Profesorul președintelui O noapte la Constanța (galerie foto)

Într-un fel, pot spune că sunt complice la apariția memoriilor sale. În 2008 i-am inclus biografia, la loc de cinste, în „Dicționarul marinarilor români”¹. Apoi, în ultimii trei ani l-am vizitat de câteva ori și chiar i-am propus un plan al viitoarei sale lucrări autobiografice. Pierzându-mi urma, în cele din urmă, comandorul în retragere prof. univ. ing. Stelian Melinte a preferat-o drept confident pe scriitoarea Diana Dobrița Bîlea. Pe 13 mai 2019 ne-am regăsit și am intrat în posesia unui exemplar. Cu dedicație. Și cu mulțumiri pentru această provocare...
 

 

Armata, de la îndatorire la profesie

 
După absolvirea școlii generale, Stelian Melinte a urmat, ca și frații săi, Liceul „Aurel Vlaicu” din București. Aici a avut dascăli renumiți, printre ei numărându-se eseistul aromân Sterie Diamandi, la Filosofie, profesorul Abraham Hollinger, la Matematică, cărturarul Ilie Saraș, la limba franceză, celebrul Alexandru Graur la limba română și regizorul de teatru Constantin Dinischiotu, ca pedagog.
 
„A trebuit să las Ghineștiul, școala unde fusesem director și oamenii de care mă atașasem acolo pentru că am fost luat în armată. Astfel, am fost încorporat la Giurgiu, la o unitate de marină, la transmisiuni. Era o unitate pentru soldați cu liceul terminat. Condițiile erau relativ satisfăcătoare. Dormeam în barăci, chiar pe malul canalului, pe o limbă de pământ. Mâncarea era proastă. Îmi amintesc că ni se servea des arpacaș, căruia noi îi spuneam „coliva lui Stalin”, cu marmeladă. Cât am avut bani, n-am mâncat nimic acolo. Îmi cumpăram pâine albă și rahat și făceam sandvișuri. Pe urmă, am fost nevoit să mă acomodez și cu mâncarea de la cazarmă.
 
În apropiere de Crăciun, a venit la mine fratele Corneliu cu un geamantan de mâncare. Îmi pusese mama în el toate bunătățile specifice Crăciunului și tot ce știa că îmi place mie. Am lăsat geamantanul în dormitor și fratele meu, care era îmbrăcat în uniformă de sublocotenent pentru că lucra ca meteorolog la aeroport în București, a putut să mă învoiască să ies. Am plecat cu el la restaurant, să-mi facă cinste, mai ales că fusese și ziua mea de naștere (8 decembrie - n.n.). Am petrecut bine la restaurant, dar, când m-am întors, am constatat că valiza era complet goală. Colegii mei devoraseră totul din ea. Nu mi-au lăsat nici măcar o firimitură de pâine.
 
Acolo, lângă canal, ne încălzeam cu lemne, cu niște metri pe care noi trebuia să îi aducem din port, de la o distanță de 4-5 kilometri. Era foarte frig, nu aveam mănuși. Puneam câte doi metri pe umăr și așa parcurgeam acea lungă distanță până la barăcile noastre. Frigul ne pătrundea în măduva oaselor și când trebuia să facem planton. Rolul nostru acolo era să urmărim nivelul de creștere sau de scădere a apei. [...]
 
La un moment dat, am fost selectați o sută și ceva de soldați pentru a merge la București, la Școala de specialiști. Nu am fost cazați în unitate, ci într-o fostă stațiune de tractoare, pe strada Babadag. Acolo am avut un nou comandant, unul activ, față de cei trei rezerviști pe care îi aveam la Giurgiu. Acesta era locotenentul Corneliu Enăchescu, amiral acum, fost șef al Casei Pensionarilor din Constanța. De aici, am fost triați vreo douăzeci de oameni pentru cursuri la București, să învățăm limba rusă. Tocmai murise Stalin și a trebuit să facem de gardă la portretul lui. Era în anul 1953. A doua zi de dimineață am plecat la București la cursurile de limba rusă. Am fost cazați la Cazarma de Cavalerie Malmaison, pe strada Plevnei, la numărul 137, care a servit și ca închisoare de tranzit, unde au fost anchetate cu brutalitate de către Securitate elite românești precum Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Corneliu Coposu, Constantin Noica, Ion Pillat și alții. Tot în incinta cazărmii am făcut și cursurile de limba rusă.
 
Am apucat și cel de-al IV-lea Festival Internațional al Tineretului și Studenților, desfășurat la București în zilele de 2-16 august 1953. Acest tip de manifestări făcea parte dintr-o amplă acțiune propagandistică, desfășurată sub auspiciile Uniunii Sovietice, prin organizații-paravan, precum Federația Mondială a Tineretului Democrat și Uniunea Internațională a Studenților. Colegii mei erau nevoiți să iasă în oraș, deci și la festival, în uniformă. Dar eu mergeam acasă la părinți și mă schimbam în civil. A fost plăcut pentru că ne-am întâlnit și am vorbit cu franțuzoaice (sic!) și cu alte fete interesante din România sau din alte țări.
 
La sfârșitul cursurilor, am susținut un examen și am făcut vizite medicale extrem de amănunțite. Începuse să se dea permisii și plecau mereu grupuri de câte patru-cinci, care nu se mai întorceau. Până la urmă, am plecat la Leningrad doar o mână de oameni.
 
Cu vreo săptămână înainte să luam drumul Leningradului, am primit și eu o permisie de 5 zile. M-am dus acasă la părinți și m-am pregătit în vederea plecării la Sankt Petersburg. Când m-am întors în cazarmă, am fost anunțat că trebuie să ajung la minister. Între timp, ne-au fost aranjate hainele, costumele pe care urma să le îmbrăcăm pentru Leningrad. A venit un autobuz, ne-a luat și ne-a dus la Ministerul Apărării. Am stat acolo vreo trei ore. Eu am fost numit secretar UTC. Ne-au dat pașapoarte, apoi ne-au plimbat vreo două să vedem Bucureștiul, și era o favoare mai ales pentru cei care nu îl cunoșteau, nefiind bucureșteni. În timpul acesta, ne-au fost pregătite geamantanele, nu le-am făcut noi. Ai mei mă așteptau să mai trec pe acasă, dar n-am mai putut s-o fac. Am fost duși la gară, de unde am luat trenul spre Ungheni-Iași-Kiev.
 
Când am trecut granița, ne-a așteptat un ofițer rus, care ne-a plătit masa la vagonul restaurant și ne-a dat bani de buzunar. De la Kiev, am plecat mai departe la Leningrad, drum pe care l-am făcut în trei zile. Am avut cușete de dormit, așa că am stat îmbrăcați în pijamale până locul de destinație.”².
 

Vedetă la Leningrad

 
„Am ajuns la Școala Superioară de Ingineri Marină din Sankt Petersburg sau Leningrad, cum i se spunea atunci, în perioada sovietică, orașului fondat în 1703 de țarul Petru cel Mare. Școala a durat șase ani, timp de care îmi aduc cu drag aminte. Eram studenți veniți din foarte multe țări comuniste, precum România, Polonia, China, Bulgaria, Vietnam, Albania și Coreea de Nord. Studiam separat însă, pe națiuni: românii cu românii, rușii cu rușii, bulgarii cu bulgarii și așa mai departe. În grupa noastră, de exemplu, fiind doar cinci români, eram numai cinci colegi. Profesorii ne respectau cum n-am mai văzut prin alte părți. Când ne întâlneam cu ei, la cursuri sau în afara acestora, dădeau întotdeauna mâna cu noi și la venire, și la plecare.
 
La noi, la Castelul Inginerilor - unde câțiva membri ai Filarmonicii din Sankt Petersburg cântau cântece americane ultramoderne în timpul seratelor dansante -, veneau și fete de la alte facultăți cu care ne plăcea să dansăm, să râdem, să discutăm. Interesant era faptul că aceia care doreau să ajungă la Castel puteau s-o facă doar trecând peste un pod fix, clădirea fiind înconjurată din toate părțile de apă. Aparținuse unui țar care preluase de la alții această metodă destul de eficientă de apărare, podul fiind rabatabil pe vremea respectivului conducător rus. Cântam pe vremea aceea muzică ușoară și clasică, atât cu români, cât și cu colegi străini. Una dintre piese se numea „O noapte la Constanța”, pe care o cântam în duet cu o studentă din România.
 
La Televiziunea Rusă am cântat când România încă nu avea o televiziune a sa (se știe că prima transmisie de televiziune în România s-a făcut la data de 21 august 1955 și că Televiziunea Română a început să emită propriu-zis de la 31 decembrie 1956, într-un studio improvizat din cartierul Floreasca). Aveam des spectacole la diverse case de cultură, chiar și din localitățile limitrofe Leningradului, ceea ce făcea ca o grămadă de fete să se țină după noi pentru a ne asculta și admira. Se interesau pe unde urma să cântăm și le vedeam mereu printre spectatori.
 
Sigur că la vârsta aceea era ușor să te îndrăgostești. Cântam despre dragoste și era normal să vrem s-o trăim cât mai des și cât mai intens. Și dacă tot am atins acest punct sensibil, dragostea, îmi face plăcere să evoc o fată pentru care mi-a bătut inima destul de tare. Nu știu care au fost motivele pentru care m-am îndrăgostit atât de repede de ea și nici de ce am iubit-o atât de mult. Era interesantă și fermecătoare fără să fie vreo mare frumusețe. Blondă, cu ochii ca seninul cerului, cu trăsături comune și o atitudine ușor băiețoasă, mă emoționa de câte ori o vedeam. Fiorii se aflau la ei acasă în sufletul meu și eram dornic să-i împărtășesc cu o fată care să rezoneze și să vibreze la tot ceea ce simțeam eu. Am cunoscut-o la București și o chema Nina Țuțuianu. Stătea în bloc cu mine. Era atletă de performanță, campioană națională la 400 și 800 metri plat. Atunci, eram convins că mă iubește așa cum o iubeam și eu, altfel n-ar fi durat mai bine de doi ani legătura noastră. Și probabil că ar mai fi durat dacă nu s-ar fi întâmplat ceva care să-mi schimbe total părerea despre ea și dorința de a continua relația. Când am venit în vacanță de la Leningrad, am aflat că în timpul unui cantonament ea s-a cuplat cu un sportiv. Imediat ce ne-am revăzut, i-am spus că am aflat despre infidelitatea ei și, ca urmare, o părăsesc. N-a vrut să accepte în ruptul capului despărțirea noastră. [...]
 
În primii doi ani ai studenției mele la Leningrad, am cunoscut trei fete, două rusoaice și o ucraineancă. […] Tot la Leningrad, cum nu duceam lipsă de admiratoare, în calitatea mea de interpret de muzică, două fete românce pe care le cunoșteam destul de bine fie m-au căutat dinadins, fie doar întâmplarea ori Providența le-a împins să-mi iasă în cale și mi-au făcut cunoștință cu o poloneză. Tocmai făcusem un duet excepțional cu un bulgar, eu tenorul, iar el baritonul, și cântasem, în rusă, cântecul „Marinarii” compusă de Konstantin Vilboa, un compozitor autodidact care a compus vreo 400 de piese corale, solistice, instrumentale și trei opere, dintre care una, „Natașa”, s-a jucat pe scena Sankt Petersburgului. Konstantin Vilboa era bun prieten cu marele compozitor Mihail Ivanovici Glinka, cel care a fost „creatorul operei basm, al operei epice și legendare, al romanței ruse și al primei creații simfonice ruse”, după cum au scris George Pascu și Melania Botocan în Carte de istorie a muzicii (vol. I, Editura Vasiliana ’98, Iași, 2003).
 
Poloneza, care mi s-a recomandat cu numele de Halina, micuță, frumușică, foarte elegantă, de o cochetărie cum nu mai văzusem până la ea, era studentă la Finanțe și Credit. Ne-am plăcut din primul moment. Am început să frecventăm împreună spectacole, piese de teatru, balet, operă și ne-am cunoscut din ce în ce mai bine. De ziua ei, pe 8 aprilie, am comandat la cea mai importantă florărie din oraș o tuberoză mare, care a costat bursa mea pe o lună. Foarte scumpă. A rezistat în ghiveci o jumătate de an. Tot căminul se mira văzând mesagerul de la florărie cu acea floare extraordinar de frumoasă. Seara, mi-a sărit în brațe imediat ce ne-am întâlnit, de bună seamă fiindcă era mulțumită de floarea uriașă primită, apoi ne-am dus la restaurant să sărbătorim frumosul eveniment.
 
Când ne-am convins amândoi că eram făcuți unul pentru altul, am hotărât să ne căsătorim. Eu eram în anul III de facultate, iar ea, în anul IV. Am avut nevoie de aprobare de la prezidiul Marii Adunări Naționale din România pentru a ne putea căsători. A durat câteva luni până ce a venit aprobarea din țară. Cum amândoi eram străini, departe de familiile noastre, am făcut căsătoria civilă chiar la Leningrad, avându-le drept martori doar pe colegele ei, ai mei nefiind învoiți să asiste la cununie pentru că, fiind puțini în grupă, doar cinci incluzându-mă și pe mine, după cum am mai spus, nu s‑ar fi putut să se mai facă școală în ziua aceea. M-am dus la cununie cu haina militară, exact așa cum plecasem de la școală.
 
Fiind căsătoriți, de la institut de la ea ni s-a repartizat o cameră doar pentru noi, în care am stat până când ne-am găsit o gazdă prin intermediul unei studente din Germania, Renata. Oricum eu veneam acolo doar seara, toată ziua având cursuri și ore dedicate pregătirii școlare. Halina avea de făcut doar patru ani și jumătate de școală, în timp ce studiile mele au durat șase ani. Seara, după cununie, toți colegii mei și câteva fete, colege de-ale ei, ne-am strâns în această cameră pentru a sărbători evenimentul. Cumpărasem icre negre și șampanie, Fetească de-a noastră, am cântat, am dansat și ne-am simțit bine. După ce Halina a terminat facultatea, s-a întors în Polonia și a rămas acolo până când am terminat și eu școala. Dragostea noastră a fost adevărată și puternică, a rezistat timpului îndelungat în care nu ne-am văzut. Am reușit, astfel, să contrazicem maxima care spune că „Ochii care nu se văd se uită”. Noi nu ne-am uitat, ci ne-a fost dor tot mai tare unul de altul.
 
Tata și mama n-au știut de isprava mea decât atunci când s-au trezit cu mine și cu Halina la ușă. Bineînțeles că au fost foarte mirați să afle că m-am căsătorit, și nu cu o româncă, ci cu o străină. Au acceptat-o însă cu toată dragostea și chiar din primele momente. Halina era întotdeauna îmbrăcată foarte bine, impresiona cu aparițiile ei, se vedea cât de colo că provenea dintr-o familie înstărită. Nu aveai cum să n-o remarci și nici cum să spui că nu-ți place. Nu știu ce impresie i-au făcut ai mei ei, casa și bunurile noastre fiind mult mai modeste decât ale lor, dar asta era situația. Nu s-a lamentat și nici nu a făcut vreodată o remarcă la adresa situației financiare a familiei mele și asta mi s-a părut normal și civilizat pentru o fată educată ca ea.”³.
 

Început de carieră la Brăila

 
„Am absolvit Școala Superioară de Ingineri Marină în anul 1958. Festivitatea a fost extrem de simplă, aproape insignifiantă. Examenul de licență a fost însă destul de dur. Comisia de examinare era formată din 18 profesori, toți oameni cu greutate. Erau generali, amirali, savanți, academicieni, directori de șantiere, ingineri specialiști cunoscuți pentru performanțele lor. Am avut 13 întrebări și m-am descurcat foarte bine cu toate. Examinarea se făcea, ca și cursurile, în limba rusă. În timp ce eram interogat, lucrarea mea de licență, la care desenele erau realizate în tuș și în format mare, trecea de la un examinator la altul. Îmi dădeam seama că apreciau lucrarea după cum dădeau din cap și vorbeau între ei.
 
După absolvire, m-am întors în țară. De la Comandamentul Marinei Române am fost repartizat ca reprezentant militar la Șantierul Naval de la Brăila. Comisia Militară din Brăila era condusă de căpitanul de rangul 1 [Mihail] Gronov, un om foarte cumsecade. A fost o perioadă foarte interesantă pentru că aici am învățat multe. Căpitanul de rangul 1 Gronov ținea foarte mult la mine și mă aprecia. Șantierul era condus de ofițeri ingineri din Marina Militară. Directorul general al șantierului era căpitanul de rangul 3 ing. Neculai Hîrjeu, în prezent viceamiral. În conducerea șantierului se mai aflau: căpitanul de rangul 3 ing. Rădulescu, căpitanul de rangul 3 ing. Constantin Olaru. Stăteam la București și veneam la Brăila doar când era nevoie de mine și cât timp era nevoie, uneori o săptămână, alteori, două, cât dura recepția navei. Aveam la dispoziție șofer și mașină, un Opel Olympia, cu care mergeam inclusiv la teatru. M-am simțit mare, doar eram locotenent major! Când veneam la Brăila, luam caietul de sarcini și făceam tot ce trebuia, adică făceam recepția, reparam nava, stabileam: aici e bine, aici nu-i bine, trebuie să terminăm în atâtea zile etc. În cadrul șantierului, care era condus de Marina Militară, lucrau mai mulți ofițeri ingineri. Îmi amintesc că într-o zi, reprezentantul militar al șantierului, Gronov, i-a chemat la ordin pe toți mai-marii șantierului și i-a beștelit furtunos pentru că nu făceau lucrările la timp pentru Marina Militară. Șantierul Naval Brăila a fost locul unde m-am familiarizat cu profesia mea și unde am căpătat cunoștințe prețioase pe care le-am folosit apoi ori de câte ori a fost nevoie pe parcursul întregii mele cariere.”⁴.
 

Între Sulina și Tulcea                                                                               

 
„De la Brăila, am fost transferat în 1959 ca locotenent inginer, specialist electromecanic, la Divizionul Nave Auxiliare din Sulina. Soția mea, Halina, a stat vreo două luni la București, timp în care eu am făcut naveta, apoi am luat-o cu mine la Sulina. Am locuit vreo lună la hotel, apoi am stat în gazdă la cineva. Cum era foarte isteață, fără să intervină cineva pentru ea, a reușit să se angajeze singură mai întâi la bancă, apoi la Inspectoratul de Statistică din Tulcea. Pe lângă faptul că era foarte bună în meseria ei și, deci, apreciată la locul de muncă, se remarca și prin corectitudine și prin neînduplecarea cu care își susținea punctele de vedere. S-a făcut imediat respectată prin acest mod onest și aspru al ei de a fi și nu a avut probleme. A avut un salariu bun. La Tulcea, am stat din nou la hotel, apoi ni s-a dat o garsonieră în centru pentru care am plătit chirie și pentru care am fost destul de mulțumiți.
 
La scurt timp după ce ne-am mutat în casă nouă, a rămas însărcinată... Fetiței i-am pus numele Aurora și astăzi, ca și în fiecare secundă a vieții mele, este și va fi lumina ochilor mei și bucuria cea mai înaltă pe care o poate avea o ființă omenească. La Sulina, am fost transferat ca șef electromecanic la Divizionul Dragoare de Radă, unde am lucrat în perioada 1961-1963.
 
Îmi amintesc că se punea problema realizării ultimului dragor de radă, după un proiect rusesc, la Șantierul Naval din Galați. În comisia de recepție am fost numit și eu. A venit o notă telefonică de sus ca noi, comisia, să mergem la Galați pentru recepția dragorului prin septembrie sau octombrie. Din comisie mai făceau parte, pe lângă mine, locotenentul major Gheorghe Cioenaru, locotenentul major Dorel Ștefănescu și alți doi, eram vreo cinci specialiști, fiecare pe specialitatea lui. Nu ne-am dus la timp, comisia adică, și nava aștepta recepția. De asemenea, de la București au mai venit câțiva specialiști, dintre care îmi amintesc de căpitanul de rangul 3 ing. Nicolae Luca și de căpitanul de rangul 3 ing. Bujor Crețu.
 
În sfârșit, am ajuns la Brăila să facem recepția navei. Eu am fost chemat să văd și un motor auxiliar. Am observat că acesta era fisurat (chiulasa). Era periculos și n-am putut să fiu de acord să rămână. Am spus că e nevoie de un alt motor, ceea ce i-a supărat pe mai-marii șantierului pentru că, în felul acesta, nu se mai făcea planul, știut fiind că pe timpul comunismului realizarea planului era sfânt. A fost scandal și pe plan local, dar și mai sus, până la guvern, dar eu n-am renunțat la părerea mea. Am argumentat că proiectele n-au fost făcute bine, pentru că cei care le-au realizat n-au ținut cont de realitatea tehnică la care trebuiau să se adapteze. Abia în anul următor a fost adus un motor nou din Rusia, care era în regulă. Doar atunci am semnat pentru recepția navei. Interesant este că mai târziu am fost numit chiar eu șef mecanic pe această navă care avusese probleme cu motorul defect. Dacă atunci aș fi semnat recepția, gândiți-vă ce greutăți aș fi avut acum pe nava aceea!
 
După alți vreo doi ani, adică în 1965, am fost trimis ca specialist electromecanic la Vedete Dragoare Fluviale. Aici au fost ceva probleme. Cum vedetele erau din lemn, iarna, ca să nu se deterioreze din cauza înghețurilor, se scoteau din apă și se fixau la un metru deasupra apei, la mal. Erau construite din două straturi de lemn și un strat din pânză cauciucată, iar la exterior, protecția se făcea cu o vopsea specială numită clorcauciuc. Scoaterea vedetelor din fluviu și ridicarea lor nu era deloc o treabă simplă. Ani de zile, de acest lucru se ocupa Șantierul Naval din Galați, care avea specialiști, mașini și utilaje speciale servirii acestui scop. Odată cu dezvoltarea Șantierului Galați, acesta n-a mai avut posibilitatea să mai execute ridicarea navelor, din cauza spațiului limitat. A trebuit să ne ocupăm noi, având în schimb utilajele și mașinile lor. Am fost numit eu de către comandantul Marinei, viceamiralul ing. Grigore Marteș, să mă ocup de această problemă. Eu am raportat comandantului că nu avem materialele și dispozitivele necesare pentru ridicarea navelor.
 
Într-una din zile, a venit de la Mangalia o vedetă rapidă și am plecat la Galați pe șantier împreună cu comisia care trebuia să rezolve problema materialelor. Ei au intrat la directorul general al șantierului, iar eu m-am dus pe șantier să vorbesc cu cei de la cală. Șeful calei mi-a spus că au echipamentele necesare și mi-a promis că mi le va da a doua zi. Cei din comisie au ieșit șifonați pentru că nu au obținut aprobarea de la directorul general. Dar eu le-am spus că putem rezolva și le-am povestit ceea ce am vorbit cu șeful calei. A doua zi am venit cu un șlep și cu militari pentru ridicarea materialelor necesare și ne-am întors la Tulcea. Coordonarea membrilor echipei și sincronizarea lor trebuia să fie perfectă. O sanie era așezată sub vedetă, apoi aceasta era legată la pupa și la prova cu parâme și trăgeam de sanie dintr-un anumit unghi. Trebuia să stau în apa cumplit de rece până la brâu, pentru a putea dirija această operațiune de mare responsabilitate. Vedetele ajungeau pe niște cricuri speciale și de aici erau urcate apoi cu ajutorul unor scripeți. Ca să rămână fixate, băgam sub ele niște lemne numite tacoci. O vedetă avea 80 de tone și, cum divizionul dispunea de opt vedete, operațiunea a trebuit să fie repetată pentru toate aceste nave, câte una pe zi. Au fost economisiți, astfel, o grămadă de bani.
 
De asemenea, o altă problemă a fost pe șantierul din Tulcea, cu ridicarea pe cală. Într-una din zile, șantierul a lansat o navă-dormitor. În timpul manevrelor, s-a rupt parâma, nava-dormitor s-a răsucit și a lovit nava-vedetă la numărul tactic, producând o gaură considerabilă. Toți ne-am întrebat: „- Și acum ce facem?”.
 
Am raportat situația la Comandament la Mangalia și am fost numit eu președinte al comisiei de constatare a avariei. Am scris documentul și am trimis un maistru cu documentația de constatare la Comandamentul Marinei Militare la Mangalia. Apoi am reparat nava, astfel încât nu se mai cunoștea absolut nimic. După reparație, a venit locțiitorul șefului Direcției Tehnice, căpitanul de rangul 2 sau 3 Nicolescu Titu, și a stat neclintit timp de trei ore ca să vadă dacă nava lua apă. Bineînțeles că nu lua apă. S-au iscat însă discuții: „- Cine-i vinovatul? Cine trebuie să plătească paguba?”.
 
Am întocmit un raport cu concluziile mele, în care specificam că fusese o treabă de forță majoră și că n-a fost o greșeală propriu-zisă a cuiva. S-a plimbat acel raport de constatare vreo câteva săptămâni de la unii la alții pentru că nu îndrăzneau să-l prezinte comandantului Marinei Militare, viceamiralul ing. Grigore Marteș. După vreo lună, a venit în inspecție la Divizionul nostru Vedete Dragoare Fluviale o comisie de control, printre care se afla și specialistul cu Navigația al Marinei Militare, căpitanul de rangul 1 ing. Corneliu Enăchescu și mi-a zis: „- Uite, mă Stelică, mi-a dat Titu actul ăsta!”.
 
