Istoria Dobrogei Poveștile Cazinoului (3) (GALERIE FOTO)

 
Schimbarea primarilor la cârma oraşului a adus, inevitabil, modificări în proiectul iniţial, astfel că la data inaugurării, 30 iunie 1893,cel de-al doilea Cazinou avea doar o sală de dans, un coridor, mai multe camere şi „terasele de pe malul mării“. Iluminatul era asigurat „cu lămpi şi fanare“. Antreprenorul fusese obligat de Primărie să se îngrijească de întreţinerea curăţeniei localului „să aibă servitori de ajuns, îmbrăcaţi curat, să fie cuviincioşi şi să aibă o purtare ireproşabilă cu abonaţii şi vizitatorii“.

Bisăptămânal se organizau baluri mascate, cu tombolă, se desfăşurau partide de şah, domino, table, conferinţe. Companiile de teatru românesc, dar şi italieneşti, franţuzeşti se întreceau să obţină contracte pentru reprezentaţii pe timpul verii.

A cântat la Cazinoul constănţean primadona Leria Carlotta de la Opera din Milano, dar s-au prezentat şi experimente teatrale: teatru policrom, reprezentaţie de magnetism animat şi electromagnetism, gimnastică.[1]
Cazinoul de astăzi, acest edificiu emblematic al Constanţei, a fost inaugurat însă, mult mai târziu, în 1910.

„Hotărît a se construi în ziua de 4 Ianuarie 1903, clădirea Cazinului comunal (acest al III lea cazin) a trecut prin trei proiecte, până când astă iarnă în ședința sa de la Ianuarie consiliul comunal i-a dat forma sa definitivă, dându-ne o zi prilejul de a admira măreția construcțiunei și frumusețea grădinei și plimbărilor ce se aștern în jurul său. Așa cum este așezat și așa cum este clădit, acest locaș, este unul din cele mai frumoase ce există în toate părțile europenești. Cazinul municipal din Constanța leagă odată mai mult țara românească cu Occidentul.^[2]

Cazinoul – „un templu al artei dramatice”

„Domnule primar (n.n. Traian Cănănău). La ştirea că o trupă de operă italiană va veni să mai dea câteva reprezentaţii la casinoul comunal, numeroşi spectatori au intervenit să continui representaţiunile cu compania mea dramatică. Recunosc că dacă în loc de o trupă de operă italiană, mai ales care a dat în stagiunea aceasta o serie de 10 reprezentaţiuni, aş fi putut aduce alt soi de spectacole, publicul le-ar fi preferat reprezentaţiunile companiei mele dramatice, dar înşivă domnia voastră v-aţi convins şi aţi binevoit a mi-o declara că în împrejurările în care a fost pusă în aplicaţie concesia Cazinoului în stagiunea aceasta, îmi era cu neputinţă să aduc o mai mare variaţiune spectacolelor care s-au dat în Cazinou. În aceste condiţiuni vă rog să binevoiţi a mă înştiinţa dacă mă autorizaţi ca, ţinând seama de dorinţa publicului, să înlocuiesc prin reprezentaţiuni ale companiei mele dramatice cele 5 reprezentaţiuni în limbă străină rămase exigibile după contract, tot odată vă aduc la cunoştinţă că vă fac această cerere de acord cu dl. Heltz, concesionatul Cazinoului. Rugându-vă să binevoiţi a-mi da dezlegare urgentă pentru a confirma sau infirma angajamentul pe care îl am cu trupa de operă italiană”.

„Se aprobă cererea d-lui Davilla, fiind conformă cu dorinţa exprimată în general”.

 
 
Edilii constănțeni își propuseseră de la început ca, în timpul verii,  Cazinoul să fie „un templu al artei dramatice, căci a fost în scopul acesta angajată o admirabilă trupă de teatru, aceea a domnului A. Davilla“. În afara spectacolelor dramatice ale companiei sale, Davilla invita alternativ trupe de operă străine. Până în anul 1914, stagiunile teatrale ale Cazinoului menţineau pe afiş directoriatul lui A. Davilla.[3]

Din Arhivele Primăriei rezultă că, de la început, făcută cu destinaţie culturală, de sală de spectacole, clădirea a fost cerută spre concesiune de mulţi întreprinzători, printre care Jean Georges Carrot, din Paris, care-şi motivează cererea astfel: 

„Îmi permit să remarc că această afacere, fiind în prezent nouă şi fără precedent, ar fi periculos pentru municipalitatea Constanţei de a arenda Cazinoul în condiţii oneroase care ar putea să ofere oraşului un avantaj imediat, dar care punând concesionarul în imposibilitatea de a-şi ţine angajamentele sau de a lucra în interesul afacerii, ar compromite succesul acestuia, bunul renume al Cazinoului”.

