Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
05:39 18 09 2021 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Lumea marinarilor O idilă pe „Dacia”. Vasile Dumitrescu, Zaara, Abdul Hamid (galerie foto)

ro

03 Sep, 2021 00:00 1927 Marime text

În anul de grație 1910, pe vaporul de pasageri „Dacia”[1] era îmbarcat ca ofițer maritim II Vasile Dumitrescu. Părinții și natura îi dăruiseră acestui ofițer de marină un chip de bărbat excepțional de frumos, o voce plăcută de tenor și talentul de a cânta la vioară.
Pentru toate aceste alese calități, apropiații îl gratulau cu renumele de Dumitrescu-Artistu, care mai de care întrecându-se să-l invite la petreceri pe fel de fel de nave sau în oraș, printre membrii de familie.



În acele vremuri încă liniștite, vaporul „Dacia” efectua curse regulate pe ruta Constanța – Constantinopol – Pireu – Alexandria și retur.
Într-unul dintre aceste voiaje s-a îmbarcat din Constantinopol pentru Alexandria fata administratorului Palatelor și Domeniilor sultanului Abdul Hamid al Imperiului Otoman. Domnișoara avea doar 18 ani și era neasemuit de frumoasă, înaltă, zveltă și mlădioasă, cu fața alb-rozalie, sprâncene arcuite artistic și ochi negri ca murele.

Sultanul o remarcase și pusese negreșit ochii pe ea, avertizându-i părinții că la vârsta de 19 ani, după ce își va termina liceul, o va lua în haremul său.

În drum spre niște rude, care doreau de mult să o revadă, încântătoarea domnișoară fusese adusă la vapor cu mare alai. La plecarea pasagerului, părinții și persoanele care o conduseseră până la cabina de lux, special rezervată pentru călătoria la Alexandria, s-au debarcat.
Fata a rămas în compania unei mătuși, care de altfel îi purta de grijă și o însoțea pretutindeni. Erau nedespărțite pe puntea de promenadă, la masă și prin saloanele luxosului pasager al Serviciului Maritim Român.


Cânta un matelot la prova...

Se făcuse seară când încă nu ajunseseră în dreptul Insulei Marmara și etrava navei spinteca apa calmă a Mării Marmara așa de spectaculos încât o parte din pasageri se adunaseră la prova să admire splendidul tablou al valurilor provocate de înaintarea navei și cârdurile de marsuini care țâșneau din apă și se luau la întrecere cu „Dacia”, strângându-se apoi înaintea sa, chiar la suprafața apei, în așteptarea aplauzelor spectatorilor de pe punte.

Fiind liber după serviciul de cart, ofițerul II Dumitrescu s-a urcat pe coverta imperială, între bărcile de salvare, însoțit de câțiva prieteni de pe vas, cu vioara sub braț.


Acolo, în apusul soarelui, mângâiat de briza răcoroasă dinspre coasta europeană, Dumitrescu-Artistu își delecta amicii cu arii marinărești, cântate când cu vioara, când cu vocea lui de tenor bun pentru operete.
În timpul acesta, tânăra și frumoasa noastră jupâniță, însoțită ca de obicei de vigilenta sa mătușă, veni și ea pe puntea bărcilor de salvare să se plimbe și să cunoască îndeaproape vaporul. Auzind vocea atât de frumoasă a ofițerului, trecu discret prin fața grupului de marinari care se amuzau la culme în preajma acestuia și se așeză pe o bancă apropiată.

Dumitrescu a observat că fata l-a privit îndelung și-și puse în gând să intre negreșit în vorbă cu juna pasageră. Frumusețea ei fermecătoare începu să-l tulbure și să-l neliniștească întrucâtva.
Seara următoare, sub cerul înstelat al Mării Egee, fata a plecat singură în promenadă. A urcat discret scara care ducea pe puntea imperială și s-a dus țintă între bărcile de salvare, decisă să facă cunoștință cu ofițerul nostru.

Dumitrescu intuise și el că fata nu va ezita să revină acolo îndată ce se va însera, astfel încât făcuse în așa fel încât să fie singur. Cum o văzu, se duse ferm înaintea ei, o salută respectuos cu o reverență demnă de cel mai versat actor și se prezentă cu eleganță. Fata acceptă provocarea și Dumitrescu se oferi să-i prezinte vaporul. Atât așteptase și ea! I-a mulțumit pentru amabilitate și s-a lăsat condusă și sedusă de acesta. Au vizitat nava de la comandă și până la mașini, de unde au revenit pe puntea bărcilor de salvare, așezându-se pe o bancă mai dosnică, loc ideal pentru îmbrățișări amoroase sub clar de lună, înconjurați de orizontul larg, care se pierdea departe, în zarea cenușie a serii.

La prima strângere în brațe, fata aparent voinică simți totuși o moleșeală plăcută, din care se trezi direct în sărutările ofițerului. Mai târziu, când și ea îl strânse în brațe cu o putere aproape bărbătească, Dumitrescu avu ocazia să o admire îndelung. Fata era emancipată și sportivă. Juna simți că ofițerul i se strecoară în inimă și că acolo, în sufletul ei dezarmat, va prinde rădăcini puternice și nu-l va mai putea smulge.

Neîndoielnic, marinarul nostru râvnea să aibă o soție voinică, frumoasă și deșteaptă, așa cum nesperat îi ieșise în cale această nestemată floare din Stambul dar tot el socotea, cu mintea lui înfierbântată, că acest lucru era aproape imposibil. Sub nici un motiv, gândea el, părinții fetei n-ar fi acceptat nici în ruptul capului căsătoria odraslei lor cu un ofițer de marină român, când în fața ei se vor fi prezentat cine știe câți bei sau alți dregători de rang înalt.

Se gândea că amorul platonic cu o fată din înalta societate turcă, aflată mereu în anturajul sultanului, se va sfârși ca orice idilă efemeră și că mai târziu poate nu se vor mai vedea niciodată.

Însă frumoasa din brațele sale vedea lucrurile cu totul altfel, fără ca Dumitrescu-Artistu să știe asta.
În seara următoare s-au întâlnit din nou pe puntea bărcilor de salvare, pierduți în sărutări prelungite, strângeri în brațe și promisiuni fierbinți. Și tot așa, seară de seară, cei doi îndrăgostiți își petreceau timpul la bărci, strânși la piept și contemplând imensitatea apelor Mediteranei și feeria cerului plin de rubine, care păreau să nu aibă nici început și nici sfârșit.

Răpirea din Stambul

La debarcarea în Alexandria, fata îi făgădui că se va întoarce la Constantinopol peste o lună, tot cu vaporul „Dacia”. Și frumoasa din Stambul chiar s-a ținut de cuvânt. Exact după o lună, floarea Bosforului fu primită la scara pachebotului nostru de însuși căpitanul Dumitrescu care, extrem de politicos, o conduse împreună cu mătușa ei, la o cabină de lux.
Până la sosirea vasului la Constantinopol, cei doi amorezi s-au înțeles de minune asupra unui plan făurit de ei în taină și care urma să fie pus în aplicare imediat după sosirea lor în Capitala Imperiului Otoman.
Pe băncile ferite de ochii pasagerilor și de iscoadele inerente dintre membrii echipajului, în umbra nopților mediteraneene, cei doi îndrăgostiți își împărtășeau mărețele lor planuri de viitor, nebănuite de nimeni.
Frageda floare din Stambul, cu corp sculptat și mersul atât de mlădios, se plânse tandrului Dumitrescu că sultanul Abdul Hamid, care avea reputația unui om deosebit de rău și de o cruzime fără seamăn, voia să o aducă peste un an în haremul lui din Serai. Și nu se știe ce soartă o va aștepta acolo, pentru că foarte multe cadâne – se vorbea în popor – au fost aruncate de vii în apele Bosforului mai mult de gustul eunucilor, care și aceștia îl întrec în cruzimi pe sultan.

Când pasagerul „Dacia” ajunse la Constantinopol, părinții fetei, însoțiți de numeroase personalități din protipendada metropolei și înconjurați de oameni de serviciu puși în uniforme încărcate în fireturi de aur și argint, au întâmpinat-o la scara vasului pe tânăra și frumoasa noastră pasageră. Tot alaiul, cu trăsuri frumos împodobite, a plecat întins la palat. Din trăsură fata întoarse capul și privi întrebătoare spre vapor. De sus, de pe puntea bărcilor de salvare, Dumitrescu-Artistu o văzu și îi trimise un salut, la care ea îi răspunse discret.

„Dacia” pleca a doua zi după masă la Constanța. Seara, în jurul orei 19, ofițerul maritim II Dumitrescu se duse la o madamă de la una dintre cabinele clasei I și o rugă să-i dea permisul ei de ieșire în oraș, dat de autoritățile portuare. Fiind de serviciu la bord, doamna cu pricina îi dete permisul și ofițerul plecă grabnic de pe vas.
Pe la ora 22, Dumitrescu a revenit la vapor însoțit de o femeie. Se legitimară amândoi la scara vasului, prezentându-le polițistului turc și vameșului permisele respective. Aceștia îi salutară și le făcu loc să urce scara cu geamantanele.
Nu s-a știut ce s-a întâmplat a doua zi la palatul sultanului Abdul Hamid, pentru că femeia cu care venise seara din oraș ofițerul Dumitrescu era chiar frumoasa floare din Stambul, suava fată a administratorului Palatelor și Domeniilor sultanului.

Mândra și curajoasa domnișoară, pe care sultanul pusese ochii și hotărâse s-o aducă în haremul lui din Serai, pur și simplu fugise!
Pe lângă câteva lenjerii, costume și fotografii, fata venise și cu 700 de lire turcești aur, bani dați de mama sa în mare taină, fără știrea soțului, care, neîndoielnic, s-ar fi opus. Fata își avertizase mama că, de va fi băgată de sultan în harem, se omoară și biata mamă, decât să-și vadă odrasla fără suflare, a preferat să-i înlesnească fuga în România cu alesul inimii sale, indiferent de naționalitatea și credința acestuia.

Brăileanca Zahara

Floarea din Stambul și-a sfătuit soțul să demisioneze din cadrele Serviciului Maritim Român, pentru a nu i se întâmpla ceva neplăcut din partea oamenilor lui Abdul Hamid.
Cedând insistențelor frumoasei sale soții, ofițerul a demisionat și, pentru că era un marinar destoinic, s-a instalat la Brăila.
Intrând în Societatea particulară de navigație „România”[2], Vasile Dumitrescu a ajuns repede comandantul unui vapor de pasageri pe Dunăre, care făcea curse regulate pe itinerariul Brăila – Galați – Reni – Isaccea – Tulcea – Sulina și retur.

Doamna Dumitrescu-Artistu întreținea corespondență cu părinții săi prin mătușa complice, care o însoțise pe „Dacia” la Alexandria. Ea a cumpărat pe numele său o casă în Brăila și acolo frumoasa mamă și-a crescut cei doi copii ai săi, o fată și un băiat, la fel de frumoși și de iubiți precum părinții lor.
Multă vreme ziarele din Constantinopol au scris numeroase articole despre misterioasa dispariție: «Neredi var ghüzel Zaara?» «Unde e frumoasa Zaara?».
Frumoasa Zaara însă se botezase, luând numele de Zahara iar pe cei doi copii, după dorința tatălui, i-au numit Dacia și Traian, nume date în cinstea celor două frumoase vapoare de pasageri „Dacia” și „Împăratul Traian”[3], aduse cu câțiva ani în țară și puse în serviciu cu mare pompă și reclamă.

