Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
23:32 22 02 2019 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Interviu cu profesorul Stoica Lascu „24 Ianuarie 1859 e adevărata oră astrală a românilor din modernitate, e mai importantă, pe fond, decât cea de 1 Decembrie, căci reprezintă naşterea“

ro

26 Jan, 2019 00:00 1025 Marime text
„24 Ianuarie 1859 constituie, în fapt, primul, şi cel mai important, din reperele modernităţii noastre - acum s-a născut Statul Modern Român, întregit naţional-teritorial în 1918”
 
Se vorbeşte zilele acestea despre „Mica Unire”, dar şi, mai ales, de „Unirea Principatelor Române”. Este vreo diferenţă în folosirea acestor sintagme?
 
Este, şi încă una semnificativă! Sintagma „Mica Unire” este improprie, profund şi nedrept minimalizatoare - data de 24 Ianuarie 1859 constituie, în fapt, prima, şi cea mai importantă, din reperele modernităţii noastre; dat fiind că este o dată fondatoare, este şi cea mai importantă din istoria noastră din ultimele două secole, fiindcă acum s-a născut Statul Modern Român, desăvârşit - sau întregit, cum se mai spune astăzi - naţional-teritorial prin cele trei uniri din 1918 - ale Basarabiei, Bucovinei şi, respectiv, la 1 Decembrie, a Transilvaniei.
 
În urmă cu 160 de ani însă, la 24 Ianuarie, se unesc doar două din ţările române, Moldova şi Muntenia; or, „aiasta”, cum ziceau moldovenii în acea epocă, nu-i ceva „mic”, e fundamental, e adevărata oră astrală a românilor din modernitate, e mai importantă, pe fond decât cea de 1 Decembrie, căci reprezintă naşterea, pe când ceastălaltă -  maturitatea. De aceea, se putea pune, cu referire la 24 Ianuarie, Fondarea României Moderne, Unirea Principatelor Române, Naşterea Statului Român Modern - nu însă şi rebarbativa şi meschina, anistorica, pe fond, sintagmă „Mica Unire”...  

Ea este pusă în oglindă cu ceea ce s-a numit, peste decenii, „Marea Unire”, în 1918.

Aşa este, dar noi trebuie a avea, mai ales în procesul instructiv-educativ - şi în care presa are, încă, un rol semnificativ -,  o imagine cât mai apropiată de semnificaţia unui eveniment istoric, a unui proces evolutiv ca atare, cum este cel al dimensionării unei naţiuni moderne, coaxat cu naşterea Statului modern respectiv. Or, 24 Ianuarie 1859 este parte a unui proces istoric european - şi nu numai, dacă ne gândim la re-fondarea Statelor Unite, în aceeaşi epocă, în urma Războiului Civil din anii ’60, sau începutul perioadei de modernizare a Japoniei, cam tot pe atunci - din ceea ce s-a numit veacul al XIX-lea drept Secolul Naţionalităţilor.
 
În acest context istoric, al evoluţiei umanităţii, trebuie relevat şi exemplul românesc, tinerii de azi trebuie a şti că naşterea modernă - zic „modernă” căci Statul Român ca atare datează din Evul Mediu, de la 1330, respectiv 1359 - a statului lor s-a făcut prin act plebiscitar, de unire, de voinţă a tuturor straturilor societăţii, nu prin „unificare”, precum s-a întâmplat, în aceeaşi perioadă, în cazul, Italiei şi Germaniei.

Sunt, ce spuneţi dv., particularităţi ale trecutului nostru istoric despre care generaţiile de astăzi trebuie a avea cunoştinţă.

Fără nicio îndoială, mai ales că în zilele noastre, ale epocii informaţiei globalizante şi atât de uşor manipulate şi manipulatoare, mesajele subliminale sunt decisive în formarea de convingeri din partea tinerelor generaţii. Or, acestora n-ar trebui a li se transmite, ca parte a procesului instructiv-educativ, în cadrul instituţiilor şcolare sau culturale - cum sunt muzeele, de pildă -, ori în media, că la 24 Ianuarie, proclamată şi Sărbătoare Naţională!, s-a petrecut ceva „mic” pentru istoria noastră naţională. Sau că naşterea, şi, mai apoi, consolidarea României moderne s-au datorat unor factori conjuncturali externi.
 
Şi pentru că am amintit de legiferarea acestei zile-fondatoare ca o zi liberă, cred că cea mai bună dovadă de respect şi cinstire a celor care au înfăptuit-o, în 1859, nu poate fi, pentru generaţiile de elevi cel puţin, decât prin organizarea, în cadrul şcolilor sau al altor instituţii publice, a unei serii de manifestări specifice, de cunoaştere a trecutului nostru istoric... 
 
Căror forţe i s-a datorat, atunci, naşterea - cum spuneţi, a României moderne, mulţi punând-o pe seama acţiunii Marilor Puteri ale vremii sau chiar a unor forţe oculte.
 
Vedeţi, este într-un trend păgubitor, rezultat dintr-un condamnabil mimetism, în a ne raporta şi a ne explica evoluţia istoriei noastre la influenţa străinilor - personaje ori personalităţi politice ale momentului respectiv, mai mult sau mai puţin vizibile şi chiar oculte - sau a străinătăţii - mai mari sau mai mici puteri. Or, 24 Ianuarie 1859, respectiv dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite, s-a datorat exclusiv evoluţiei interne a societăţii româneşti din cele două ţări române, Moldova şi Muntenia, s-a datorat viziunii naţionale a generaţiei de patrioţi paşoptişti şi unionişti - mai toţi fii de vechi proprietari şi intelectuali sau comercianţi şi întreprinzători -, s-a bazat pe susţinerea efectivă din partea maselor de ţărani şi „uvrieri”, atâţia câţi erau ei atunci, în contextul avansului şi printre munteni şi moldoveni al ideilor liberalismului european, proprii Secolului Naţionalităţilor, şi al speculării divergenţelor - dar şi al intereselor geopolitice - ale Marilor Puteri.
 
Cele spuse de Mihail Kogălniceanu, întâiul sfetnic a lui Vodă Cuza, în Parlament, în 1863, rămân peste ani ca un veritabil memento istoric: „Unirea, domnilor, eu nu recunosc nimănui dreptul să zică că Unirea este opera sa. Unirea e actul energic al întregii naţiuni române, e marea noastră conquistă şi, de aceea, domnilor, nici chiar domnitorului, dar încă unul singur particular, nu-i recunosc şi nici nu-i voi da vreodată dreptul acesta de a zice că el a făcut singur Unirea. Nu, domnilor, Unirea naţiunea a făcut-o, naţiunea care a ales un domn pentru ambele ţări, cu misiunea de a realiza Unirea”.

Cu alte cuvinte, discursul lui Mihail Kogălniceanu poate fi astăzi un îndreptar istoric.

Mi se pare evident, iar preeminenţa factorilor interni trebuie, de aceea, a fi relevată astăzi tinerelor generaţii, într-o Uniune Europeană tot mai integratoare, dar totuşi formată din state naţionale suverane. Exemplul generaţiei unioniste din urmă cu 160 de ani ar trebui să se constituie într-un reper şi pentru oamenii politici de astăzi, în apărarea în cadrul a diverse paliere instituţionale europene, a intereselor Statului Român, ale naţiunii române. Aşa cum au făcut fruntaşii românilor la 1859 - şi în anii care au urmat.
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii