Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
04:29 24 09 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Procesul sabotorilor de la Canal (galerie foto)

ro

05 Aug, 2020 00:00 1396 Marime text

 
Autorităţile comuniste au fost preocupate de respectarea termenelor pentru realizarea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Deşi se realizase o planificare riguroasă a lucrărilor, acestea au înregistrat întârzieri, drept pentru care din 1951, se va introduce organizarea pe sistemul brigăzilor de lucru şi al lucrului în acord pe bază de norme, pe schimburi. Cauzele neralizării planului erau reprezentate de insuficienţa personalului şi intemperiile care stopau lucrările perioade lungi de timp. La toate acestea se adăugau acuzaţiile aduse unor persoane implicate în realizarea lucrărilor, de sabotaj, diversiune şi duşmănie faţă de regim.
În perioada 29 august - 1 septembrie 1952, a avut loc la "Procesul sabotorilor de la Canal Dunăre-Marea Neagră”, organizat la Poarta Albă. Acuzaţii încălcaseră prevederile Decretului nr. 199/12 august 1950, care stipula clar că pedeapsa celor care sabotau propăşirea economică a R.P.R., era moartea.
Procesul de la Poarta Albă reprezenta o răfuială a autorităţilor comuniste cu o grupare de tehnicieni, pentru a acoperi nerealizările planificate la Canal. Autorităţile aveau nevoie de „ţapi ispăşitori”, pentru a justifica rămânerile în urmă, dar şi pentru ca prin puterea exemplului să fie descurajate orice acţiuni de sabotaj.
Printre cei acuzaţi şi condamnaţi se numărau: Georgescu Topuslău, Rozei Dumitru Rozenberg, Vasilescu Nicolae, Cernătescu Petre şi Nichita Dumitru. A mai fost condamnat Frangopol Nicolae, la muncă silnică pe viaţă. Acesta provenea dintr-o renumită familie de comercianţi, ce-şi desfăşurau activitatea la Medgidia, Poarta Albă şi Constanţa. Alţi condamnaţi au fost: Ciorapciu Mircea, Ionescu Oprişan, Niţescu Constantin, Vieru Petre. Fiecare din cei amintiţi au fost acuzaţi de relaţii cu vechiul regim sau având o origine socială nesănătoasă. Din cei zece condamnaţi, opt erau ingineri, ceilalţi doi fiind muncitori. Sentinţa a fost pusă în aplicare la 14 octombrie 1952, la orele 3.00, la Constanţa. Prin decizia Tribunalului Suprem nr. 31/1968, s-a constatat nevinovăţia şi netemeinicia hotărârilor, care au fost casate, achitându-i de orice penalitate.
În anumite cazuri deţinuţii au ripostat, dar au fost „liniştiţi”, prin aplicarea clasicei bătăi, în care se implicau chiar, mai marii conducători comunişti de la Canal. Printre aceştia se numără  lt.col Gheorghe Crăciun, comandantul Centrului de Coordonare al Direcţiei Generale a Penitenciarelor Constanţa şi Liviu Borcea ce acţiona la Capul Midia, fiind temut de toţi deţinuţii.
 
Sabotorii erau cei care ascultau posturi de radio occidentale, cei care refuzau datorită cultului religios căruia îi aparţineau să muncească sâmbăta, sau cei care erau nostalgici ai vechiului regim şi nu se sfiau să arate acest lucru ori de câte ori aveau ocazia.
Un caz deosebit este cel al geologului Semaca Alexandru, care a fost acuzat de furtul Planului directorial al regiunii Medgidia şi care a fost cercetat de Securitate. Se invoca trecutul său dubios, de fost ofiţer în armata germană.
Alte acţiuni considerate de autorităţi ca fiind sabotaje erau legate de măsurile privind scoaterea din funcţiune a diferitelor utilaje. O altă manifestare a opozanţilor era aceea de a distruge însemne ale puterii nou instaurate în România, precum drapele roşii cu însemnele partidului, sau portrete ale liderilor români sau sovietici.
Utilajele necesare construcţiei canalului proveneau din Uniunea Sovietică, Republica Democrată Germană şi Cehoslovacia, de altfel, state din blocul comunist. Pentru reducerea costurilor s-a folosit forţa de muncă forţată, fie a deţinuţilor ( de drept comun, sau politici), fie a militarilor. Dub denumirea de „efective M.A.I.”, autorităţile comuniste au înscris deţinuţii Canalului. Nu se cunosc cu exactitate efectivele aflate în detenţie şi implicate la Canal. Procurorul regiunii Constanţa, Dumitru Popovici, consemna într-un raport adresat procurorului general că nu se cunoşteau cu exactitate cauzele internării deţinuţilor, dar considera că marea majoritate erau internaţi pentru cauze politice.
Efectivele din această categorie vor creşte de la 19,2% în septembrie 1949, la 43,8% în mai 1951, iar în noiembrie 1952 , vor ajunge la 82,5%. În 1953, se va înregistra 62,4% din totalul efectivelor angrenate la canal. În tabelul inserat vom prezenta situaţia numerică a deţinuţilor ce lucrau la canal:
 
1949 1950 1951 1952 1953
 1. IX. - 6400
1. X – 7721
 30. X – 6422
30 .VI – 5382
30. VII – 5772
30. VIII- 6400
30 .IX - 7721
6 .VI – 1. IX – 15000 - 15609 1.II – 11552
1.III – 14809
1.IV – 14919
1.V- 17150
17 .VI – 15332
1.VII – 17837
1.VIII – 22442
1.X – 22877
1 XI – 20768
1.XII - 18000
10 .II - 15664
 
Între 1948-1964, au fost încarceraţi 285.764 deţinuţi, dar memoria colectivă indică cifra de un milion de persoane.
La Medgidia şi Cernavodă nu apar în registrele de evidenţă a deceselor cazuri de deţinuţi. Putem considera că decesele celor condamnaţi nu au fost în totalitate înregistrate. Printre diagnosticele puse celor care mureau putem aminti: stare de colaps, caşexie distrofică de gradul III, bronho-pneumonie dublă, TBC, hemoragii cerebrale, suicid, împuşcături sau „F.D” ( fără diagnostic).
După moartea lui Stalin, autorităţile române au emis la 4 aprilie 1953, Decretul nr.155, prin care urmau a fi puşi în libertate 2 266 deţinuţi, care nu aveau pedepse pe bază politică.
La stoparea lucrărilor Canalului deţinuţii au rămas în continuare în penitenciare precum Poarta Albă, Peninsula şi Constanţa. Unul dintre oamenii politici care a fost condamnat pentru „vina” de a fi făcut parte din partidele istorice a fost şi ţărănistul Corneliu Coposu. Acesta a fost prezent pe şantierul Midia, la lucrările Canalului în perioada decembrie 1950- noiembrie 1952. Din mărturisirile sale reiese faptul că normele de lucru ale deţinuţilor erau duble în comparaţie cu ale civililor şi că munca era istovitoare. La momentul încarcerării sale era un bărbat cu o greutate de peste 100 kg, iar după câţiva ani de detenţie ajunsese la 50 kg. Numai din observarea acestui aspect ne putem da seama de tratamentul la care erau supuşi deţinuţii politici. Unii dintre ei, deşi îşi ispăşiseră condamnările nu erau eliberaţi, fiind „uitaţi” de autorităţile comuniste pe şantierele de la Canal. De altfel, nu exista interesul ca aceştia să fie eliberaţi. De asemenea, mărturisea că datorită condiţiilor de muncă grele , de peste 10 ore zilnic, a temperaturilor de -25°C şi a hranei insuficiente, deţinuţii recurgeau la surse de hrană extreme: câini, pisici, iarbă, larve etc.
Degradarea umană, lipsa interesului autorităţilor pentru a asigura condiţii minime de existenţă, au condus la acumularea unor frustări, a unor nemulţumiri, în rândul celor care aveau o părere contrară faţă de cea a regimului şi încercau să o facă cunoscută.
 
Surse bibliografice:
 
S.J.A.N.C., Fond Comitetul de partid al Canalului Dunăre-Marea Neagră, Dosar 48/1950
S.J.A.N.C., Fond Procuratura Regiunii Constanţa, Dosar 14/1953
S.J.A.N.C., Fond Comitetul de partid al Canalului Dunăre-Marea Neagră, Dosar 18/1949-1950
Ibidem, Dosar 75/1950
Marian Cojoc, Istoria Dobrogei în secolul XX. Canalul Dunăre-Marea Neagră (1949-1953), Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2001
Idem, Semnificaţia sistemului informativ la Canalul Dunăre-Marea Neagră(1949-1953), în Canalul Dunăre-Marea Neagră între istorie, actualitate şi perspective, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2008
Idem, Canalul Dunăre-Marea Neagră, 1949-1953 şi obiectivele politice ale guvernanţilor României, în Independentul, Iaşi, II, nr. 329 , din 9 iulie 1996
Adrian Ilie, Valea Kara-su în perioada secolelor XIV-XIX. Monografie istorică, Editura Succeed Publishing, Medgidia, 2008
 Dobrogea Nouă, V, nr. 1292/1952
Doina Jela, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000
Vasilică Croitor, Răscumpărarea memoriei, Editura Succeed Publishing, Medgidia, 2010
Apostol Stan, Iuliu Maniu. Naţionalism şi democraţie. Biografia unui mare roman, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997
T.C. Zărojanu, Viaţa lui Corneliu Coposu, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 1996
Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Alexandru Cebuc, Istoria Partidului Naţional Ţărănesc. Documente (1926-1947), Editura ARC 2000, Bucureşti, 1994
Adrian Ilie, Claudia Ilie, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2011
 
Despre Adrian Ilie
 
Licențiat și masterat în istorie - Universitatea „ Ovidius” Constanța, șef de promoție.
Doctor în istorie și cursuri postuniversitare - Universitatea din București.
Profesor - Colegiul Național Militar „Alexandru Ioan Cuza" Constanța/ Școala Gimnazială „Constantin Brâncuși” Medgidia.
Director adj. - Școala Gimnazială „Constantin Brâncuși” Medgidia (2017-2019).
Metodist, responsabil Cerc pedagogic și membru în Consiliul Consultativ (ISJ Constanța).
Autor al mai multor lucrări și studii despre Medgidia și Dobrogea.
Autor al unor studii și cărți de metodică și management.
Membru în Comisia Națională de Istorie din cadrul M.E.N.
Membru al Societății de Științe Istorice din România.
Membru al Asociației Culturale „Mehmet Niyazi” Medgidia.
Membru în grupurile de lucru pentru realizarea programelor școlare pentru gimnaziu în cadrul M.E.N. (Istorie /Istoria minorității turce în România).
Membru în Comisia monumentelor istorice Medgidia.
Realizator emisiune istorică - REPERE ISTORICE - Alpha Media TV (2013-2018).
Premii obținute pentru activitatea publicistică.
Premiul „Virgil Coman" pe anul 2017, conferit de Societatea de Științe Istorice din România.
 
Citește și:

Medgidia în perioada regimului comunist (1965-1968) (galerie foto)

 

Galerie foto:


Comentarii








Cele mai recente postari