Mai târziu, cam pe vremea când copiii săi intraseră în rândul adolescenților, doamna Zahara Dumitrescu a avut un proces cu niște pretinși moștenitori ai casei pe care o cumpărase. Aceștia aranjaseră ceva necurat cu judecătorul și ea a simțit acest lucru.
Procesul se judeca la Tribunalul din Brăila. Către sfârșitul procesului, judecătorul intenționă să netezească drumul care ducea spre o mare nedreptate. Îi spuse doamnei cu nonșalanță că, înainte de a cumpăra casele, trebuia să se intereseze mai serios pe ce dă banii, deoarece imobilul, din cauza încurcăturilor de moștenire, nu ar fi fost liber la vânzare.

Auzind acestea, doamna Zahara Dumitrescu scoase un revolver din poșetă și, hotărâtă să-și facă singură dreptate, trase două focuri în perversul judecător. Ambele gloanțe își atinseră ținta. Grav rănit, judecătorul se prăbuși de pe fotoliul său într-un lac de sânge.
În urma unei anchete minuțioase, care a demonstrat că a avut dreptatea de partea ei, soția comandantului fluvial a fost pusă în libertate și rămase în casă, în pofida tertipurilor impostorilor, care au fost nevoiți să renunțe la judecată.

Fiica lor Dacia, care acum ajunsese o domnișoară sclipitor de frumoasă, leit maică-sa, pe vremea când se afla la Constantinopol, părea o zână din povești. Neasemuit de frumoasă, precum părinții săi, era admirată și adorată de tot tineretul brăilean.
Pe acea vreme, în Serviciul Maritim Român activa un ofițer de bord din Brăila, Emil Mincu. Absolvent al Școlii Navale de Ofițeri de rezervă, avusese o ascensiune rapidă în Marina comercială, ajungând repede secund.

Pe deasupra, Mincu era un băiat chipeș, deștept și dezinvolt, așa încât a cerut-o grabnic pe Dacia în căsătorie. Evident tinerii s-au plăcut și părinții ajunseseră la o înțelegere. Dar în viață nu întotdeauna lucrurile merg de la sine.

În ziua de 29 aprilie 1940, Emil Mincu a plecat în voiaj cu motonava „Mangalia”[4] la New York, sub comanda comandantului de cursă lungă Gheorghe Beller. Pe tot timpul acestui voiaj și în portul New York, secundul s-a certat la cuțite cu comandantul, astfel încât în cele din urmă Mincu a refuzat să se mai întoarcă în țară. Autoritățile americane i-au permis ofițerului român să rămână peste Ocean.

Cel de-al Doilea Război Mondial începuse și motonava „Mangalia” a fost rechiziționată de statul american. În aceste condiții, comandantul și membrii echipajului s-au înapoiat în țară fără vapor.

Fiind un bun navigator, Mincu a fost angajat ca secund pe un vas al unei societăți particulare, care deținea 18 vapoare mari de mărfuri. Cu abilitatea și cunoștințele sale în domeniu, Emil Mincu a ajuns comandant și ulterior inspector de vapoare.
În timpul campaniei s-a înrolat ca parașutist voluntar în armata americană și a luptat eroic pe front, astfel încât, după terminarea războiului, i s-a acordat cetățenia americană.

Cu un vapor al companiei în care făcea serviciul de inspector, în vara anului 1945 a sosit la Constanța, unde a solicitat autorităților românești permisiunea să se deplaseze la Brăila să-și revadă părinții.

Primind aprobarea, Emil Mincu a mers cu sufletul la gură la Brăila. De unde avea să plece mult prea trist în Statele Unite. Frumoasa Dacia de măritase!
Ochii care nu se văd se uită...”.

Cu această concluzie avea să-și încheie povestea Nea Nae, alias comandantul de cursă lungă Nicolae M. Balotă (1894 - 1984), care la viața lui văzuse și auzise atât de multe. Inclusiv această frumoasă poveste de dragoste, pe care cu siguranță ar fi fost încântat să o facă publică.

Bibliografie:
  1. Nicolae M. Balotă, „România Marinară”, manuscris
  2. Gabriel-Octavian Nicolae, Marian Moșneagu, Gheorghe Stănescu, „Printre sute de catarge. Serviciul Maritim Român 1895-1945”, Editura Academiei Oamenilor de Știință din România, București, 2020
  3. „Dicționar Enciclopedic de marină”, Ediția a II-a revăzută și adăugită, incluzând DEM-I/2006 și DEM-II/2008, Coordonator: Comandor (rtr) Anton Bejan, Redactori: contraamiral (rtr) Raymond Stănescu, comandor (rtr) Neculai Pădurariu, comandor dr. Marian Moșneagu, dr. Carmen Atanasiu, comandor (rtr) Ovidiu-Victor Ionescu, comandor (rtr) Paul Ionescu, Editura Semne, București, 2010
Sursa foto: Colecția Gabriel-Octavian Nicolae
 
Despre Marian Moşneagu
Comandorul (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut la 29 iunie 1961, în comuna suceveană Boroaia, „în pridvorul Bucovinei”, însă în 1976 destinul i-a călăuzit pașii spre Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998), unde a finalizat și studiile aprofundate (1999). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). La numai 40 de ani a devenit cel mai tânăr director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi primul ofițer de marină şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi Regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017), „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»” (2019), „Armata Română pe frontul Canalului Dunăre-Marea Neagră” (2020) și „Legendele «Albatrosului»” (2021) și coautor al altor 30 de albume, ghiduri, dicționare, enciclopedii, monografii și culegeri de documente. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1992) și al Comisiei Române de Istorie Militară (1999) și redactor-șef al revistelor „Cap Compas”, „Magazin Nautic” și „Misiunea”.
 
Citește și:
Lumea marinarilor Pilot de Suez. Carp Faustin, Egipt, 1956
 
[1] “Dacia” - nava de pasageri de 3.147 tone registru, comandată în 1905, împreună cu nava-soră “Împăratul Traian”, la “Chantiers de la Loire” din Saint Nazaire, la un preţ de 2.608.855 lei. Caracteristici: deplasament - 4.515 t, lungimea - 106,3 m, lățimea - 12,7 m, două mașini cu aburi cu triplă expansiune, viteza - 15 Nd. Sosită în țară la 27 august 1907. Cu amenajări pentru 306 pasageri, putând transporta 49 de călători la clasa a II-a şi 154 de călători la clasa a III-a. În Primul Război Mondial a fost închiriată guvernului rus, care a transformat-o în crucișător auxiliar. În noaptea de 8/9 ianuarie 1924, nava a luat foc, saloanele şi cabinele de clasa I fiind distruse. În cel de-al Doilea Război Mondial, nava a fost rechiziționată de Marina Militară. Transformată în crucișător auxiliar puitor de mine, a participat la operațiuni de minare în bazinul vestic al Mării Negre, la coasta Crimeii și la evacuarea trupelor germano-române de la Kersones (11-12 mai 1944). La 21 august 1944, nava a fost lovită de aviația inamică la pupa, în rada portului Constanța. Pe timpul manevrelor de evitare a atacurilor acesteia, s-a pus pe uscat la Agigea, fiind reperată și grav avariată. Exploziile s-au soldat cu 3 morți și 10 răniți. La 5 septembrie 1944 a fost preluată de sovietici, după 31 de ani de serviciu, scufundându-se, după ce a lovit o mină.
 
