Răscoala marinarilor: Cu tricolorul pe chipiu (galerie foto)
Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
18:54 16 08 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Răscoala marinarilor Cu tricolorul pe chipiu (galerie foto)

ro

16 Feb, 2018 00:00 1647 Marime text
Rămasă în istorie drept Răscoala marinarilor din Pola, revolta marinarilor din Flota austro-ungară, desfăşurată între 19 şi 21 ianuarie 1918, a consemnat participarea alături de insurgenţi a câtorva sute de marinari români transilvăneni din portul Cattaro (astăzi Kotor, Muntenegru). Marinarii revendicau încetarea războiului şi dreptul popoarelor din Imperiul Austro-Ungar de a forma state naţionale independente. Deşi a fost crunt înăbuşită de forţele represive comandate de amiralul Miklos Horthy (1868 - 1957), revolta marinarilor a avut un impact deosebit asupra deznodământului Marelui Război şi a procesului ireversibil al unirii Transilvaniei cu România.

Revoluţia marinarilor 

După încetarea grevei generale din ianuarie 1918, acţiunile de luptă ale muncitorilor şi ale marinarilor de pe coasta Mării Adriatice au subminat puterea militară a Monarhiei. La 22 ianuarie 1918 au intrat în grevă 4.000 de muncitori de la şantierele navale din Pola, iar la 28 ianuarie, 3.500 de muncitori din Triest. Acţiunile de luptă ale muncitorimii de pe coastă s-au sincronizat cu cerinţele marinarilor din flota militară imperială din bazele navale din Triest, Fiume (astăzi Rijeka, Croaţia), Pola şi Cattaro.
 
Descriind situaţia generală din Marina imperială înaintea izbucnirii revoluţiei austro-ungare, subofiţerul superior Valeriu Seredan, fost comandant al Gărzii naţionale române a marinarilor din Pola în perioada 30 octombrie - 22 noiembrie 1918, preciza: „Numai cei ce au avut intrare în cercurile Marinei austro-ungare au ştiut că la 2 februarie 1918 a izbucnit în bazele navale Cattaro, Sebenico, Zara şi Pola o revoluţie a marinarilor. Prin cenzură şi alte mijloace de felul acesta a reuşit Statul Major al Marinei să nu spună nici o iotă despre cele petrecute în porturile de mai sus. Dovada cea mai bună a fost că după cazul acesta, mergând în concediu, am vorbit cu mai mulţi ofiţeri care făceau serviciu în hinterlandul apropiat de aceste ţinuturi şi ei nu numai că nu ştiau nimic de mişcarea revoluţionară, dar nici nu vroiau să creadă aşa ceva despre marina lor disciplinată şi bravă (sic!).
 
Făţiş, răzvrătirea aceasta a fost dirijată contra superiorilor şi îndeosebi contra ofiţerimii, dar adevăratul scop a fost eliberarea naţională. Dovedeşte aceasta că toţi conducătorii au fost italieni, cehi, slavi şi români. Ea a fost înăbuşită în sânge, căzând jertfă cei şase conducători, care au fost împuşcaţi, iar peste 300 încarceraţi şi condamnaţi la pedepse de la şase luni până la închisoare pe viaţă. Motivele confirmate de Statul Major al Marinei au fost neîndestulări cu alimentele şi cu îmbrăcămintea. Dar motivul adevărat a fost să desrobească naţionalităţile de sub sceptrul Habsburgilor, urmând dorinţei fierbinte de a lupta pe partea aliaţilor contra tiranilor seculari. Conducătorii prinşi şi pedepsiţi au fost numai fictivi, căci cei adevăraţi, câţiva ofiţeri de rezervă, de naţionalitate italiană, au reuşit să scape în ultimul moment cu un avion spre coastele italiene, unde au fost primiţi cu braţele deschise“.
 
Fiul mai mare al Mariei, născută Pop, şi al preotului ortodox român Ioan Seredan, Valeriu Seredan s-a născut într-o familie cu nouă copii, pe 4 noiembrie 1886, în satul Susani, aşezat la poalele Munţilor Codru-Moma, în fostul comitat Arad. Conform unei ample biografii publicate de Augustin Mureşan şi Virgil Şerban în revista „Ziridava“, editată de Muzeul Judeţean Arad, acesta „s-a înscris la gimnaziul din Pâncota, iar apoi la Şcoala superioară comercială din Lipova. După absolvirea acestei şcoli la vârsta de 18 ani, Valeriu Seredan, împreună cu alţi români din Seleuş, comitatul Arad, a emigrat în Statele Unite ale Americii. Acolo, scurt timp, lucrează alături de alţi trei compatrioţi la un fermier lângă oraşul Denver, statul Colorado, iar ulterior la o fabrică de ceasornice într-un orăşel din California. În cele din urmă, de acolo, Valeriu Seredan pleacă în Argentina, unde, timp de doi ani, a fost matelot în cadrul marinei comerciale“.
 
