Dramă în Basarabia, ecou la Constanța Moștenirea unei familii deportate în Siberia, pierdută în instanță din cauza rigorilor legii

• Instituția a motivat că documentele depuse nu fac dovada certă că tatăl reclamantei a deținut calitatea de proprietar de drept în momentul refugiului din 1944

 
Războiul de uzură juridică dintre moștenitorii refugiaților din teritoriile românești pierdute în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și autoritățile statului român continuă să genereze decizii de o rigoare tehnică extremă în instanțe. Pe data de 3 iunie 2026, pe rolul Secției I Civile a Curții de Apel Constanța a fost înregistrat apelul declarat de o reclamantă, persoană fizică, împotriva unei sentințe a Tribunalului Constanța care i-a blocat accesul la despăgubiri pentru o casă confiscată în Ucraina actuală.
 
Litigiul, îndreptat împotriva Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) – Comisia Specială pentru Acordarea Despăgubirilor, a intrat în faza de Apel după ce reclamanta a depus cereri de atac succesive pe 25 și 27 mai 2026. Procesul scoate din arhive istorii dureroase legate de deportările în Siberia, confiscările operate de regimul sovietic și dificultățile extreme de procurare a documentelor oficiale dintr-o zonă afectată de un conflict armat contemporan.
 
File de istorie: De la sigiliul Poliției din 1942, la deportarea în Siberia
 
Dosarul, înregistrat inițial în faza de fond la data de 17 octombrie 2025 sub numărul unic 5190/118/2025, are la bază o cerere administrativă de despăgubire depusă în urmă cu mai bine de două decenii (nr. 8388/05.05.2004) în temeiul Legii nr. 290/2003. Această lege reglementează acordarea de compensații cetățenilor români deposedați de bunuri ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța.
 
Acțiunea a fost deschisă de reclamantă, o descendentă a unei familii de refugiați, care a încercat să obțină reparații financiare pentru un imobil casă de locuit situat pe strada Ștefan cel Mare dintr-un oraș din regiunea Odesa (fostul județ Cetatea Albă, în prezent pe teritoriul Ucrainei).
 
Mărturiile istorice cuprinse în dosarul de fond reusesc să reconstituie un destin familial tragic:

• Anul 1937: Locuința era deținută inițial în proprietate de bunicii reclamantei. În acest an survine decesul bunicii.
• 13 iunie 1941: Într-un val masiv de represiune sovietică, bunicul reclamantei este deportat la muncă silnică în Siberia, unde moare în condiții de detenție în ianuarie 1943.
• Anul 1942: În contextul reinstaurării administrației românești în timpul războiului, tatăl reclamantei revine în localitate și reușește să recapete locuința familiei, care rămăsese sigilată după deportarea tatălui său. Acest fapt este atestat istoric de un document oficial crucial depus la dosar: un proces-verbal de inventar datat 31 octombrie 1942, semnat de un reprezentant al Poliției Orașului și un delegat al Fiscului, prin care imobilul de pe strada Ștefan cel Mare este predat oficial fiului.
• Anul 1944: Odată cu retragerea armatei române și reocuparea teritoriului de către trupele sovietice, tatăl reclamantei este nevoit să se refugieze definitiv în România, abandonând întreaga avere.

 
Blocajul administrativ: ANRP respinge dosarul din cauza „lanțului” de moștenitori
 
După ce Tribunalul Constanța obligase în anul 2024 (prin sentința nr. 129/02.02.2024 în dosarul 5472/118/2023*) comisia din cadrul Prefecturii București să emită o soluție pe marginea dosarului administrativ vechi din 2004, ANRP a emis la data de 2 septembrie 2025 decizia de respingere.

 
Instituția a motivat că documentele depuse nu fac dovada certă că tatăl reclamantei a deținut calitatea de proprietar de drept în momentul refugiului din 1944. Comisia Specială a ANRP a arătat că:

• În documentul de „Inventar” din 1942 nu se menționează expres transmiterea legală a proprietății prin succesiune, ci doar o predare fizică a posesiei de către Poliție.
• O adeverință de arhivă emisă în noiembrie 2008 de autoritățile din Ucraina confirmă că, în registrele fiscale pentru impozitarea imobilelor din anul 1944, clădirea figura în continuare pe numele bunicului deportat și al soției acestuia, nu pe numele fiului refugiat.
• Declarațiile notariale ale martorilor nu pot înlocui înscrisurile oficiale care să ateste dreptul de proprietate, având doar un caracter complementar.

Argumentul forței majore: Probele sunt într-o țară aflată în război din 2020
 
În fața judecătorilor, reclamanta a contestat decizia ANRP, invocând condițiile excepționale de forță majoră în care s-au produs faptele. Aceasta a arătat că refugiații din 1944 au plecat sub amenințarea directă a morții și a linșajului politic, neavând posibilitatea materială de a lua cu ei acte notariale sau titluri de proprietate din arhivele locale.
 
Mai mult, reclamanta a invocat o dificultate probatorie insurmontabilă în prezent: toate arhivele și documentele de stare civilă sau funciare originale se află pe teritoriul statului vecin (Ucraina), țară care se află într-o stare de război prelungită din anul 2020, aspect care face imposibilă efectuarea unor comisii rogatorii sau obținerea de noi certificate oficiale din partea autorităților de acolo. Ea a cerut instanței să dea eficiență inventarului din 1942 și declarațiilor de martori, interpretând legea în spiritul reparației morale.
 
Hotărârea Tribunalului: Legea nu permite echivalarea probelor
 

Prin Hotărârea nr. 843/2026, pronunțată la data de 27 martie 2026, completul Fond civil 7 al Tribunalului Constanța a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, dând câștig de cauză ANRP-ului. Decizia a survenit după nu mai puțin de patru amânări succesive ale pronunțării (pe 28 ianuarie, 12 februarie, 26 februarie și 13 martie 2026), fapt ce denotă complexitatea analizării cazului.
 
Magistrații au reținut că, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 164/2014 (actul normativ aplicabil procedurilor de soluționare a dosarelor ANRP), dovada calității de moștenitor se poate face exclusiv și restrictiv prin trei mijloace de probă:

1. Certificat de moștenitor;
2. Certificat de calitate de moștenitor;
3. Hotărâre judecătorească definitivă pronunțată pe teritoriul României.

 
Tribunalul a constatat că reclamanta a depus un certificat valid (nr. 24/2007) din care rezultă că este moștenitoarea tatălui ei (decedat în 1987). Cu toate acestea, ea nu a prezentat niciun certificat oficial care să ateste că tatăl ei a fost moștenitorul legal acceptat al bunicului (deportat în 1941), cel care apărea în actele de arhivă ca fiind proprietarul real al imobilului în 1944.
 
Instanța a subliniat că prevederile legale sunt clare și neechivoce și nu permit judecătorilor să folosească simple acte de stare civilă sau declarații de martori pentru a deduce sau a presupune o calitate de moștenitor între rude, dacă nu s-a dezbătut o succesiune legală în formele stricte prevăzute de lege. O decizie separată emisă de o Instanță Raională din Ucraina a fost, de asemenea, înlăturată, nefiind recunoscută oficial pe teritoriul României.
 
Meciul decisiv se mută la Curtea de Apel
 
Deși a pierdut faza de fond din cauza rigorilor administrative, reclamanta nu a acceptat soluția și a atacat sentința la începutul acestei luni. Transferarea dosarului la Curtea de Apel Constanța reprezintă ultima cale de atac prin care moștenitoarea va încerca să convingă magistrații să aplice o interpretare flexibilă a legislației speciale de retrocedare, ținând cont de contextul istoric al deportărilor, dispariția arhivelor și starea de război din regiune care împiedică obținerea dovezilor clasice.
 
PRECIZĂRI:
 
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
 
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
 
  
Citește și:
VDEO Noi ipoteze ale localnicilor privind tragedia de la Limanu. Copilul ar fi mers să culeagă cireșe înainte de accident