[2] „România” - Prima asociație privată în domeniul transportului maritim, constituită în decembrie 1913 prin subscripție publică. Entuziasmul cu care a fost întâmpinată ideea înființării acestei societăți și valoarea subscripției (20 milioane lei reprezentau o sumă considerabilă pentru acea vreme) au depășit orice așteptări. Președinte al Societății „România” a fost ales reputatul ing. Anghel Saligny, iar Cezar Boerescu, chemat din Serviciul Maritim Român, ca director general. Consiliul de administrație a decis să cumpere patru cargouri, intenționând ca în viitor să cumpere și alte nave pentru Dunăre. Primele vapoare maritime cumpărate de noua societate au fost „Milcovul” (ex - „Mariston”), „Oltul” (ex - „Iriston”), ambele de 6500 tdw, „Siretul” (ex - „Bahariston”) și „Jiul” (ex - „Ecaterini Matsoukis”) de 5.600 tdw, toate construite în șantiere navale englezești. Navele au fost înregistrate la Căpitănia portului Brăila. Societatea „România” a funcționat 20 de ani fără ajutorul statului, oferindu-i însă acestuia încasări anuale la buget sub formă de impozite în valoare de peste 16 milioane lei și angajând în toată această perioadă echipaje românești. Lichidarea societății s-a produs în 1935, când navele au fost vândute unor armatori străini.
 
[3] “Împăratul Traian” - pasager maritim de 3.068 tone registru, navă soră cu “Dacia”. A sosit în ţară, de la Şantierele “Ateliers et Chantiers de la Loire” din Saint Nazaire, la 16 septembrie 1906. A costat 2.460.701 lei. La 5 octombrie 1906 a inaugurat, împreună cu pasagerele “România” și “Dacia”, linia maritimă Constanța – Pireu – Constatinopol - Alexandria. După 27 septembrie 1916 a fost pus la dispoziția guvernului rus. La Sevastopol a fost armat și transformat în crucișător auxiliar, participând la operațiunile din Marea Neagră, alături de flota rusă. În 1917, după Revoluția din Rusia, a purtat pentru scurt timp numele de “Revoluția socialistă”. În 1919 a revenit în țară și a reluat cursele pe linia Constanța – Constantinopol. A fost complet renovat în cursul anului 1922, parte la Șantierele Navale Române de la Dunăre din Galați, parte la “Chantiers du Haut Bosphore” din Stenia. La 6 februarie 1927, în condiții de ceață și mare rea și ca urmare a nefuncționării sirenei de ceață de la capul Tuzla, nava, aflată sub comanda comandorului Constantin Periețeanu, a eşuat pe coasta Mării Negre, în dreptul satului Tatlageac. Din cauza furtunii năprasnice, cei 31 de membri ai echipajului au fost nevoiți să rabde de foame și sete două zile și trei nopți. După eforturi prelungite de salvare cu ajutorul navelor „Durostor”, „Principesa Maria”, respectiv a remorcherului englezesc „King Lear”, ulterior nava a fost vândută pentru 1.800.000 lei armatorului Griek din Napoli.
 
[4] „Mangalia” – motonavă mixtă de pasageri și marfă, similară cu „Balcic”, „Cavarna” și „Sulina”. Lansată la apă pe 3 decembrie 1939, la „Cantieri Navali Riuniti” din Palermo-Italia, a fost recepţionată la 24 martie, sosind la Constanţa la 9 aprilie 1940. Caracteristici: tonaj brut - 3.495 trb, tonaj net - 2.022 trn, deplasament maxim - 5.000 tdw, lungimea - 116,20 m, lățimea - 15,44 m, pescajul maxim - 7,13 m, un motor Diesel Fiat de 3.200 CP, viteza - 15,5 Nd, pasageri - 16. La 23 aprilie a plecat în prima sa cursă, cu destinaţia New York, unde a fost sechestrată de americani. Transformată în navă militară de transport, între anii 1941 și 1945 a fost folosită de U.S. Navy sub numele de „Pleiades” (AK-46). Preluată ulterior de marina civilă americană, a primit numele „Scepter”. În 1966 a fost scoasă din serviciu și dusă la Baltimore, unde a fost dezmembrată.
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii