Lumea marinarilor Echipajul de onoare. Români generoși (GALERIE FOTO)

        
 

Pentru că la ediția de anul acesta a Zilelor Constanței, Academia Navală „Mircea cel Bătrân” a fost solidară cu municipalitatea, adresând publicului larg invitația de a vizita nava-școală „Mircea”, „velierul ambasador al României pe mările și oceanele lumii” pentru a-i descoperi „istoria și secretele”, mă simt dator să reamintesc tuturor unul dintre marile sale „secrete”: exemplara solidaritate de care au dat dovadă românii de pe întreg cuprinsul țării, care au binevoit să sprijine efortul financiar al statului român pentru achiziționarea urmașului veteranului bric „Mircea”.

Fondul „Mircea”

„Comitetul Central al L.N.R. aduce și pe această cale viile sale mulțumiri donatorilor, rugând în același timp pe toți cei care doresc a contribui la grabnica construcție a vasului-școală «Mircea», de care Marina națională este lipsită astăzi, să-și trimită obolul – oricât de modest – (lozinca noastră fiind «CÂT DE PUȚIN, DAR DE LA TOȚI»)  pe adresa Ligii Navale Române, str. Eugen Carada nr. 7 București.”.

O familie cosmopolită

     Consultând una din listele donatorilor, am avut plăcuta surpriză să regăsesc printre entuziaștii susținători toți membrii unei respectabile familii de bucureșteni, foarte atașată de spiritul marinăresc și obiectivele L.N.R. Aceștia erau frații Louis  – 500 lei, Arnold și Charles Faraudo – câte 100 lei, respectiv Marcel – 110 lei, Georgette – 110 lei și Monica Faraudo – 80 lei, copiii familiei Leonie Ranixe și Louis Faraudo. Separat, prin Lista nr. 1439, diverși binevoitori au subscris suma de 335 lei.


 

Pe inginerul peisagist Marcel Faraudo l-am cunoscut personal după 1990. Făcea parte din a patra generație de horticultori. Străbunicul său, Louis Leyvraz, a plecat din Elveția în România la 1830. În 1841 a înființat prima pepinieră din București, expropriată pentru construcția Gării Filaret.
Charles Faraudo a avut trei fii - Charles, Arnold și Louis, toți horticultori, formați la Geneva, în Elveția.

 În 1947 Marcel a plecat cu pasagerul „Transilvania” în Franța și, după opt ani petrecuți în Maroc, în 1958 s-a stabilit definitiv și a trăit, până la finalul vieții, în Venezeula.


Prin bunăvoința sa, am aflat multe dintre amintirile tinereții sale: 

„Deși m-am născut (15 februarie 1926 – n.n.) cu doi ani înainte de nașterea L.N.R., de mic, încă în clasele primare, cunoșteam L.N.R. prin tata,  care era membru activ prin anul 1935. Eram deja străjer la Marină, iar toate vacanțele le petreceam la Mangalia, unde aveam vila «Lotus» chiar pe faleză, unde e astăzi hotelul   Solymar».
Tata venea cu avionul «Aurul», pilot fiind Etem și Adar mecanicul. Ateriza pe câmp în spatele Grănicerilor, cam unde e gara CFR. Avionul venea sâmbăta și pleca duminica după masă, ridicând un nor de praf, în timp ce doamnele își țineau fustele și fluturau batistele, luându-și rămas bun de la familiari.
Tata ne aducea mereu revista LN.R.  «Marea Noastră», pe care o citeam cu mare interes. Articolele lui Jean Bart (Eugeniu Botez) erau foarte apreciate și tot în acele timpuri erau  la modă cărțile lui Alain Gerbault «A la poursuit du Soleil: Journal de bord», «Singur, străbătând Altlanticul». [..]

La București, sediul  L.N.R. era pe strada Spiru Haret,  ceva mai jos de Ministerul Educației, aproape colț cu Știrbei Vodă. Treceam în  fiecare zi pe acolo, ieșind de la Școala «Sf. Iosif», pe str. General Berthelot spre Cișmigiu și la tramvai.  Aici căpitanul Negrescu ne ținea la curent cu toate conferințele ce se desfășurau foarte des și cu programe și cursuri de navigație.
Duminica, pe șoseaua Jianu, între Statuia Aviatorilor și lacul Herăstrău, erau curse de motociclete între prieteni. Majoritatea, cu motociclete Puch, iar eu cu Vlad Davidescu, fiul colonelului Radu Davidescu, mergeam la Clubul Aer și Marină la Herăstrău, unde aveau mai multe yole și un instructor de la Marină pentru începători. Cum eram membri ai L.N.R., ne permitea să navigăm.
Prin anii 1937-38, L.N.R. a organizat o colectă pentru a strânge bani pentru construcția noului bric «Mircea». Am participat la această colectă și am avut succes. Când bricul «Mircea» cel nou a venit în țară, L.N.R. m-a invitat la primire, dar n-am putut asista. [...]
În 1995 am fost la București să sărbătorim 50 de ani de la bacalaureat. La RadioClub am întâlnit un vechi prieten radioamator YO3FK Constantin Firu. Ne cunoșteam de mulți ani în urmă. Chiar a doua zi m-am prezentat și i-am spus comandorului Munteanu cred, că vreau să-mi reînnoiesc carnetul din 1942. S-a uitat mirat la mine și mi-a spus că o să-l cheme pe președintele L.N.R. ca să mă cunoască, și care mi-a dat o diplomă și m-a numit membru onorific.”.       

„Mama și tata au reușit să plece în Elveția, ţara de unde strămoşii noştri veniseră în România la 1830. Tata a reuşit să mai lucreze în Elveţia de la 70 de ani încă 15.
După deces, mama a fost incinerată și adusă la București. Tata a murit în 1982, în Venezuela, într-o vizită terminată tragic la început de An Nou.
Sora mea, Georgette a rămas în Elveția, iar băiatul ei Șerban Pacliseanu, a ajuns şeful Misiunii Crucii Roșii în Rwanda, unde locuiește cu soţia lui, Claudia. Fiicele lor, Allison și Kaitlyn, sunt la studii în New York.
La fel se întâmplă și cu sora mea, Monica, rămasă văduvă în Bucureşti cu fiica ei, Adriana, după moartea soţului, prof. dr. Cezar Vlad. Cealaltă fată, Ileana, locuieşte cu soţul Adrian tot în Elveția, iar fata lor, doctoriţa Iulia este căsătorită cu inginerul Andrei Navrot. Trăiesc împreună cu fiul lor Matei la Neuchâtel.
Carolina, fată mea cea mare, inginer constructor de profesie, s-a căsătorit cu inginerul Damian Mendoza în Canada, și au crescut aici pe Susana și Lisette. De mai mulți ani s-au mutat în Minnesota, unde s-au născut alţi doi copii: Marianna și Damian Jr.
Leandro și Sandra locuiesc în Valencia cu familiile lor. La fel, Pina şi cu mine. După cum se vede, nici morţi nu ne putem aduna împreună! ...”.

 

          Marcel Faraudo, unul dintre numeroșii și discreții „acționari” ai navei-școală „Mircea”, a trecut la cele venice pe 9 februarie 2022. Dar gestul, atât de simplu și de firesc, al său și al membrilor familiei sale va rămâne pururi, pentru noi și pentru posteritate, unul memorabil. Pentru trecutul, prezentul și viitorul velelor românești, ei fac parte din Echipajul de onoare.
Și poate cândva, unul dintre nepoții sau strănepoții săi, vor trăi bucuria de a urca la bordul lui „Mircea”. Oriunde s-ar afla...

Un gând pios și eterna noastră recunoștință!
Spre veșnica sa pomenire!
Bibliografie:
 

1. “Ședința Comitetului Central al Ligii Navale Române”, în „Curentul”, Anul IX, nr. 3166, luni, 23 noiembrie 1936, p. 5.
2. Marcel Faraudo, “O viață, o moștenire. Consemnări autobiografice despre proiectele și realizările sale”, pe https://nini.qsl.ro/yo3ccc/Marcel%20Faraudo/FARAUDO.pdf