuşit să o facă. În anul 1952, părintele Constantin Popescu a fost arestat de Securitate şi închis la Jilava, unde avea să moară după două luni de la arestare. Familia a fost înştiinţată de acest fapt abia după opt ani, în 1960. Despre acest aspect am scris în articolul „Adevărul şi dreptatea, întruchipate în fiinţa lui. Preotul Constantin Popescu“, apărut în ediţia online a ziarului Lumina pe 8 iunie 2017.
 
În acest articol voi prezenta câteva pasaje din cele consemnate în timpul Primului Război Mondial, deoarece, în această perioadă, preotul Constantin Popescu a slujit Ţara şi Biserica, în calitate de preot militar. Relatările preotesei Ana fac referire în special la familie, la stările ei sufleteşti şi, din când în când, ea analizează situaţia în care se găsea ţara.
 
Fiică de preot, Ana Popescu a dat dovadă în paginile jurnalului de mult talent de povestitor şi de un fin simţ observator a tot ceea ce se petrecea în familia ei sau în lume. Încă din primele pagini, Ana Popescu prezintă contextul în care România a intrat în Primul Război Mondial:
 
Încă din toamna anului 1912, nori de furtună se ridicau la orizontul Balcanilor, şi noi nu eram aşa departe. Bănuiam că, mai curând sau mai târziu, se vor răsfrânge şi asupra ţărişoarei noastre, înconjurată din toate părţile de duşmani mulţi şi puternici. Teama s-a adeverit. În vara anului 1913, la 24 iunie, armatele noastre au fost mobilizate şi trecute peste Dunăre, s-a ocupat Cadrilaterul de la bulgari. Aceasta a fost ca o introducere ca să ni-i punem pe bulgari mai bine în spate.
 
În vara anului 1914 cutremurul s-a dezlănţuit şi după ce au intrat întâi Austria şi Serbia în Război, au fost târâte pe rând toate statele -unele se ajutau între ele, altele se duşmăneau - şi focul s-a aprins şi a început să ardă peste întreaga Europă. Era firesc ca din focul acesta să sară şi în ţărişoara noastră o scânteie şi să se aprindă. 
 
În urma unor consilii de coroană, ţinute de conducătorii ţării noastre, s-a decretat mobilizarea armatelor române contra Puterilor Centrale, în ziua de 14 august 1916, la ora 16.00. Ordinul de mobilizare a venit în comună la ora 1 noaptea, spre 15 august. Clopotele bisericii au început să bată, goarna să sune, iar noi, cu sufletele încremenite, aşteptam ziua“.

 „Au pierdut, unul câte unul, toate oraşele din Dobrogea nouă şi veche“ 

Deocamdată războiul se declarase între noi, Austria şi Bulgaria. Din comunicatele oficiale, ce se trimiteau la Primărie, vedeam şi noi că armatele noastre viteze înaintau vertiginos în Transilvania. Nu ne bucura, fiindcă vedeam că e o strategie. Se consolidaseră peste Dunăre, cu Bulgarii, dar în Dobrogea mergeau cât se poate de prost. După lupte înverşunate timp de zece zile, adică miercuri, 24 august, se anunţă la Primărie că am pierdut Turtucaia. Aceasta a fost o lovitură completă, un semn rău pentru ţara noastră. Se auzea despre nelegiuirile comise de populaţia şi armata bulgară. Adevărat a fost. Căderea oraşului Turtucaia a fost rea pentru românii noştri şi au început să bată în retragere. Au pierdut, unul câte unul, toate oraşele din Dobrogea nouă şi veche, până când, la jumătatea lunii octombrie, ne-am pomenit cu armatele de ocupaţie la nordul judeţului Constanţa. Nu însemna că le luau aşa pe veresie. Au fost lupte grele pe la Cocargea, Cuzgun şi alte localităţi, unde am pierdut mult tineret“.

 „Dacă el a ajuns prizonier, cu firea lui, sigur nu mai scapă“ 

Pe 2 septembrie 1916, părintele Constantin Popescu a fost mobilizat la Ambulanţa Diviziei a IV-a, şi, începând din acest moment, pe lângă grijile legate de război şi nesiguranţa zilei de mâine, se vor adăuga şi grijile pentru soţul ei, pentru familia ei, care abia era la început de drum:
 
În ziua de 2 septembrie a plecat la Bucureşti, în interesul cooperativei, şi, în lipsă, i-a sosit ordin de mobilizare, pe lângă ambulanţa Diviziei a 4-a. Imediat după ce a venit de la Bucureşti, şi-a făcut pregătirile şi în ziua de 4 septembrie a plecat, fără să mai ştiu de el. Primeam câte o carte poştală cenzurată, dar eram nemulţumită. Nu ştiam unde este, nici nimic altceva, ştiam doar că trăieşte. Aşa-i ordinea în timp de război!
 
(...) În ziua de 28 ianuarie, vine din oraş Policarp, cumnatul meu, şi ne spune că s-a întâlnit cu Dobrinescu, un coleg de al lui de la Cernăuţi, care i-a spus că ştie sigur că divizia a IV-a, în întregime, a fost luată prizonieră. La auzul acestei veşti, o mare întristare mi-a cuprins sufletul şi nu îmi puteam reveni cu niciun chip. Mă gândeam ce s-a făcut scumpul meu Costică? Dacă el a ajuns prizonier, cu firea lui, sigur nu mai scapă. Atunci eu de ce să mă mai refugiez în Moldova? Îmi veneau avalanşă de gânduri negre. Simţeam nevoia să plâng şi nu puteam, nu aveam cui să spun focul care mă mistuia... Fraţii mei trebuiau încurajaţi şi deci mă ascundeam de ei, iar eu aveam ambiţia să fiu erou până la sfârşit. Îmi vărsam focul prin grajd, pe la cai, dar nu era destul. 
 
Atunci... din nou, mi-a venit ideea cu caietul, dar nu ştiam de unde să îl procur, să nu ştie nimeni. Voiam să am un confident adevărat în caiet. Notam deci, cu creionul, pe hârtie de care găseam, sperând să păstrez notele, până când mă va ajuta Dumnezeu să-mi procur un caieţel şi atunci îl voi avea ca tovarăş al durerilor, că de bucurii nu mai nădăjduiam. Dar marţi, 30 ianuarie, dimineaţa, în timp ce făceam ceai pentru noi şi copii, a intrat gazda cu o carte poştală, arătându-ne numai câte un colţişor şi zicând: «Ce-mi dă coana preoteasă bătrână?» Doamne, nu aveam decât 25 de ani, dar aşa îmi spunea toată lumea. Când mi-am aruncat privirea de la distanţă, am recunoscut scrisul lui Costică şi, nebună de bucurie, m-am repezit să i-o smulg din mâini. Nu ştiu ce ne-a comunicat, dar mi-a fost destul să văd că el există pe acest peticel de pământ, cu noi“.
 
Împlinirea unui an de la intrarea României în război nu putea să nu rămână consemnată în jurnalul ei:
 
15 august. Sfânta Maria. Un an de când ţara noastră a intrat în război. Un an numai de nenorociri şi pierderi. Ne-am împărtăşit, voind a ne îngriji de suflete, că trăim cu nesiguranţa zilei de mâine. Iartă-mă, Doamne, că tulbur sufletul meu tocmai azi, când trebuie să fiu liniştită. Sunt tristă, tristă de tot. Oare mă îndoiesc, mă clatin? Nu. Este starea sufletului meu, care are nevoie de descărcări, căci vine timpul când se umple de amărăciune. Dacă aş fi singură aici în grădină, mi-aş dezgoli pieptul şi aş sta cu el pe iarba asta umedă, să-l răcoresc, săracul, că tare e chinuit. De obicei am un izvor nesecat de lacrimi, dar acum nu voiesc să curgă de loc“.

„Regele, săracul, să fie oare sacrificat?“ 

18 noiembrie 1917. Costică ne-a trimis prin ordonanţa sa o pereche de ghete şi o scrisoare. Din scrisoare am înţeles că ne aşteaptă o soartă nenorocită. Ce s-o mai alege de ţara noastră şi de regele Ferdinand al nostru, săracul, nu se ştie. Trecem printr-unul din cele mai grele momente. Se vorbeşte, dar nu e sigur, că Germania ne-ar fi cerut şi nouă pacea. Cu ruşii au încheiat armistiţiu. Ar fi propus să ne dea Basarabia de la ruşi, Dobrogea fără Cadrilater, iar noi să îl sacrificăm pe rege şi în locul lui să ne dea pe un frate al lui. Acestea sunt numai zvonuri. Cam aşa suna scrisoarea lui Costică. Ce să credem şi ce se va alege de noi, nici noi nu ştim.
 
Destul cu măsurile îngrijorătoare ce se iau, în special în privinţa alimentaţiei. Au venit ordine pe la primării, să se rechiziţioneze tot grâul de la întreaga populaţie, iar porumbul să se lase câte 300 gr de fiecare cap de om, excluzându-se copii sub doi ani. Ce grozăvie! Am fugit de inamic, ca să murim de foame chiar în ţara noastră. Ce să te faci cu copii fără pâine? Regele, săracul, care a fost mai român decât mulţi alţi români, să fie oare sacrificat? Parcă n-aş crede să i se răspundă cu atâta nerecunoştinţă. Să aşteptăm şi să vedem. Cred că în mai puţin de două săptămâni se va alege soarta României“.
 
În câteva rânduri, Ana Popescu aminteşte de intrarea trupelor române în Basarabia, dar şi de confiscarea tezaurului românesc de ruşi:
 
Ianuarie 1918. Ocupaţiile zilnice nu mi-au dat răgaz să notez nimic timp de două săptămâni, deşi multe am auzit şi s-au petrecut în acest timp. Un fapt de însemnătate istorică chiar este trecerea trupelor române în Republica Basarabia. Acum, cu împărţirea Rusiei, Basarabia e declarată republică. A fost chemată armata noastră să restabilească ordinea, căci ruşii s-au dedat la acte inumane. Pe lângă această linguriţă de miere, ni se dă o cantitate de chinină, ca să putem aprecia mai bine dulceaţa mierii. Am văzut într-un ziar că guvernul rus confiscă stocul de aur în valoare de cinci milioane de lei (tezaurul ţării noastre), care cu atâta încredere a fost trimis de statul român, când era ameninţată de invazie şi Moldova. Asta ne mai lipsea! Mi-e teamă însă că tot nenorocitul de popor de jos o să simtă sărăcia. Cei mari ştiu ei să se asigure“.
 
După îndelungi însemnări încărcate de frământări sufleteşti, jurnalul scris în perioada Primului Război Mondial se încheie brusc pe 6 august 1918, odată cu demobilizarea preotului Constantin Popescu şi revenirea întregii familii acasă, din pribegie. Ajunsă în satul Vlădeni, judeţul Ialomiţa, preoteasa Ana consemna ultimele rânduri din prima parte a jurnalului:

„Vor mai fi, poate, multe suferinţele noastre, dar, gândindu-mă la cele trecute, cred că voi fi în stare să preţuiesc prezentul. Acum, după ce am gustat amarul, voi şti să preţuiesc dulceaţa zahărului. Suferinţele celor de acum creează celor din viitor zile mai fericite. Aşa să dea Dumnezeu să fie!“

Ana (Aneta) Popescu

Ana (Aneta) Popescu s-a născut în anul 1892, în localitatea Iazu, judeţul Ialomiţa, în familia preotului Andrei Petru. Pe 2 septembrie 1909 s-a căsătorit cu Constantin Popescu, fiu de preot, cu care a avut cinci fete: Agripina, Elisabeta, Elvira, Tatiana şi Elena. Înainte de a sluji pe front în Primul Război Mondial, ca preot militar, preotul Constantin Popescu a fost preot în satul Vlădeni, judeţul Ialomiţa. După război, a fost transferat la Constanţa, oraş în care a ctitorit Biserica „Sfântul Andrei“ şi a fost profesor, în perioada interbelică, la Liceul „Mircea cel Bătrân“. Ana Popescu a murit pe 30 noiembrie 1971 şi este înmormântată în Cimitirul Central Constanţa.
 
Bibliografie
Popescu, c. Aneta, Jurnalul meu prin două războaie mondiale, Reflection Publishing, SUA, 2012
 
Sursa foto: Arhivă Ionuţ Druche

Despre Ionuţ Druche

Ionuţ Druche s-a născut pe 16.12.1982 în Constanţa. Este absolvent al Şcolii Generale nr. 9 „Ion Creangă“ din Constanţa, al Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini din Constanţa şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Sfântul Apostol Andrei“ din Constanţa, promoţia 2005. Din anul 2007 lucrează în cadrul Arhiepiscopiei Tomisului, iar în prezent ocupă postul de director al Editurii Arhiepiscopiei Tomisului şi pe cel de redactor-şef al revistei „Tomisul Ortodox“, publicaţie de cultură şi spiritualitate a Arhiepiscopiei Tomisului. Preocupat de istoria contemporană a vieţii bisericeşti din Dobrogea, Ionuţ Druche a organizat din 2010 şi până în prezent mai multe comemorări şi simpozioane. De asemenea, este autor şi coautor a mai multor cărţi şi articole.

Citeşte şi: 

Colaborare ZIUA de Constanţa: Ionuţ Druche, directorul Editurii Arhiepiscopiei Tomisului, despre istoria contemporană a vieţii bisericeşti din Dobrogea

Interviu online cu Ionuţ Druche, directorul Editurii Arhiepiscopiei Tomisului şi redactor-şef al revistei „Tomisul Ortodox“: „Ca un detectiv, am căutat zeci de familii ale vechilor preoţi dobrogeni“

Preotul militar Bănică Roşescu - mărturisiri de pe front: „Zi vrednică e ziua în care, pentru prima dată, am pus piciorul pe pământul Basarabiei“

Ti-a placut articolul?

Comentarii