„Mă ofer a aranja o orchestră de 16 persoane compusă din muzicanţi cu specialităţi distinse în această artă pentru a cânta tot timpul sezonului de vară la Cazinoul din Constanţa. Condiţiuni generale: Programul concertelor zilnice precum şi orele de cântat se vor fixa la deschiderea ofertelor şi facerea contractelor; să mi se plătească voiajul personalului orchestrei dus-întors Bucureşti-Constanţa, să mi se permită să dau un beneficiu care va fi al meu; preţul angajamentului când acesta nu va trece de 3 luni va fi de 20.000 dintre care mi se va da avans 3500 lei şi apoi voi primi pe fiecare lună câte 5500 lei.”

Concesionarii Cazinoului

Presa centrală urmărea cu mare interes problema concesionării Cazinoului din Constanța.
În 1911, primarul Titus Cănănău îi închiriază clădirea Cazinoului pentru un an – cu titlu experimental – lui Alphonse Heitz (printre altele, proprietar al restaurantului Café de Paris din București). Dar, după un an, în 1912, cel care câștigă închirierea pentru 20 de ani este baronul Edgar de Marcay, care deținea „Societatea Marilor Stabilimente”. Acesta s-a angajat să construiască și un hotel special conceput pentru lumea bună care ar veni să joace la Cazinoul din Constanța. Este vorba de Hotelul „Palace” (proiectat de arhitectul francez E. P. Goué, dar asistat de Daniel Renard), pe care l-a dat în folosință în 1914.

Despre oferta unui anume Sami Semo, respinsă de Ministerul de interne aflăm din procesele verbale ale ședințelor primăriei:

„Astăzi consiliul comunal a ținut ședință ordinară sub președinția d-lui Titus Cănănău, primarul orașului, care cel dintâi luând cuvântul a prezentat consiliului un ordin al Ministerului de interne prin care nu se aprobă oferta d-lui Sami Semo, în chestia arendării cazinoului municipal, motivând aceasta că comuna trebue să fie asigurată printr-o sumă fixă anuală de arendă, iar nicidecum prin beneficia la sută asupra venitului, întrucât nu se poate exercita un control serios, D-sa spune că primind acest ordin a intervenit pe lângă persoanele interesate pentru a depune noi oferte în sensul ordinului ministerial, la care a primit răspuns.
 Dl. Alfons Heitz menține oferta făcută la prima licitație nemai intervenind cu nici o modificare. Dl. Sami Semo renunță în mod definitiv la oferta făcută, nevoind a mai lua antrepriza acestui cazin. D. baron Edgar de Marsey solicită concesiunea exploatării cazinoului municipal cerând oarecari alte condițiuni afară din caietul de sarcini. Consiliul luând în deliberare această ofertă și în urma expunerilor făcute chiar de d. baron de Marsey în ședință, aprobă în principiu arendarea cazinoului comunal pe un period de 20 ani,  și cu o chirie anuală către primărie de 100.000 lei pe primul period de 5 ani, 125.000 lei pe al doilea period de 5 ani, 150.000 anual pe al III-lea period de 5 ani și 200 mii pe al IV-lea period de 5 ani. Asemenea se conformează tuturor condițiunilor din caietul de sarcini precum și la obligația de a construi un hotel de 200 camere bine mobilate și cu tot confortul modern în valoare de 200 mii lei. Asemenea să construiască un nou salon de restaurant și un altul pentru jocuri, precum și lărgirea terasei din fața casinoului, lucrări care vor costa 1.000.000 de lei. Consiliul a acordat un termen de 8 zile d-lui baron de Marsey pentru a depune garanția provizorie prevăzută în caietul de sarcini, după care se va întocmi proiectul de contract pentru arondare care se va supune iarăși votului consiliului comunal.”^[12]

 
Din memoriile lui N. Niculescu-Buzău[13]:

„Spre a-şi face reclamă, Cazinoul din Constanţa, concesionat fraţilor de Marceaux, prevăzuse şi program artistic, spectacole, serate, însărcinându-l pe Davilla cu organizarea lui. Restaurantul Cazinoului era faimos şi se dădeau şi concerte cu artişti români şi străini. Dar concesionarii nu se bazau nici pe spectacolele de teatru sau pe concerte, nici pe restaurant, ci pe mesele de joc, pe chemin de fer, bacara etc. Se juca de dimineaţă până în zori. Mie mi-a prins bine stagiunea de la Constanţa, mai ales că nu jucam în fiecare seară, ci cam de două ori pe săptămână, adeseori „Mache Somnambulul”. Fiecare actor, pe lângă leafă, avea şi o diurnă acolo (...).