Din studiul intitulat „Conducătorii Gărzii Naţionale Române a Marinarilor de la Pola“, publicat de Victor Caţavei în aceeaşi prestigioasă revistă „Ziridava“, aflăm: „În anul 1907, Valeriu Seredan s-a reîntors acasă, la insistenţele familiei sale. A fost însă imediat încorporat pentru satisfacerea stagiului militar şi repartizat în flota austro-ungară din Marea Adriatică. Datorită studiilor şi experienţei anterioare, a fost trimis la Şcoala Navală de la Fiume“.
 
După absolvirea şcolii, a rămas în cadrele active ale flotei cu gradul de sergent major navigant. În prima etapă a Primului Război Mondial, a făcut parte dintre adjutanţii amiralilor Anton Haus (1851 - 1917) şi Maximilian Njegovan (1858 - 1930), fiind un bun cunoscător al limbilor italiană, franceză, spaniolă, germană şi maghiară.
 
După intrarea României în război, în anul 1916, ca urmare a politicii de represiune a autorităţilor maghiare împotriva intelectualilor ardeleni de origine română, unii membri ai familiei Seredan au fost internaţi în lagărul de la Şopron.
 
Din 1917, Valeriu Seredan a fost detaşat în flotila de monitoare de pe Dunăre, în timpul angajamentului naval de la Šabac fiind grav rănit, respectiv împuşcat în braţul stâng. După refacere, a fost numit din nou în baza navală de la Pola, pe lângă Comandamentul apărării navale.
 
„În centrul evenimentelor revoluţionare din flota militară a Austro-Ungariei, la începutul lunii februarie 1918, s-au situat marinarii de pe navele ancorate în baza militară din golful Cattaro“ - menţionează Gheorghe N. Cazan în articolul „Anul revoluţionar 1918 în Austro-Ungaria. Sfârşitul monarhiei austro-ungare“, publicat în „Revista de istorie“ din noiembrie 1978. În acest timp, în golf se găseau 40 de nave de luptă şi auxiliare, cum au fost „Sankt Georg“, de 7300 t, cu un echipaj de 629 de oameni, „Kaiser Karl VI“, de 6300 t şi 548 de oameni, „Kaiser Franz Joseph“, de 4000 t, cu 444 de marinari ş.a. În golf erau ancorate şi două submarine germane. Comandantul flotei din Cattaro era contraamiralul Alexander Hausa, de pe nava de linie „Sankt Georg“.
 
La mijlocul lunii ianuarie s-a constituit un Comitet al marinarilor în care au intrat cehii Franz Rasch şi Rudolf Kreibich, croaţii Anton Grabar, Mate Brniĉević şi Jerko Šizgorić, italienii Scaramucca, Fiorentino şi Calligari, vienezul Rudolf Sagner şi polonezul Stonawski. La 31 ianuarie, în sala unui restaurant de pe uscat s-au întâlnit peste 50 de marinari de toate naţionalităţile, de pe principalele nave, şi au ajuns la aceleaşi cerinţe: pace chiar în condiţiile despărţirii de Germania, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. În toate limbile răsunau strigăte de „Noi vrem pace“ şi „Ura“. Comitetul marinarilor a hotărât organizarea unei acţiuni pentru pace la 1 februarie, coordonată cu greva muncitorilor de la Arsenalul Cattaro. Demonstraţia urma să înceapă la ora 12, pe nava „Sankt Georg“, prin ridicarea steagului roşu, salve de tun şi arborarea unor lozinci pentru pace. În preajma orei stabilite, 30 de marinari înarmaţi de pe nava-amiral s-au postat de gardă în faţa spaţiului rezervat ofiţerilor. La fel s-a procedat şi pe alte nave. La ora 12, puntea navei „Sankt Georg“ s-a acoperit de marinari. Amiralul Hausa lua masa de prânz în acompaniamentul orchestrei marinarilor dirijate de Rudolf Kreibich. Deodată, sirenele au început să şuiere, marinarii au început să strige „Frieden“, „Mir“, „Pace“. Steagul roşu se înălţa la catarg. Orchestra de pe navă atacă Marseilleza, sunetele marşului revoluţionar fiind însoţite de strigăte de „Ura“. Căpitanul Egon Ritter von Zipperer von Arbach s-a îndreptat cu pistolul în mână spre marinari, cerându-le să lase armele. În aceeaşi secundă a fost ucis cu un glonţ de armă. Marinarii i-au arestat rapid pe ofiţeri şi i-au închis în cală.
 
Pe nava „Gäa“, ancorată în apropiere, evenimentele s-au desfăşurat la fel. Până la ora 14, toate navele staţionate în golful Cattaro arboraseră steagul roşu. La aceeaşi oră, delegaţi de pe navele răsculate, întruniţi pe nava „Sankt Georg“, au ales Sfatul marinarilor din Cattaro şi un Comitet de conducere în frunte cu Franz Rasch, ca preşedinte. Sfatul marinarilor a hotărât să păstreze o strictă disciplină, să ia sub control proviziile de pe toate navele, să stabilească contacte cu muncitorii, să-i supravegheze pe ofiţeri şi să elibereze pe marinarii închişi ş.a. Comitetul de conducere a trimis o delegaţie la submarinele germane, propunându-le să se alăture marinarilor răsculaţi. De pe submarine s-au primit un răspuns negativ şi avertismentul că orice navă care ar încerca să părăsească golful va fi torpilată. Ştirile despre răscoala marinarilor din Cattaro au provocat o profundă nelinişte la Comandamentul Flotei din Pola, care s-a pregătit să adopte măsuri violente împotriva răsculaţilor“.

Reacţia marinarilor ardeleni

„Sfatul marinarilor din Cattaro a întocmit programul de revendicări intitulat Ce vrem? - menţionează comandorul dr. Marian Sârbu în lucrarea „Marina Română în Primul Război Mondial 1914 - 1918“ - document în care se solicitau, printre altele: încheierea imediată a păcii generale; independenţă politică deplină faţă de alte puteri; pace pe baza propunerilor democratice ruse; demobilizarea totală; instituirea miliţiei voluntare; dreptul popoarelor la autodeterminare; un răspuns loial faţă de propunerile preşedintelui Wilson; asigurarea hranei şi îmbrăcămintei pentru familiile celor mobilizaţi; democratizarea guvernului“.
 
O delegaţie a Sfatului marinarilor, condusă de Franz Rasch, s-a prezentat la contraamiralul Haus, care era ţinut prizonier în cabina sa. Solicitat să participe la discutarea programului de revendicări, comandantul navei a condiţionat implicarea sa doar după coborârea steagurilor roşii ale revoluţiei, eliberarea ofiţerilor arestaţi şi restabilirea comenzii.
 
Fortăreţele porturilor care erau încadrate cu marinari au aderat la revoltă, dar celelalte au rămas fidele. Alertat de această mişcare care ameninţa să se propage în toată flota, Statul Major al Marinei, care îşi avea reşedinţa la Pola, a reuşit să înăbuşe răscoala cu sprijinul fortăreţelor loiale, care i-au împiedicat pe răsculaţi să plece cu navele din port, pentru a se refugia în Italia. În acest scop, comandantul superior al armatei imperiale trimisese spre Cattaro, Sebenica şi Zara o brigadă de infanterie din Bosnia şi o divizie formată din crucişătoarele SMS „Erzherzog Karl“, „Erzherzog Friedrich“ şi „Erzherzog Ferdinand Max“, care au blocat ieşirea navelor răsculate şi sprijinite de artileria de coastă şi au somat echipajele să debarce.
 
La ora 10, la bordul navei a sosit ofiţerul Blasek, reprezentant al Comandamentului flotei, care a cerut ultimativ marinarilor să înceteze revolta până a doua zi, 3 februarie 1918, ora 10. În caz contrar, artileria de coastă primise ordin să deschidă focul asupra unităţilor navale. Deşi iniţial Comitetul marinarilor nu a acceptat condiţiile, în cursul zilei navele au cedat una câte una.
 
