„Să dai înseamnă să onorezi; să dai mult înseamnă să corupi" Carnavalul măştilor în instituţiile constănţene

„Politica e ca un carnaval perpetuu, nu am văzut-o niciodată fără mască", spunea recent Nora Iuga într-un interviu acordat într-o revistă pentru femei. Iar pentru că, mulţumesc lui Dumnezeu, nu mă pricep la politică şi cu atât mai puţin la politică locală (dincolo de accepţiunea populară de a-i considera pe toţi protagoniştii actului politic o apă şi-un pământ), nu voi scrie despre politică. În schimb, mărturisesc că de la bun început m-a lovit afirmaţia Norei Iuga cu toată forţa ei - iar asta pentru că despre multe lucruri, domenii şi, de ce nu, oameni, se poate spune că sunt aidoma unui carnaval, nearătându-se fără mască.

Iar de măşti suntem toţi sătui, cred. Nu ştiu de ce, dar citind afirmaţia respectivă, gândul mă duce la alte două sintagme mai mult sau mai puţin cunoscute: „Puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut", respectiv „Să dai înseamnă să onorezi; să dai mult înseamnă să corupi". Ca într-un veritabil carnaval, măştile ipocriziei, ale puterii şi ale corupţiei se învârt nestingherite în instituţiile constănţene. Oameni care îţi zâmbesc frumos, oameni care se dau campioni ai adevărului, ai binelui şi ai dreptăţii, ai justiţiei şi ai interesului public, oameni în care aproape crezi. Mai devreme sau mai târziu, o mască se schimbă pentru alta. În funcţie de interese. Însă mă tem să spun că cel public nu se numără printre ele. Interesele, nevoia de putere, nevoia de înavuţire, acestea sunt notele care compun ritmul melodiei carnavalului. Iar în această ordine de idei, menţionez faptul că am avut ocazia să văd „pe viu", cum s-ar zice, demonstraţii ale unor astfel de jocuri de măşti, demonstraţii ce nu aveau legătură între ele. În prima demonstraţie este vorba, culmea, despre un om politic: cunoscut ca „băiat neconformist", cu o încredere în sine ce lesne ar putea trece drept aroganţă şi tupeu, politicianul cu pricina şi-a pus rapid masca de victimă la intrarea în sala de judecată. Umil, spăşit şi (auto)victimizat, băiatul neconformist căruia îi place să se dea în stambă prin cluburi a devenit, pentru ochii judecătorului, un cetăţean de rând, cu teamă de sistemul juridic, modest şi care cere să i se facă dreptate. Cel de-al doilea exemplu implică un alt personaj, cu funcţie de conducere într-o instituţie ce ar trebui să nu aibă culoare (sau rezonanţă) politică, însă care totdeauna are. Dincolo de funcţia sau instituţia cu pricina, omul respectiv este unul care, ca mulţi alţii înaintea sa, venise la Constanţa să facă treabă. Un om care s-a declarat împotriva practicilor înrădăcinate privind corupţia la Constanţa. Şi totuşi, cu o mai puţină evidenţă a schimbului de măşti, şi acest personaj a optat, în ciuda convingerile pe care părea să le aibă, pentru carnavalul măştilor surâzătoare. În opinia mea, el a dat mâna, mai mult sau mai puţin nonşalant, taman cu cei ce reprezentau un anti-simbol pentru tot ceea ce părea să fie credinţa lui înainte de a veni la Constanţa. Or, în aceste condiţii, cum să nu te minunezi de carnavalul măştilor de gheaţă? Fie ele din politică sau din alte domenii.