Titu Nicolescu cerea să se schimbe în actul de constatare cauzele producerii avariei la nava reparată (pentru a plăti cineva reparația). M-am uitat pe actul respectiv și i-am răspuns domnului căpitan de rangul 1 ing. Enăchescu: „Dacă vrea Titu să schimbe ceva, să schimbe el. S-a făcut treabă bună, nu-i nevoie de nicio schimbare!”. Și, în sfârșit, după alți doi ani, am fost numit șeful Docului Plutitor DP-80 Tulcea (1966), apoi șeful Atelierului Plutitor AP-126 (1966-1968).
 
Comandantul Marinei Militare, viceamiralul ing. Grigore Marteș m-a delegat, pe când eram încă specialist la Vedete Fluviale, să merg și eu la Brăila să preiau un doc plutitor (DP-80). Acolo, am făcut recepția și reparațiile corespunzătoare pentru asigurarea etanșeității compartimentelor docului. Am învățat manevrele de ridicare și scufundare a docului, care era de producție austriacă, și l-am adus cu noi la Tulcea. Acesta era folosit pentru transportul mașinilor agricole de pe un mal pe altul al Dunării. La Tulcea, i-am învățat pe maistrul Ioan Chirică și pe salariatul civil Vrânceanu manevra docului.
 
Odată, comandantul Divizionului Vedete Dragoare Fluviale, căpitanul de rangul 1 Vasile Nedelea, un comandant destoinic de altfel, a dorit să facă el manevra de ridicare pe doc a navei dragoare. Numai că a făcut-o greșit și a intrat cu numărul tactic în prova docului, care era destul de dur. Au înghețat toți cei prezenți la operațiune. I-am încurajat pentru că îmi venise în cap o idee: „- Stați puțin, că se rezolvă!”. Am pus o tendă peste locul avariei pentru a nu putea fi observată problema, iar a doua zi am vorbit cu directorul șantierului naval pentru reparație. S-a rezolvat. Era acolo un anafor, trebuia ținut cont de el la efectuarea manevrelor. Comandorul Vasile Nedelea ignorase sfatul meu de a lăsa nava pe curentul apei și a greșit.
 
Într-una din zile, la clubul unde eram eu șef, s-a pierdut o dragă în timpul unui exercițiu militar. Era foarte periculos pentru că, dacă ar fi întâlnit vreo navă în cale, ar fi scufundat-o. După o noapte de căutări și după toate problemele și grijile pe care ni le făcusem din această cauză, am găsit a doua zi dimineață draga înfiptă într-un mal. A fost mare noroc că nu s-a întâlnit cu nicio navă, altfel ar fi fost prăpăd.
 
Din ordinul lui Hîrjeu, care ajunsese șef de departament în cadrul Direcției Tehnice și de Înzestrare a MApN, s-a dispus mutarea vedetelor dragoare de la Tulcea la Giurgiu. Șeful Direcției Tehnice a Marinei Militare, căpitanul de rangul 1 ing. Constantin Olaru, a luat mai mulți specialiști marinari, printre care și pe mine, pentru a evalua situația de la locul unde se voia mutarea navelor. Am urcat în patru mașini mici și am ajuns la Giurgiu, exact pe acea limbă de pământ unde făcusem eu armata, adică pe Canalul Plantelor. N-am fost de acord cu locul respectiv și am argumentat de ce, mai ales că participasem la construcția acelor nave și le cunoșteam foarte bine. Constantin Olaru m-a ascultat cu atenție și a ținut cont de sfaturile mele. S-a renunțat la acel loc îngust, alegându-se apoi un spațiu adecvat din toate punctele de vedere. Reparațiile anuale ale navelor s-au făcut mai întâi la Tulcea, apoi la Giurgiu. […] Am lucrat și locuit la Sulina și la Tulcea până în anul 1968.”⁵.
 

Mentor la Școlile Marinei

 
„Prin luna februarie a anului 1968, s-a hotărât să ajung la catedră, pe temeiul că am vocație de pedagog și cunoștințe prețioase pentru a le transmite noii generații aspirante să dobândească statutul de ingineri marinari. Trecuse primul semestru al anului universitar. În prima zi, m-am prezentat la Școala Superioară de Marină, astăzi Academia Navală „Mircea cel Batrân” din Constanța, comandant fiind căpitanul de rangul 1 ing. Ilie Ștefan, care mă cunoștea deja pentru că mă întâlnise la Tulcea, la Brigada Fluvială. Mi-a spus doar atât: „- Melinte, te rog să-i înveți carte!” Și asta am făcut timp de peste douăzeci de ani. [...]
 
De-a lungul carierei mele de dascăl, m-am străduit să fiu bun. Bun din toate punctele de vedere cerute de această frumoasă profesie. [...] Astfel, prima Notă de curs am scos‑o eu și am fost recompensat cu o sumă de bani. După mine, au început să apară o avalanșă de cărți și de autori competenți, dar aceștia nu au mai fost plătiți, realizarea notelor de curs intrând în îndatoririle profesorului. Am predat 11 discipline pentru câteva mii de studenți de la facultățile de Navigație și de Electromecanică. În anii 1986 și 1987 am fost șef Catedră Motoare la Școala de Maiștri Militari de Marină, iar începând cu anul 1988, am fost numit în funcția de șef de atelier în cadrul Bazei de Reparații Nave.
 
Bineînțeles că, pe lângă grija pentru pregătirea educațională, m-a preocupat în mod permanent și dorința de a îmbunătăți baza materială existentă a învățământului de marină. În acest scop, la Școala de Maiștri am întocmit documentațiile aferente pentru realizarea unor laboratoare de specialitate, precum laboratorul motoare navale, laboratorul de frigotehnică, laboratorul de electrotehnică, poligonul de vitalitate. Iar la Academie am fost numit ofițer inginer responsabil cu munca de invenții și inovații, prin cumul. Prin această muncă am dezvoltat baza materială a Academiei, înființând o serie de laboratoare importante, precum primul laborator fonic de învățare a limbilor străine, laboratorul de termotehnică, laboratorul de rezistența materialelor, laboratorul de mașini electrice, laboratorul de automatizări. M-am ocupat, de asemenea, de programarea învățământului în urma unui curs pe care l-am efectuat la București timp de trei luni. [...]
 
Am susținut și publicat peste 30 de comunicări științifice în cadrul Institutului Politehnic București, Institutului Național de Motoare Termice, Academiei Tehnice Militare și Institutului de Marină „Mircea cel Bătrân”. Dintre cele mai notabile, menționez: Stabilirea numărului optim de trepte de preîncălzire a apei la instalațiile de forță cu abur navale; Efectuarea calculului de verificare la rezistență a bielei M.A.I. cu ajutorul calculatorului; Considerații privind influența camerei de ardere a M.A.I. asupra procesului de ardere; Metoda de diagnosticare a uzurii perechii cămașă-piston la motoarele Diesel; Noi relații pentru calculul pierderilor de căldură și a eficienței termice la rețelele termice de la nave; Influența depunerilor cărbunoase pe cămașa cilindrului asupra uzurii perechii cămașă-piston la motoarele Diesel; Optimizarea procesului tehnologic de construcție a navelor tip V.T. cu aripi portante prin metoda PERT.
 
În anul 1987, am fost detașat la Întreprinderea Electrocentrale Rovinari - Gorj pentru a executa următoarele studii de specialitate: Aportul hidrocarburilor în procesul de ardere la generatoarele de abur tip „Benson” din Centrala termo-electrică Rovinari; Cauzele producerii spargerilor țevilor la generatoarele de abur tip din Centrala termo-electrică Rovinari. Ca palmares personal în beneficiul învățământului de marină, au existat 25 de invenții și inovații brevetate, printre care: Instalație de alarmare a corpului de gardă (1964); Instalație electrică pentru primă aprindere (1965); Dispozitiv pentru reprezentarea grafică a diagramei de distribuție a aburului la mașina cu piston (1967); Montarea și punerea în funcțiune a motorului M-503 în laborator (1982); Lansarea cu aer comprimat a motorului MB-820 în condiții de laborator (anul 1983); Poligon de vitalitate (1985) și altele.
 
În urma unor nevoi stringente privind pregătirea cadrelor militare - maiștri, ofițeri - și a militarilor în termen, am înființat Poligonul de vitalitate la Școala de Maiștri Militari de Marină, destinat antrenamentului și verificării studenților în dobândirea, menținerea și perfecționarea deprinderilor și competențelor pentru stingerea incendiilor de diferite tipuri, atât la interior, cât și la exterior, pentru astuparea găurilor de apă de diferite dimensiuni și cu folosirea diferitelor materiale și mijloace de vitalitate etc. Pentru realizarea acestui poligon a fost recuperată o navă scufundată a Institutului de Cercetări Marine. Nava a fost tăiată sub apă pe bloc-secții și a fost ales în mod special compartimentul mașini al navei.”⁶.
 

Studentul său preferat

 
„Printre studenții mei care au ajuns nume grele la nivel național se numără și Traian Băsescu, primar al Capitalei în perioada 26 iunie 2000 - 20 decembrie 2004 și președinte al României timp de zece ani, din 21 decembrie 2004 și până pe 21 decembrie 2014. Sunt mândru că i-am fost profesor, la Facultatea de Navigație, Secția Comercială, în perioada 1972-1976.


 
Mi-l amintesc bine pe studentul Traian Băsescu. Era un tânăr plăcut la înfățișare, de statură medie, cu ochii verzi-albaștri și păr închis la culoare. La învățătură, nu era primul, dar se remarca prin tot ceea ce făcea. Era mereu plin de inițiativă, energic, un fel de lider între studenți și deosebit de respectuos cu profesorii lui, dar și cu colegii. A rămas la fel de respectuos și după ani și ani, căci și-a dat seama că nu numai datorită calității minții sale a ajuns la vârful societății românești, ci și datorită dascălilor care l-au îndrumat în studenție. La întâlnirile noastre aniversare, care se fac din cinci în cinci ani, Traian Băsescu nu lipsește niciodată. Vine însoțit de soția lui, Maria, cu care se comportă impecabil, dovedindu-se un familist convins. Am avut întotdeauna senzația, avându-i atât de aproape în fața ochilor pe amândoi, că Maria Băsescu, cu blândețea și înțelepciunea ei, a stat cumva la baza ascensiunii extraordinare a omului politic Traian Băsescu. Ea îl liniștea și îi dădea totodată curaj și încredere în sine însuși. De altfel, se și spune că în spatele unui bărbat puternic se află o femeie și mai puternică. Așa este Maria Băsescu, o femeie puternică, deși o vedem mereu tăcută și suavă ca un boboc de trandafir care stă să înflorească.
 
La a 35-a aniversare după terminarea facultății, am fost invitat și eu, ca de obicei. Nu știu de ce eram mai puțini profesori decât ar fi trebuit. La această adunare mai specială, Traian Băsescu m-a recunoscut, ne-am strâns mâinile, am vorbit, am depănat cu plăcere amintiri. M-a surprins că își amintea atâtea lucruri din studenția lui. Și-a adus aminte și de examene. Își amintea și ce l-am întrebat la oral sau că odată i-am atras atenția și astfel a luat notă mare. M-a rugat, ca și pe ceilalți, așa cum o făcea întotdeauna când ne întâlneam, să-i spun Traian și nu domnule președinte (sau domnule primar general pe când era primarul general al Capitalei). Când am auzit că a devenit președintele României, i-am trimis imediat o scrisoare de felicitare, deși eram în Danemarca, la fiica mea.
 
De remarcat că, la aceste întâlniri aniversare nu s-a discutat niciodată politică, deși tentația ar fi fost mare avându-l în centrul nostru pe Traian Băsescu. Din partea lui, nici vorbă să inițieze astfel de discuții. Politica rămânea la ușa salonului în care avea loc festivitatea, iar înăuntru rămâneau doar voia bună, amintirile răscolite cu drag de toți - foști absolvenți sau profesori -, discuțiile amicale, plăcute. Cred în continuare despre el că are un excelent spirit organizatoric, că este integru și că nu i-a lipsit niciodată curajul să lupte pentru o cauză dreaptă. Ca cetățean al acestei țări, eu n-am avut niciodată ce să-i reproșez. Când ai răspunderi atât de mari, se ivesc întotdeauna și oameni mai puțin mulțumiți, fie pe criterii politice, fie pe rea voință sau pe neînțelegere pur și simplu.
 
Dacă ar fi să trag o concluzie pornind de la cazul lui Băsescu, aș spune că nu toți cei care învață bine pot ajunge buni conducători, organizatori etc. Trebuie să ai în gene, în sânge această vocație, apoi să te perfecționezi continuu, adică să muncești asiduu pentru a fi bun în ceea ce faci, mai ales când ai o mare, mare responsabilitate.”⁷.
 

În loc de epilog                                                          

 
„Se spune că reperele unei vieți trăite cu sens sunt acestea: să plantezi un copac, să faci un copil, să construiești o casă - conchide comandorul Stelian Melinte. Eu am plantat mulți copaci în viața mea, am construit casa din Argeș cu mâinile mele și am minunea mea de copil: pe Aura. Mi-am dorit să fac lumea mai bună și să las în urma mea oameni mai plăcuți lumii și lui Dumnezeu. Dacă am reușit sau nu, o pot spune faptele mele. Dar eu simt că mi-am îndeplinit misiunea pe acest pământ, că mi-am făcut datoria și că mi-am împlinit destinul.” 
 
O biografie și un destin aparte, salutate, de altfel, cu admirație și prețuire, în capitolul „Mărturisiri ale celor ce m-au cunoscut” și de foști comandanți, camarazi sau studenți, printre care amiralul Gheorghe Angelescu, fost comandant al Marinei Militare, viceamiralul (rtr) Petre Zamfir, contraamiralul (r) dr. Eugen Laurian, prof.univ.dr. Octavian Gh. Botez, contraamiralul de flotilă (rtr) ing. Marian Ioan, juristul Nicolae Barbu, primarul comunei argeșene Valea Iașului, comandorul (r) Ananie Gagniuc, prof.univ.dr. Doina Carp, prof.univ.dr. Mariana Jurian și contraamiralul de flotilă (r) dr. ing. Constantin Rusu, președintele Filialei București a Ligii Navale Române.
Să ne bucurăm și să-l felicităm, deopotrivă!
 
Sursa foto: Colecția comandorului în retragere Stelian Melinte. Fotografii selectate din volumul „Viața se trăiește înainte și se înțelege înapoi”, Constanța, Editura Ex Ponto, 2019, cu asentimentul autorului
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:

Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Sărbătoarea Ultimului Tun Salva de la Năvodari (galerie foto)

---

¹ Marian Moșneagu, ,,Dicționarul marinarilor români”, București, Editura Militară, 2008, pp. 305 – 306.
² Stelian Melinte, ,,Viața se trăiește înainte și se înțelege înapoi”, Constanța, Editura Ex Ponto, 2019, pp. 55 – 57.
³ Ibidem, pp. 59 – 70.
⁴ Ibidem, pp. 83 – 84.
⁵ Ibidem, pp. 85 – 91.
⁶ Ibidem, pp. 93 – 103.
⁷ Ibidem, pp. 151 – 152.