Demarată pe 3 februarie, acţiunea de oprimare a răscoalei s-a soldat cu arestarea a 800 de persoane, dintre care au fost deferiţi Curţii Marţiale 392 de insurgenţi, în frunte cu Franz Rasch şi Anton Grabar. Primul proces la care au compărut principalii 40 de acuzaţi în frunte cu membrii Comitetului marinarilor s-a judecat la 7 februarie 1918, după o cercetare sumară, în faţa Tribunalului de război din Cattaro. Acuzaţi de „crimă de instigare la răscoală“, Franz Rasch, Anton Grabar, Jerko Šizgorić şi croatul Mate Brniĉević, consideraţi ca fiind capii mişcării, au fost condamnaţi la moarte, fiind executaţi prin împuşcare pe 11 februarie la Cattaro, drept exemplu. Conform unui înscris păstrat în arhiva Muzeului din Kotor, menţionat de dr. Nicolae Copoiu în nr. 1/1968 al revistei „Magazin istoric“, printre cei 379 de condamnaţi s-au numărat şi românii ardeleni Karol Sturza, Iosif Moscheni, Armin Penza etc.
 
Cu toate acestea, răzmeriţa a continuat zile în şir când, la ora 21, marinarii liberi agitau spiritele strigând îndelung „Uraaa!“. În pofida acestor urale provocatoare care se propagau de la o navă la alta în tot portul, niciun ofiţer nu a îndrăznit să-i împiedice pe marinari să renunţe la acest mod inedit de protest.
 
Răscoala din flota militară imperială a avut o importanţă deosebită pentru desfăşurarea ulterioară a evenimentelor revoluţionare în cadrul armatei, fiind semnalul care a prevestit descompunerea forţei militare a Imperiului Habsburgic şi amplele manifestări revendicative care au avut loc la finele anului 1918.

A doua revoltă 

După o jumătate de an de la prima revoltă, s-a răspândit ştirea că Austria învinsă a acceptat cele 14 puncte enunţate de preşedintele Thomas Woodrow Wilson (1856 - 1924) în faţa Congresului SUA, pe 18 ianuarie 1918, respectiv libertatea navigaţiei pe mări şi oceane în timp de pace şi război, suprimarea în mare măsură a barierelor economice, garanţii corespunzătoare pentru asigurarea securităţii popoarelor, reglementarea chestiunilor coloniale într-un spirit imparţial, ţinând seama de voinţa populaţiilor, evacuarea Belgiei fără nicio tentativă de a-i limita independenţa, reapariţia unui stat polonez independent cu acces la mare, restituirea către Franţa a Alsaciei şi Lorenei, autonomia popoarelor din Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman, evacuarea de către germani a tuturor teritoriilor străine, rectificarea frontierei Italiei ţinând seama de linia naţionalităţilor, dreptul pentru Rusia de a-şi fixa liber propria sa dezvoltare politică, pacea să fie făcută în văzul tuturor, fără o diplomaţie secretă şi crearea unei Societăţi a Naţiunilor, pentru a oferi şi garanta tuturor statelor mari şi mici, posibilitatea independenţei politice şi integrităţii teritoriale.
 
Printre evenimentele politice şi militare cu o amplă rezonanţă în nordul Adriaticii care au contribuit decisiv la accelerarea procesului de destrămare a Imperiului austro-ungar s-a numărat şi manifestul împăratului Carol I prin care, la 16 octombrie 1918, acesta a proclamat federalizarea Imperiului Habsburgic. Două zile mai târziu, Alexandru Vaida-Voevod (1872 - 1950) a prezentat în Parlamentul maghiar Declaraţia Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român, prin care românii transilvăneni îşi afirmau dreptul inalienabil la o viaţă naţională deplină.
 
În acest context, pe 23/24 octombrie trupele croate din Pola şi Fiume s-au răsculat, iar pe 27 octombrie italienii au spart frontul pe la Vistula - Veneto, trecând râul Piave, acţiune care a condus la instalarea degringoladei în armată. În aceste condiţii, la 29 octombrie Austro-Ungaria s-a văzut nevoită să ceară armistiţiu.
 
Ca urmare, conducătorii naţiunilor subjugate, care pregătiseră mult mai minuţios o nouă revoltă, au decis să sărbătorească dezrobirea lor printr-un miting de protest la Pola. O treime din marinarii flotei multinaţionale era formată din croaţi şi sloveni, urmaţi ca pondere de maghiari, germani, italieni, cehi, slovaci, polonezi, români şi ruteni. În solidar, aceştia s-au ridicat la luptă împotriva corvezilor împovărătoare şi a vieţii de mizerie exasperante. Întreaga flotă imperială din Adriatica a arborat drapelul revoluţiei. În aceeaşi zi a fost organizată prima adunare a reprezentanţilor naţionalităţilor, la care au participat cu entuziasm cehi, iugoslavi, italieni şi români.
 
Întrunirea a fost urmată de un marş pe străzile oraşului. Ajunşi în faţa Cazinoului Marinei, românii au strigat: „Jos ofiţerii!”, „Voi mâncaţi prăjituri iar noi n-avem nici pâine” etc. Tentativa de luare cu asalt a instituţiei, în care ofiţerii baricadaţi dispuneau de două mitraliere aflate pe poziţie, a fost dejucată de marinarul ardelean Traian Silveşanu. După trei ore de dezbateri s-a adoptat hotărârea ca fiecare naţionalitate să-şi aleagă propria conducere. Iugoslavii l-au desemnat ca reprezentant pe comandorul Metod Kosh.
 
Totodată, s-a hotărât convocarea unei adunări comune a tuturor reprezentanţilor naţionalităţilor din compunerea flotei imperiale pe 30 octombrie, la ora 14, în sala nr. 1677 din incinta fostei Şcoli de Maşinişti a Marinei.
 
În toiul nopţii, adunarea a continuat cu o demonstraţie de protest a marinarilor pe străzile oraşului, pe parcursul căreia s-au intonat marşuri revoluţionare dar şi cântece naţionale. Din grupul de români a răsunat convingătorul marş “Pe-al nostru steag e scris unire”.
 
La Teatrul orăşenesc, marinarii au întrerupt reprezentaţia în derulare pe motiv că acţiunea piesei respective s-a jucat în Austro-Ungaria care, în fapt, nu mai exista. A doua zi, italienii s-au adunat în sala Teatrului orăşenesc unde a avut loc reuniunea de organizare a Consiliului Marinarilor, ca reprezentant al italienilor fiind ales dr. Dominik Stanich, fost primar al oraşului şi viitor senator. Sub impulsul momentului istoric s-a decis prin vii aclamaţii şi alipirea Istriei la Italia, act care a provocat ulterior numeroase animozităţi italo-slave.
 
Încurajaţi de evoluţia evenimentelor, pe 29 octombrie 1918 marinarii ardeleni Valeriu Seredan, Traian Silveşanu şi Ştefan Voicu au transmis tuturor navelor şi unităţilor Marinei din baza navală o circulară prin care convocau toţi marinarii şi soldaţii români la Pola. În cadrul echipajelor flotei austro-ungare se mai aflau aproape 1.000 de conaţionali provenind din Transilvania, Banat şi Bucovina, din cei circa 1.700 înrolaţi la declanşarea războiului. Ca urmare, în cursul după-amiezii, toţi românii din marină, câţiva de la Fiume şi soldaţi din garnizoana Pola s-au adunat la Şcoala de Maşinişti, unde au ales un Consiliu Naţional, prezidat de Valeriu Seredan, cu Ştefan Voicu secretar şi Silveşanu şi Bârseanu, ca membri.
 
Cu unanimitate de voturi, adunarea a adoptat proiectul de Rezoluţie, conceput de dr. Caius Brediceanu, membru marcant al Partidului Naţional Român şi viitor diplomat al României Mari, care urma să fie prezentată de delegaţii români la adunarea naţionalităţilor din 30 octombrie 1918. Acesta activa cu gradul de căpitan în artileria de coastă, alături de locotenent-colonelul inginer de marină Eugen Munteanu.
 
La adunare a participat şi detaşamentul format din marinari ai serviciilor din Fiume, condus de subofiţerul Alexandru Russu, având ca nucleu de bază un grup de marinari de pe navele de luptă aflaţi sub cercetare pentru delictul de agitaţie în flotă, eliberaţi prin intrarea în marele port dalmat a Regimentului croat 79 Infanterie, răsculat. Rezoluţia prezentată cu acest prilej avea următorul conţinut:
 
„1. Poporul român al Transilvaniei, Ungariei şi Bucovinei s-a declarat independent, de sine stătător şi liber. Declaraţiile referitoare la aceasta s-au făcut din partea deputaţilor noştri în parlamentele din Viena şi Budapesta.
 
2. Protestăm deci prin aceasta de a fi trataţi ca supuşii altui popor.
 
3. Rugăm ca să ni se permită de a aduna românii de la Marină într-o sală pentru a putea lua o atitudine faţă de situaţia de azi, împreună cu ofiţerii şi funcţionarii noştri.
 
4. Până atunci, declarăm că nu pretindem a fi debarcaţi împreună cu ungurii (sic!) pentru a fi transportaţi la căminurile noastre, ci suntem gata de a face serviciu mai departe până ce Adunarea Naţională din Ardeal şi Bucovina va hotărî asupra noii forme de Stat. Dacă ungurii ar fi trimişi la căminurile lor, rugăm ca să fim împărţiţi comandamentului corpului de marinari până la transportarea noastră acasă.
 
5. Deoarece între fiii diferitelor naţiuni se pot isca (sic!) conflicte, noi suntem deja acuma gata de a forma un detaşament românesc de sine stătător. Dezinteresul nostru faţă de viitorul Marinei (era vorba de flota austro-ungară - n.n.) va fi cea mai bună garanţie despre imparţialitatea noastră, iar detaşamentul românesc va griji de asigurarea liniştii publice, netezind diferendele pe cale paşnică.
 
6. Ca semn al independenţei noastre naţionale vom purta tricolorul nostru pe chipiu (roşu, galben, albastru) iar detaşamentul va purta aceste culori pe braţul stâng. Pola, 30 octombrie 1918”.
 
Rezoluţia a fost semnată de cei doi lideri, Valeriu Seredan şi Ştefan Voicu, şi contrasemnată de marinarii Bârseanu şi Silveşanu, ca „bărbaţi de încredere“.
 
La Adunarea reprezentanţilor naţionalităţilor, desfăşurată pe 30 octombrie şi prezidată de ofiţerul superior de origine iugoslavă Koch, au vorbit rând pe rând, delegaţii germanilor, austriecilor, ungurilor şi românilor. Rezoluţia conaţionalilor ardeleni şi serviciul de ordine pe care aceştia şi l-au asumat s-au bucurat de susţinerea mulţimii, îndeosebi a italienilor şi cehilor.
 
În câteva zile, presa locală a elogiat activitatea celor 450 de marinari români din Garda Naţională de la Pola, dotată cu un autocamion şi câteva mitraliere, care a preluat serviciul siguranţei publice în oraş. “În ziua preluării serviciului am făcut cu toată garda disponibilă o rundă pe străzile principale ale oraşului, pentru a arăta publicului distincţiile (tricolorul de la chipiu şi de la braţ - n.n.) şi cu scop demonstrativ - avea să relateze ulterior Valeriu Seredan. În frunte, după comandant, mergea drapelul tricolor purtat de cavalerul Baloşescu (bucovinean) şi păzit de Bârseanu şi Silveşeanu, apoi urmează garda, pluton după pluton. Era o însufleţire între băieţi de care nu am mai văzut în Pola între români. În timpul scurt de câteva zile au învăţat băieţii cântări vitejeşti pe care le cântau în marş pe străzile Polei, care nici înainte, dar cred nici după aceasta, nu va mai auzi. S-a introdus comanda românească. Pe piaţa cea mare stăteau domnii dr. Brediceanu, Munteanu (inginer locotenent-colonel la Marină) şi mai mulţi italieni localnici, împreună cu înfocatul patriot italian Stanich, cărora Garda le-a dat onoruri. Publicul se oprea pe străzi şi ne striga „Eviva la Rumena Grande” (Trăiască România Mare) şi „Bravii rumeni”.
 
Printr-o organizare temeinică, în următoarele zile s-a reuşit înrolarea a 500 de români concentraţi la Pola şi echiparea a 450 dintre aceştia. Înarmată cu armament de infanterie, inclusiv cu 2 mitraliere şi dotată cu mijloacele de transport necesare puse la dispoziţie de locotenentul Ion Verssariu, Garda românilor a preluat şi asigurat serviciul Siguranţei Publice a oraşului şi controlul bazei navale până pe 4 noiembrie 1918, dată la care au intrat în oraş trupele italiene care ocupaseră peninsula Istria. Acestea au fost întâmpinate cu flori şi ovaţii de către conaţionalii localnici şi de un detaşament românesc cu drapel. Alaiul a trecut pe sub Porta Aurea, Arcul de Triumf al lui Aurelian.
 
„Pentru noi, românii, a fost aceasta o serbare dublă. Una că Pola a ajuns iarăşi în posesiunea adevăraţilor ei stăpâni, care sunt de o mamă cu noi, iar a doua că aceasta este prima ocazie când trupe româneşti trec pe sub o poartă triumfală zidită de strămoşii noştri, în onoarea unui oştean de seamă. Pe lângă aceasta, întâmplarea a voit ca tocmai lângă poarta triumfală stătea un grup de italieni, care vorbeau româneşte, fiind ei muncitori prin Translivania la păduri. Văzând tricolorul românesc au izbucnit în strigăte, ce nu mai vroiau să înceteze, de „Trăiască România Mare” şi „Eviva gli nostri frateli rumeni”. Deşi era un vuiet de diferite strigări, prin toate aceste am auzit ovaţiile la adresa noastră în dulcea limbă românească. Faptul ne-a surprins dintâi, nu credeam urechilor, dar ascultând bine am înţeles precis că nouă ne strigă româneşte. Le-am răspuns cu un „Eviva Italia” pentru surpriza frumoasă ce ne-a fost pregătită. Ziua aceasta a lăsat în sufletul nostru urme pe care nimeni şi nicicând nu le va mai şterge. De amintirile acestea ne vom bucura în împrejurările cele mai grele ale vieţii, de acum până când vom avea pletele albe“.

Repatrierea 

Iniţial, planul de întoarcere în ţară prevedea transportarea marinarilor români pe mare la Constanţa şi prin România, în Transilvania. Ulterior, membrii Gărzii au ales ca itinerar Pola, Fiume, cu trenul până la Zagreb, Novisad, Belgrad şi, de aici, cu vaporul pe Dunăre la Panciova şi prin Banat, acasă.
 
La intervenţia dr. Caius Brediceanu, amiralul italian Umberto Cagni (1863 - 1932) a pus la dispoziţia ardelenilor nava „Slavia“. Înainte de plecare, marinarii români au ţinut să adauge un gest frumos, colectând o sumă care a fost predată primarului oraşului Pola pentru viitoarea statuie care urma să fie ridică acolo în memoria lui Dante Alighieri.
 
Astfel, pe 14 noiembrie 1918, la ora 10, „Slavia” a ridicat ancora din Pola, având arborate la pic drapelele italian şi pe cel românesc. În drum spre Fiume, dincolo de capul Promontore românii au fost martorii uneia din ultimele tragedii navale ale marelui război: distrugătorul italian „Cesar Rossard” a sărit pe o mină, scufundându-se.
 
Ajunşi în seara zilei de 14 noiembrie la Fiume, în aceeaşi noapte, la ora 21, marinarii români s-au urcat în trenul de persoane cu destinaţia Vincovice. Vreme de opt zile au străbătut, nu fără inerente peripeţii, ruta Vincovice, Zagreb, Budapesta, Arad, unde au sosit fără niciun incident în dimineaţa zilei de 22 noiembrie 1918.
 
În gara Arad, garda a fost întâmpinată cu entuziasm de către arădeni şi trimisul Consiliului Naţional Român Central, dr. Ioan Suciu. Prin mijlocirea locotenentului Păcarariu, ofiţer de legătură, garda şi comandantul său, împreună cu delegaţia comunei Ineu sosită la Arad simultan cu marinarii ardeleni, s-au îndreptat spre sediul Consiliului Naţional Român Central.
 
„Pe la ora 11 a sosit o delegaţiune numeroasă, a comunei Ineu, judeţul Arad, cu scopul de a-şi exprima aderarea la acţiunea Consiliului Naţional Român - avea să-şi amintească peste patru ani Valeriu Seredan. Împreună cu această delegaţiune am plecat şi noi. S-a format un convoi impresionant. În frunte mergea garda marinarilor şi după ea delegaţia ţăranilor din comuna sus-amintită. Străbătând străzile principale între cântece naţionale şi urări am sosit la casa d-lui Ştefan Cicio-Pop, unde era instalat Consiliul Naţional“.
 
Românilor reveniţi pe meleagurile natale le-a urat bun venit nimeni altul decât ilustrul cărturar şi om politic Vasile Goldiş, strategul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.
 
„Garda şi-a fixat punctul de desfiinţare în Arad, din cauză că aici se despărţeau drumurile membrilor ei. La cererea comunei Boroşineu a fost predat drapelul gărzii ca suvenir acestei comune. El există şi astăzi, deşi după cum sunt informat, în decursul ocupaţiunii bolşevice a trebuit să fie ascuns în pământ (drapelul Gărzii este expus în sala Marii Uniri a Complexului Muzeal Arad - n.n.). Predarea s-a făcut în mod sărbătoresc din partea cavalerului Baloşescu primarului comunal.
 
La gară, înaintea plecării trenului care ducea primul transport din gardă, s-au petrecut scene care nicicând nu le voi uita. Mai grea mi-a fost despărţirea de cavalerul de Baloşescu şi de secretarul Voicu, ambii români înfocaţi. La semnalul de plecare, fără premeditare, am căzut unul în braţele altuia şi ne-am sărutat ca şi când am fi fost fraţi, deşi cunoştinţa noastră nu a durat mai mult de o lună. Aşa s-a terminat activitatea Consiliului şi a Gărzii Naţionale Române a Marinarilor din Pola“ - concluzionează Valeriu Seredan.
 
După întoarcerea în ţară, Valeriu Seredan s-a înrolat în Garda naţională română din Arad. Împreună cu fratele său Iustin, comandantul Gărzii naţionale române din Seleuş, judeţul Arad şi cu cele două surori ale lor, Emilia şi Aurica, a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.
 
Ulterior, a fost numit în serviciul de presă al Consiliului Dirigent de la Sibiu. Pe 3 august 1920 s-a căsătorit la Sibiu cu Henriette Johanna Schott von Scharfenstein. În anul 1922 s-a stabilit la Cluj, unde a activat iniţial ca funcţionar la Banca Agrară. Câţiva ani mai târziu - precizează Victor Caţavei - a fost ales preşedinte al Asociaţiei meseriaşilor din Cluj, funcţie pe a deţinut-o până în anul 1940.
 
În urma Dictatului de la Viena, în septembrie 1940 s-a refugiat la Arad, unde a activat în funcţia de contabil la Fabrica Textilă „Teba”, iar în perioada 1947 – 1955, la Întreprinderea U.T.A., de unde s-a pensionat. S-a stins din viaţă pe 23 iunie 1963, la Arad, fiind înmormântat în Cimitirul „Pomenirea”.
 
Într-o scrisoare trimisă dr. Caius Brediceanu, comandorul Eugen Munteanu, fostul secretar general, consemna cu justificată satisfacţie: „Reîntorcându-mă din Pola, îţi transmit salutări din partea marelui italian şi amicul nostru, al românilor, dr. Stanich, care m-a rugat să-ţi comunic următoarele: «Cu ocazia audienţei sale la Regele Italiei, între altele Regele a întrebat pe dl. Stanich cum a avut curajul de a proclama alipirea Istriei şi a portului Pola la patria mumă, într-un timp când situaţia era încă încurcată din cauza revoluţionarilor şi a iugoslavilor. Dl. Stanich i-a răspuns: Majestate, am avut sprijinul gărzii româneşti, organizată din marinari şi soldaţi români din fosta armată şi marină austro-ungară de către dl. Caius Brediceanu, actualul delegat al României la Conferinţa de pace». Regele Italiei a fost foarte mişcat de această constatare, zicând: «Românii au fost întotdeauna prietenii noştri»“.
 
Bibliografie:
 
Nicolae Ciachir, „Istoria relaţiilor internaţionale de la Pacea Westfalică (1648), până în contemporaneitate (1947)”, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1998, p. 245
 
Marian Sârbu, „Marina Română în Primul Război Mondial 1914 - 1918, Constanţa, Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, 2002
 
Valeriu Seredan, „Garda Naţională a Marinarilor din Pola şi descompunerea marinei austro-ungare”, Bucureşti, Librăria Pavel Suru, Calea Victoriei nr. 85, 1922
 
„Revista de Istorie”, nr. 11, tom 31, noiembrie 1978
 
„Ziridava”, XVIII, 1993, Publicaţie a Muzeului Judeţean Arad
 
Sursa foto: www.Europeana 1914-1918
Fototeca Complexului Muzeal Arad
 
Despre Marian Moşneagu 
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016). 
 
Citeşte şi: 

Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Interviu online cu comandor (r) Marian Moşneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci şi un standard de viaţã” (galerie foto)

Lumea marinarilor
 
Timonierul În graţiile şahinşahului Iranului (galerie foto)
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii