Jurnal aniversar de Dobrogea. 150 La pas prin istorie (41)

Rubrica de astăzi este foarte bogată și cu cât parcurgem anii de început ai Dobrogei tot mai multe sunt informațiile transmise de presa centrală, cu precădere. Poate vă întrebați ce află cititorul astăzi și probabil nu știa ieri din tot ce se publică sub generoasele auspicii ale cotidianului Ziua de Constanța? Aș puncta doar câteva din subiectele propuse astăzi lecturii: înființarea cartierului românesc al Constanței, dar și a unor sate prin mărirea cătunelor și căpătarea unui statut legal. În luna mai 1894, Dobrogea a fost pentru câteva zile în centrul atenției diplomatice europene: la Sulina, prin inaugurarea lucrărilor Comisiunii Europene a Dunării, iar la Constanța, prin comemorarea soldaților francezi căzuți în Războiul Crimeii. Sunt două momente diferite, dar unite de aceeași idee: Dobrogea ca spațiu european. Cred că interesează și eseul lui Grigore Antipa, în care puncteazăavertismente privind protejarea mediului în Dobrogea. Formulate încă din 1894, în foileton, de un tânăr savant de numai 27 de ani. Așa că merită să citiți cele ce urmează?

20 ianuarie 1894
Se constituie la Constanţa Societatea meseriaşilor având exclusiv rol filantropic: să ajute membrii săi în caz de boli şi nenorociri, precum şi familiile celor decedaţi. Secretarul societăţii, care cerea primăriei sprijin material, era Dumitru Z.Rădulescu.[1]

Ianuarie 1894
Regulament diplomatic: Autorităţile locale invitate la procesiunea de sfinţirea apei de Bobotează erau: prefectura, preşedintele Tribunalului, procuror, judecător, casier general, administratorul Creditului Agricol, revizor regie, şeful vămii, căpitanul portului, dirigintele oficiului poştal, advocatul statului, director CF, medic primar al judeţului, medic primar al oraşului, medic veterinar al judeţului, medic veterinar al oraşului, inginer al judeţului, directorul şcolii normale, directorii şcolilor băieţi nr.1, nr.2, fete nr.1, fete nr.2, revizor şcolar, preşedintele camerei de comerţ, directorul punctului de observaţie, şeful depozitului de tutunuri, directorul târgului de vite, poliţaiul oraşului, protoiereul judeţului.”[2] De luat aminte!

22 februarie 1894
Apel către tinerii însurăței: „Locuitorii săteni, însurați, care doresc să se așeze în Dobrogea, sunt înștiințați prin aceasta că la comuna Osman Facî ( azi, Bărăganu), din județul Constanța, ce este departe de orașul Constanța la 20 kilometri, iar de gara Murfatlar 6 kilometri,  găsesc pământ de foarte bună calitate, din care statul le dă câte 10 hectare de cap de familie, rămânând proprietari de veci pe acel pămînt sub condiția de a plăti 3 lei de hectar pe an, în timp de 27 ani. Locuitorii găsesc asemenea în acea localitate apă îndestulătoare la 2 metri adâncime, sat românesc de 50 de familii, biserică, școală românească și o proprietate de 2500 hectare în vecinătate, unde se pot învoi cu prețuri moderate pentru prisoase. — Doritorii se pot adresa la Redacția Ziarului Universul pentru amănunte.[3]



17 martie 1894
O informație importantă pentru istoricii locului. Această știre care se adresează celor ce doresc a se stabili în Dobrogea oficializează statutul localităților deja existente ca mici cătune locuite de băștinași, cu precădere români și turco-tătari. Reorganizarea satelor era destinată a înlesni colonizarea provinciei grupându-le cât mai mult și formând nuclee de comune.
 „Ministrul român al domeniilor a hotărât înfiinţarea în Dobrogea a mai multor sate de Români plugari, cărora le dă până la 25 hectare (50 pogoane) pământ de cultură, din care: 10 hectare Iot mic și 15 ca Iot mare. Se plătește statului pentru un hectar Iot mic, trei lei pe an, pe timp de 30 ani, și pentru un hectar lot mare, 4 lei 50 bani pe an, pe timp de 20 ani. Pe lângă aceasta, d-l ministru al domeniilor le acordă plugarilor avantagiile prevăzute de art. 29 din Legea pentru regularea proprietăţii imobiliare în Dobrogea, în care se zice: „Familiile agricole, care se vor stabili în Dobrogea sunt scutite de orice dare, în timp de trei ani”. Plata preţului prevăzut şi de art. 28, va începe după expirarea termenului acesta de trei ani“. Localităţile, unde s-a hotărât să se facă sate în judeţul şi Constanţa, sunt, după „Gazeta Dobrogei“, următoarele: 1)Peştera şi Chioseler(azi, Castelu) din plasa Medgidia; 2) Cazâl-Murat(azi, Movila Verde), Baeram-Dede (azi, Independența), Armutlia (Periș)  şi Carabaca (azi, Negrești), din plasa Traian; 3) Ghiuvenli (azi, Chirnogeni), Docuzaci (azi, Măgura), Cerchez-chioi (azi, Cerchezu), Calfachioi (azi, Viroaga) Daulachioi (azi, Darabani), Cheragi (Dealu Mare, comuna Ciobanu). Doritorii de-a se aşeza în aceste localităţi se vor adresa cu cereri la biroul comisiunii de parcelare din Constanţa. Fiecare persoană va face două cereri, una de 10 hectare şi alta de 15 hectare.[4]

20 aprilie 1894
Regimentul Constanţa nr.34 a fost creat la 20 aprilie 1894. În acelaşi an, la 10 mai, a primit drapelul. Comandanţi: lt.col.Crasan Constantin, 1894-1897,col. Veropol F.Gr., 1897-1898, lt.col.Dimitrescu Christea, 1898.

26 aprilie 1894
Din partea primăriei Constanţa: „Se aduce la cunoştinţa orăşenilor în general şi brutarilor în special că consiliul comunal în şedinţa din 22 cele curente a fixat preţurile făinii pentru consumaţia publică precum urmează: 25 bani - 1100 grame pâinea de calitatea l - franzela, 20 bani, 1100 grame, pâinea de calitatea a ll-a, jimbla, 15 bani, 1100 grame, pâinea de calitatea a lll-a. Agenţii poliţieneşti şi comunali sunt însărcinaţi cu executarea acestei decizii.” Semnează primar M. Koiciu.[5]
 

6 mai 1894

În mai 1894, regele Carol I a participat la Sulina la inaugurarea lucrărilor hidrotehnice realizate de Comisia Europeană a Dunării, investiții care au transformat unul dintre cele mai dificile sectoare de navigație de la gurile fluviului într-o cale sigură pentru comerțul european.
A doua zi după festivitate, suveranul a vizitat spitalul Comisiei Europene a Dunării, biserica grecească și geamia din Sulina. A asistat apoi la o demonstrație spectaculoasă a unei ambarcațiuni de salvare destinată intervențiilor în cazul naufragiilor de la gurile Dunării. În timpul exercițiului, barca s-a răsturnat intenționat, revenind imediat la suprafață cu cei doisprezece marinari nevătămați și pregătiți să vâslească. Demonstrația l-a impresionat în mod deosebit pe Carol I.
La ora 8 dimineața, regele a părăsit Sulina la bordul vaporului austriac „Orient”, fiind salutat de populație și de navele aflate în port. Vaporul a traversat canalul construit de Comisia Europeană a Dunării, a făcut o scurtă escală la Tulcea, unde au debarcat prefectul județului și comandantul regimentului, apoi și-a continuat călătoria spre Galați. De aici, suveranul s-a întors cu trenul regal la București, unde a fost întâmpinat de autorități și de un numeros public.
Cu prilejul inaugurării, Carol I a acordat numeroase distincții membrilor Comisiei Europene a Dunării și celor care contribuiseră la realizarea lucrărilor.
Delegatul Marii Britanii, Sanderson, a primit o tabacheră de aur cu briliante și miniatura regelui. Delegatul Franței, Cogordan, decorat cuMarea Cruce a Ordinului Coroana României, urma să fie numit ministru al Franței la Cairo. Celebrul inginer Sir Charles Hartley, autorul marilor lucrări de regularizare a brațului Sulina și unul dintre artizanii modernizării navigației pe Dunăre, a primit din partea regelui o cupă de aur de mare valoare, în semn de recunoaștere pentru contribuția sa excepțională. Au mai fost decorați inginerul Kühl, inspectorul cavaler de Erenyi, inspectorul Kouh, comandantul vaporului „Orient”, precum și numeroși ofițeri și marinari ai navelor străine aflate în port.
După ceremonia de la Sulina, delegatul Franței, Cogordan, și ministrul Franței la București, de Coutouly, au plecat spre Constanța pentru a participa la inaugurarea Monumentului soldaților francezi căzuți în Războiul Crimeii, eveniment care avea loc a doua zi. Astfel, două momente importante din istoria Dobrogei s-au succedat în numai două zile: inaugurarea lucrărilor de la Sulina și dezvelirea monumentului francez de la Constanța.[6]



8 mai 1894
Vice consulul Franţei la Constanţa, P.de Cantouly,  invita duminică 8/20 mai 1894 orele 3 ½ p.m. autorităţile locale să participe la inaugurarea monumentului pe care Franţa l-a ridicat în memoria soldaţilor săi morţi în acest oraş în timpul războiului de la 1854-55.[7]

8 mai 1894
Pe malul Mării Negre, în locul unde se află astăzi construit Salonul de Cură al orașului Constanța, a fost descoperit, în anul 1891, un morman de oseminte care, potrivit mai multor indicii, au fost identificate ca aparținând soldaților francezi din regimentele 20 și 27 infanterie, căzuți în timpul războiului din anii 1854–1856 împotriva Rusiei.
Întorcându-se din Crimeea prin Constanța, soldații francezi au fost loviți de epidemia de holeră atât de grav, încât comandantul lor, generalul de brigadă Ipacier, s-a întors aproape singur în Franța. Trupurile celor decedați au fost depuse într-o groapă comună.
După descoperirea osemintelor, în anul 1891, acestea au fost ridicate cu mare grijă, prin stăruința autorităților române și a consulatelor străine din localitate, apoi au fost reînhumate cu solemnitate într-un loc din cimitirul orașului, pus la dispoziție de actualul primar, distinsul și energicul domn Koiciu.
Acest gest al autorităților române a determinat Franța să răspundă printr-un gest de recunoștință. După cum a afirmat chiar ministrul Franței la București, domnul de Coutouly, într-un admirabil discurs, Franța a dorit să răspundă onoarei cu onoare, ridicând în cimitir un monument comemorativ.
Cuvintele domnului de Coutouly:„La France sait toujours répondre à des paroles amicales”(Franța știe întotdeauna să răspundă cu prietenie cuvintelor prietenești) au fost îndelung aplaudate de întreaga asistență.
Ceremonia de dezvelire a monumentului a avut loc duminică, 8 mai, la ora trei și jumătate după-amiaza. La festivitate au participat peste trei mii de persoane.
În fața monumentului fusese construită o tribună înaltă de aproximativ trei metri, împodobită cu drapelele României și Franței.
După oficierea serviciului religios de către preotul din localitate, acesta a rostit un scurt cuvânt despre rolul Bisericii în viața oamenilor.
A luat apoi cuvântul domnul de Coutouly, ministrul Franței la București. Discursul său a fost remarcabil. Cu tactul și eleganța unui diplomat desăvârșit, el a mulțumit tuturor celor care contribuiseră la ridicarea monumentului și la organizarea festivității, fără a omite pe nimeni dintre cei implicați.
În numele armatei române a vorbit apoi generalul Băicoianu, care a adus un omagiu curajului și devotamentului soldaților francezi.
A urmat prefectul județului Constanța, colonelul Kirițescu. Într-un discurs plin de căldură și elocință, acesta a arătat că Franța s-a bucurat întotdeauna de simpatia poporului român și a declarat că generația prezentă și cele viitoare vor păstra cu sfințenie acest monument pe care Franța îl încredințează surorii sale mai mici, România. Discursul colonelului Kirițescu a produs o puternică impresie asupra participanților, mai ales pentru că era bine cunoscută contribuția sa atât la ridicarea monumentului, cât și la organizarea festivității de inaugurare.
După încheierea discursurilor a urmat defilarea trupelor, în următoarea ordine:
compania marinarilor francezi de pe vasul „Petrel”, sosit special la Constanța pentru această ceremonie; marinarii români; batalionul de vânători; artileria; călărașii; marinarii englezi.
La ceremonie au participat toate autoritățile civile și militare din Constanța, doamnele din înalta societate locală, reprezentanții puterilor străine și numeroși invitați veniți din București.
Din Capitală au sosit ministrul Franței, domnul de Coutouly, însoțit de secretarul legației și de atașatul militar francez, consulul Franței la Galați, consulul Rusiei la Galați, generalul de brigadă Băicoianu împreună cu adjutantul său, locotenentul Filoti, precum și alte personalități.
Pe monument au fost depuse patru coroane: una trimisă din Paris de Societatea Națională Franceză; una din partea Legației Franței la București; una din partea coloniei franceze din București; una din partea coloniei franceze din Constanța.
Monumentul are forma unui obelisc patrulater din marmură. Pe fațada principală este înscris textul:„La France à ses soldats morts pour la Patrie
1854–1856” (Franța soldaților săi morți pentru Patrie.)
Obeliscul este așezat pe un soclu de piatră, sub care se află o criptă ce adăpostește osemintele soldaților. Întregul monument este împrejmuit cu lanțuri.[8]

19 mai 1894
Funcţionarii comerciali din Constanţa cer Prefecturii să li se respecte repausul duminical dând ordin ca prăvăliile să fie închise în zilele de duminică şi sărbătorile legale. Prefectul Kiriţescu se adresează primarului Coiciu apreciind că cererea i se pare dreaptă. Primarul îi răspunde că „această chestiune agită toată ţara şi nu poate fi tranşată pe cale de dispoziţiuni administrative”.[9]

23 iunie 1894
Ordin al Prefecturii judeţului Constanţa pentru a fi luate măsurile necesare primirii profesorului universitar Grigore Tocilescu, care însoţit de studenţi venea să studieze valurile de pământ: „Luni, 27 iunie curent va veni (Grigore Tocilescu, profesor şi director al muzeului) aicea cu 50 studenţi pentru studiul valurilor până la Medgidia, vizitarea  Adamclisiei şi a valurilor până la Cernavoda.
Prefectul cere primarilor să i se facă primirea cuvenită eruditului nostru profesor şi studenţilor ce-l însoţesc, să fie bine găzduiţi şi să li se pună la dispoziţie numărul de trăsuri de care vor avea necesitate  în excursiunile lor ştiinţifice.”[10]

6 iulie 1894
În solicitudinea sa de a vedea aplicată Legea instrucțiunii în toate amănuntele sale, domnul ministru Tache Ionescu a rezolvat și greaua chestiune a institutorilor suplinitori prin ordonanța din 6 iulie, publicată în Monitorul Regatului.
Și tocmai fiindcă prin acea decizie se prevede concursul, se cuvine să facem câteva reflecții cu privire la conținutul regulilor stabilite în temeiul art. 64 din Legea învățământului primar și normal-primar. Între aspiranții la gradul de institutor sunt primiți bacalaureații, absolvenții liceelor reale și toți suplinitorii. Oare vor putea ține piept suplinitorii bacalaureaților, când se știe că printre aceștia se găsesc foarte mulți absolvenți ai școlilor normale cu patru clase și vechi învățători? La practica pedagogică sunt bine pregătiți, dar li se cere și o temă din limba română într-o limbă modernă, iar aici ei sunt slabi.
Dar poate că domnul ministru voiește să se debaraseze de acești suplinitori. Foarte bine, prin această decizie este lesne să scape de ei, însă printre dânșii sunt unii care ocupă funcția de suplinitori de șapte ani, mai cu seamă în Dobrogea, și sunt excelenți institutori.
La concurs vor cădea, dar oare este bine ca aceștia să fie trimiși la sat, după ce au funcționat atâta vreme ca institutori?
Rugăm, așadar, pe domnul ministru al Instrucțiunii să binevoiască a lămuri următoarele: a) Suplinitorii cu mai mulți ani de serviciu decât unul, precum prevede decizia, se vor prezenta la concurs sau îi așteaptă o altă soartă? b) Suplinitorii din Dobrogea vor fi chemați și ei? Și, în acest caz, li se va aplica punctul al cincilea sau vor fi examinați și din limbile turcă ori bulgară, după programa Școlii Normale din Dobrogea?
Credem că institutorii proveniți din corpul învățătorilor și cu mai mulți ani de suplinire ar trebui să fie numiți cu titlu provizoriu, după un examen de practică pedagogică, spre a li se reglementa poziția și pentru a dispărea nemulțumirea generală care domnește în Dobrogea în această breaslă.
Se știe că în 1892 mai mulți învățători au fost numiți institutori cu titlu suplinitor, iar alții cu titlu provizoriu și, peste cinci luni, cu titlu definitiv (cazul lui Popescu din Medgidia). A-i favoriza pe unii și a-i lovi pe alții, care lucrează necontenit din 1879 între turci și tătari, cu numai jumătate din salariu, noi credem că este o nedreptate. Încă o dată, rugăm pe domnul ministru să lămurească aceste întrebări, care sunt juste și îi interesează pe cei mai mulți dintre institutori”.[11]

29 iulie 1894
Cartier românesc în Constanța O sumă de români din Dobrogea au luat o frumoasă inițiativă, pentru ca populația românească din România de peste Dunăre să se închege mai cumsecade. Primul pas, pe această cale, a fost silința ce și-au dat mai mulți români din Dobrogea ca să ajungă la fondarea unui cartier pur românesc în Constanța. Pentru a ajunge la acest țel, ei au trimis o delegație la guvern, cerându-i sprijinul. Delegațiunea a fost bine primită de ministrul de interne, care imediat a dat instrucții autorităților din partea locului. Strângându-se astfel la un loc, românii fiind mereu în contact unii cu alții, vor putea lucra mai cu spor pentru ei înșiși și pentru țară. Exemplul fiind imitat, treptat se va ajunge, desigur, a se transforma Constanța într-un oraș adevărat românesc. Cum am zis, guvernul a decis să dea înlesniri pentru realizarea ideii românilor din Constanța. Într-o mare întrunire, s-a ales o comisiune care să formuleze cererile românilor, iar comisiunea a stabilit următoarele puncte: Vor fi trei categorii de loturi de pământ ce se vor vinde, întâia categorie de 800 m. p., a doua de 500 și a treia de 400. Metrul primei categorii să se plătească cu un lot și jumătate, la categoria a doua să se plătească metrul cu 75 de bani și la cea de a treia cu 50 bani. Plata pământului să se facă în anuități timp de 7 sau 10 ani. Nimeni să nu poată cumpăra decât un singur lot. Pământ vor putea lua numai românii de origine, majori, reședinți în Constanța și văduvele cu copii, ale românilor de origine din Constanța, vor mai putea lua pământ și românii de origine din restul Dobrogei. Se vor determina pentru cartierul românesc deocamdată 60 de hectare. Inițiatorii doresc ca pământul să nu fie alienabil decât după plata întreagă a ratelor și numai la români, cartierul acesta să rămâie pururea românesc. Locul ales pentru fixarea cartierului românesc la Constanța e acela care începe de la vechea barieră Mangalia pe țărmul Mării Negre, în direcția viilor, rezervându-se loc pentru piața publică, pentru școală, biserică etc. Cum am zis, ne bucurăm că guvernul a promis încurajarea acestei încercări de românizare parțială a Constanței. Proiectul e bun. Ceea ce, cu toată bucuria noastră, ne îngrijește, e chipul în care el se va executa, alegerea elementelor care vor forma un nou cartier românesc. Ar fi de dorit ca, pe cât au fost de norocoși la alcătuirea proiectului lor, inițiatorii de asemenea să aibă noroc și în ce privește alegerea elementelor care vor forma Constanța nouă. In asemenea chestii, orice idee de  interes material să fie înlăturată; mai mult decât atâta: aceia însărcinați cu distribuirea loturilor să nu ție seamă de prieten sau de dușman, pentru ca avantajele toate să nu cadă în mâinile câtorva privilegiați cu familiile lor.[12]

3 august 1894
Un anume S. Baratz, dorind a deschide o brutărie pe strada Engleză pentru fabricarea pâinii de lux, precum franzela, cornuri etc., cere primăriei acordul căci: „pentru fabricarea pâinii voi aduce lucrători speciali din Viena sau Pesta.”
Desigur că primarul Koiciu nu s-a lăsat impresionat şi a propus ca cererea să fie mai întâi supusă consiliului comunal.[13]

4 august 1894
„Marele pod dintre Feteşti şi Cernavoda e aproape gata. Ziarele noastre comentează în modul cel mai bizar, mai nedrept şi mai hazliu această importantă lucrare. Ziarele conservatoare tămâiază guvernul, parcă Lascar Catargiu ar fi de vină că măreţul pod leagă astăzi România cu Dobrogea. Ziarele liberale critică lucrarea, numai cu intenţia de a doborî guvernul, şi aici ca în toate chestiile, ziarele liberale se conduc după principiul că orice lucrare s-ar face sub un guvern potrivnic, ea trebuie să fie forţamente proastă şi dăunătoare intereselor ţării. Noi vom căuta să prezentăm publicului lucrurile aşa cum sunt, arătând ce e bine şi ce e rău, în mod imparţial. Mai întâi, care sunt serviciile pe care acest pod le poate aduce direct ţării? În prima linie va fi putinţa de a face ca exportul şi importul mărfurilor care se duc şi vin pe apă să nu se întrerupă cinci luni pe an ca până astăzi, din pricina îngheţului Dunării. Un port pe Marea Neagră va face cu putinţă treaba asta, deoarece Marea nu îngheaţă niciodată. În al doilea rând podul va uşura comunicaţiile dintre România şi Dobrogea, ceea ce e foarte important din trei puncte de vedere: commercial, politic şi strategic. Ca foloase indirecte!—şi poate cele mai importante pe care le poate aduce ţării — podul de peste Dunăre e menit să atragă tot comerţul Germaniei şi o mare parte din comerţul Austriei cu Asia occidentală, cu o bună parte din Africa, cu Extremul Orient şi Australia, în portul nostru din Marea Neagră. În adevăr, dacă privim cu atenţie harta, vedem că Varna sau portul X din Dobrogea ar putea bate cu succes Odesa şi Salonicul, întrucât priveşte comerţul de tranzit al Germaniei şi al Austriei cu regiunile mai sus pomenite. Podul de peste Dunăre, servit de o bună reţea de căi ferate care să-l puie în legătură directă cu marile centre comerciale din Austria şi Germania, servit de un port vast şi înzestrat cu dane în proporţia necesară, e menit să facă din ţara românească o ţară de mare transit pentru mărfurile străine. Avem podul, avem în mare parte reţeaua de căi ferate, ne trebuie acum portul, şi trebuie să-l avem gata la scurtă vreme. La Constanţa nici nu-i chip să ne gândim. Pentru a face din Constanţa un port cum ar cere trebuinţele, n-ar fi de ajuns treizeci de milioane, ceea ce ar constitui o sarcină prea grea pentru noi şi ar micşora foloasele pe care am putea să le tragem pe viitor de la podul de astăzi, făcut cu atâtea mari cheltuieli”.[14]

16 august 1894
Se publică spre cunoştinţa generală că până la 15 august viitor se primesc la această Primărie cereri de admitere la concurs pentru obţinerea a două burse la şcoala de arte şi meserii a statului. Candidaţii trebuie să fie români, să aibă 13-16 ani, să fie absolvenţi ai învăţământului primar superior. Examenul se va ţine în pretoriul acestei Primării în ziua de 16 august înaintea unei comisiuni ce se institui la timp.[15]Unul din câștigătorii acestor burse a fost tânărul Ion Jalea.



23 august 1894
„Iată amănuntele pe cari le dă un confrate dobrogean asupra bandiților de acolo. Locuitorii din cătunul Terzechioi (azi, Runcu) au prins zilele trecute doi bandiți turci, care erau urmăriți de o poteră de la Ciaușchioi ( azi, Războieni), plasa Istria, poteră compusă din locuitori și soldați în număr de 200. Iată împrejurările în care au fost prinși. Luni de dimineață un locuitor din Terzechiol, mergând la câmp spre a-și căuta boii, a văzut doi oameni ascunși în porumb. Locuitorul bănuind că nu pot fi oameni onești, îndată s-a întors la cătun și a dat alarma. Deîndată 20 călăreți din sat s-au pus în urmărirea lor fugărindu-i cam la 6 ore, fără a putea pune mâna pe ei, din cauză că tâlharii se apărau cu cuțitele. Locuitorii cu mare greutate au putut pune mâna pe ei. Unuia din locuitori i-a spart capul, iar altuia i-a făcut mai multe împunsături cu cuțitul. Punând mâna pe ei i-au legat și i-au dus la primăria din Șiriu. Subprefectul din Cogealac auzind că tâlharii au fost prinși, a venit la primăria din Șiriu, i-a luat și i-a dus la Cogealac. Locuitorii din Terzechioi și-au expus viața cu prinderea acestor periculoși bandiți fiind totdeauna avizați de a fi gata pentru asemenea cazuri.[16]

4 septembrie 1894
Apare la Constanţa săptămânalul Aurora. Îşi încetează activitatea la18 mai 1895. A publicat informaţii generale şi locale, „apărând interesele ţării şi ale locuitorilor, fără deosebire de origine şi religiune“.

5 septembrie 1894
În zilele de 5, 6, 7 şi 8 septembrie 1894 tinerimea universitară română din Bucureşti şi Iaşi  îşi  desfăşura congresul său general la Constanţa, după ce, pe rând, acesta se ţinuse anual în câte unul din marile oraşe ale regatului României, timp de 15 ani. Manifestarea era susţinută moral şi financiar de Curtea regală şi primăriile oraşelor-gazdă. Ele erau „reprezentaţiunea abstractă a geniului României ale cărei destine providenţa le-a încredinţat”[17]. Ministrul Carp îi scria primarului Mihail Koiciu să solicite consiliului local suportarea cheltuielilor. Acesta convoca în regim de urgenţă consilierii şi constituia un comitet de „recepţiune a studenţilor”. Sunt antrenaţi în rezolvarea cazării toţi proprietarii de restaurante şi hoteluri cărora le deconta primăria cheltuielile efectuate. Astfel restaurantul 10 Mai asigura masa studenţilor cu 2 lei, hotelurile Transilvania, Orient, Naţiunea, Ovidius, Victoria şi Bulgaria  cazare contra sumei de 1 leu pentru fiecare student, iar hotelurile Panaioti, Central, Metropol şi Belvedere masa şi cazarea pentru 2,5 lei. Studenţii vizitează oraşul şi depun flori la statuia lui Ovidius. Fac o fotografie de grup care a rămas în arhiva sentimentală a oraşului.

Presa locală face o prezentare detaliată a evenimentului care polarizase atenţia comunităţii româneşti. „După cum am anunţat Vineri seara Studenţi Universitari au sosit în Constanţa. Sâmbătă la orele 1 s-a deschis Congresul şi s-a procedat la alegerea preşedintelui, alegându-se d. Ştefănescu Goangă. Duminică s-a ţinut prima conferinţă de d. Ilie Ighel, tratând despre psyhologia onoarei. După conferinţă Studenţii au mers in corpore la Statuia lui Ovidiu şi au depus pe capul nemuritorului poet o cunună de lauri. Luni s-a ţinut a doua conferinţă după amiază, iar seara s-a dat un concert în folosul săracilor. Concertul a constat din recitări de poezii, execuţii de piese muzicale cu vioara şi flautul. Recitarea satirei lui Eminescu în care se vorbeşte de bulgăroi cu ceafa groasă a fost acoperită de aplauze furtunoase. În momentul când aceste cuvinte se pronunţau, privirile tuturor erau îndreptate spre doi onorabili cu cefele grose, din care unul are tipul unui mastodont din depozitele terţiare. Toate poeziile recitate erau o persiflare a patrioţilor de contrabandă, a acelor patrioţi care vând interesele neamului spre a satisface interesele lor proprii şi a servi de piedestal amicilor lui Karaveloff. Studenţii Ardeleni au excelat la acest concert prin corul lor, care a întrecut toate aşteptările. Concertul a avut o splendidă reuşită. Ziua ultimă a Congresului, cea de Marţi, a fost rezervată exclusiv chestiunii naţionale. În această zi am auzit durerile fraţilor noştri prin gura culţilor lor reprezentanţi, în această zi am cunoscut mai bine starea amărâţilor noştri fraţi care gem sub jugul tiraniei. Deschizându-se şedinţa de Marţi s-a proclamat ca preşedinte al conferinţei naţionale d. Axentie, care a dat cuvântul delegatului Studenţilor Transilvăneni d-lui Hristea. Acesta într-o cuvântare caldă şi plină de sentimente ne-a descris faptele fraţilor noştri pentru naţiune şi limbă şi ne-a asigurat că vor lupta neîncetat pentru cauza românească. După aceasta se dă cuvântul delegatului Bucovinenilor, d-lui Grigorcea, fiul baronului Grigorcea, care de asemenea mulţumeşte de entuziasta primire ce li s-a făcut. La tribună, apoi se urcă d. Brânzeiu, student din Bucureşti, şi dă citire raportului privitor la chestiunea naţională. Acest raport este o lucrare monumentală, care face cea mai mare onoare studenţimii universitare. El va fi tipărit şi dat  publicităţii. După citirea raportului, studenţii au mers la Statuia lui Ovidiu şi au depus o coroană. Unstudent Ardelean a ţinut o importantă cuvântare arătând că românii aici trebuie să lupte cu puteri unite spre a scăpa de influenţa panslavismului, care caută să ne înghită. Vorbeşte apoi de idealul lui Ovidiu, acela de a răspândi cultura latinismului pe malurile Pontului Euxin şi termină zicând că românii de aici trebuie să fie conştienţi de misiunea lor, că într-o zi plină de aceleaşi sentimente cei de la Tisa cu cei de la Mare, cei din Balcani cu cei de la Nistru, să formeze o Românie Mare, liberă şi independent.
 Seara, s-a dat la Hotelul Carol un banchet care a produs studenţilor o mare mulţumire. A doua zi, miercuri la orele 6 dimineaţa, studenţii au părăsit Constanţa».[18]

Septembrie 1894
În 1894 pictorul Nicolae Vermont a executat, după obiceiul timpului, zugrăvirea bisericii din Cernavoda, pentru suma de ,,8.000 lei aur”, sumă pe care artistul avea să o folosească într-o călătorie de studii la Paris. Lucrarea de la Cernavoda va dura 3 ani, fiind executată între 1894 — 1897; în această perioadă, în revenirile sale repetate, pictorul se va fi abătut, desigur și pe la Constanța, deoarece în pictura sa de șevalet apare peisajul marin. Schițele păstrate în patrimoniul Muzeului de artă Constanța atestă cunoașterea de către Vermont a Dobrogei și litoralului, încă de la începutul acestui veac și demonstrează că intîlnirea sa cu această zonă i-a eliberat pictura de unele influențe academiste.[19]

6 octombrie 1894
Cauzele emigrării turcilor din Dobrogea. Citim în ziarul «Aurora» din Constanța: „În vaporul otoman «Bahrr Djedin», care a venit din Galați, s-au îmbarcat aproape trei sute de familii de turci, tătari și țigani, ducând cu el femeile, copiii și tot ce mai aveau. Ei erau locuitori din ambele județe ale Dobrogei și emigrează pentru Turcia. Neavând vreo cauză binecuvântată pentru a emigra, credința generală este că ei s-au decis să facă pasul acesta fiind îndemnați de emisari secreți, care cutreieră mai întotdeauna toată Dobrogea. Se știe că hogii care veneau din Constantinopol și se răspândeau prin satele turcești și tătărești, sub pretext de a face rugăciuni în zilele de post ale musulmanilor, îi îndemnau la emigrare; contra acestui curent guvernul luase măsuri de oprire într-un rând, în urma cărora s-a dat loc la o corespondență diplomatică între Poarta Otomană și guvernul nostru, al cărei rezultat a fost să fie lăsați iarăși hogii să vie și să cutreiere Dobrogea în libertate”.^[20]

22 octombrie 1894
Cele ce se petrec zilnic în Dobrogea trebuie să dea de gândit d-lui ministru de interne. Populaţia acestei provincii este terorizată de bandele de tâlhari care apar continuu. Să pare că în această parte a ţări i nu există administraţie şi lumea e dată pradă bandiţilor. Ar trebui să nu se mai considere Dobrogeaca o provincie menită să hrănească pe favoriţii şi protegiaţii incapabili de a ocupa funcţii în România. Deja prea de mult dăinueşte această situaţie. Tâlharii se plimbă prin sate ca prin păduri şi îşi exercită meseria nesupăraţi de nimeni. Nu este zi în care să nu avem de înregistrat o nouă crimă barbară şi administraţia este incapabilă să prindă pe torturatori. Toată lumea îşi aduce aminte de Licinski care ajunsese vestit între vestiţi numai pentru că el inspira mai multă teamă populaţiei, decât administraţia încredere. Când administraţia şi-a făcut renume de incapabilă populaţia de la sate se pune bine cu bandiţii. Aceasta este de netăgăduit. Şi când populaţia începe să găzduiască şi să ascundă pe tâlhari, toţi răii şi sălbaticii care îşi înăbuşesc apucăturile rele de frică, încep să iasă la iveală, se formează în bande şi terorizează lumea. Aceasta este azi situaţia din Dobrogea. Ea nu poate să fie schimbată decât atunci când administraţia va lucra serios pentru ca să inspire populaţiei încredere. D. ministru de interne e dator să ia energice măsuri, pentru ca să se puie capăt banditismului din Dobrogea.[21]



6 decembrie 1894
Ziarul Timpul publica fragmente dintr-o amplă monografie întocmită de tânărul naturalist Grigore Antipa, dedicată lacului Razim. Studiul reprezintă una dintre primele analize științifice asupra degradării ecosistemului lagunar și propune măsuri moderne de conservare a resurselor piscicole. La numai 27 de ani, Antipa demonstra deja viziunea care îl va transforma, peste câțiva ani, în cel mai important biolog și organizator al pescăriilor României.

Am vorbit zilele trecute despre intenția domnului ministru al Domeniilor de a înlătura cauzele care contribuie la împuținarea peștelui din lagunele de la gurile Dunării, împuținare care aduce o gravă atingere comerțului din această regiune.
Astăzi primim, cu privire la această chestiune, o importantă monografie datorată domnului dr. Grigore Antipa. Extragem din această lucrare, mai întâi, istoricul lagunelor despre care ne ocupăm.
„Încă din vechime, spune d. dr. Antipa, unul dintre locurile unde se făceau cele mai mari pescării de pe coastele Mării Negre și, poate chiar fără exagerare, cele mai mari din toată Europa, este seria de lagune situate în Dobrogea, la sudul gurilor Dunării, cunoscute sub numele generic de Lacul Razim (Razelm).
Nu mai mult decât cu 10–15 ani în urmă, numărul pescarilor de pe acest lac se ridica la aproape 10.000. Pe lângă satele înconjurătoare, între care se aflau și frumoasele sate Jurilofca (cu 1.800 locuitori) și Sarichioi (cu 2.047 locuitori), ai căror locuitori se ocupau aproape exclusiv cu pescuitul, mai veneau încă o mulțime de pescari din Dunavăț, Mahmudia, Tulcea și chiar din Galați și Brăila. Cu toții își găseau aici o ocupație foarte rentabilă, fiind bine răsplătiți pentru munca lor grea.
Cantități enorme de crap, șalău de Dunăre și de mare, scrumbițe, scrumbii și chefal, ba chiar moruni și nisetri, se prindeau aici, întrecând prin productivitate toate celelalte pescării de lacuri din Europa.
Date statistice exacte ne lipsesc, din nefericire, pentru a putea arăta prin cifre marea productivitate a acestor lagune, deoarece antreprenorii pescuitului, temându-se de viitoarea concurență pe care ar fi putut-o provoca dezvăluirea câștigurilor lor, au refuzat categoric să ofere orice informație în această privință.
Pentru a da însă o idee despre bogăția pescăriei, pot cita mărturisirea unui pescar bătrân din Sarichioi, care mi-a declarat că, acum 15 ani, într-o singură zi, trăgând cu năvodul, a scos 34.000 de ocale vechi de pește, în cea mai mare parte șalău de mare.
În timpul verii, în lunile iunie, iulie și august, cantități colosale de chefal — acest pește atât de prețios, atât prin carnea sa gustoasă, cât și prin icrele sale scumpe — pătrundeau prin gura Portiței din mare în aceste lacuri, de unde erau pescuite și exportate, proaspete, sărate sau afumate, până pe piețele Constantinopolului, Odessei etc.
De câțiva ani încoace însă, pescăria din aceste lacuri a început să scadă din ce în ce mai mult, astfel încât productivitatea lor a ajuns astăzi la mai puțin de o treime din ceea ce fusese odinioară. Din nefericire, această scădere continuă atât de repede, încât suntem amenințați ca, în scurt timp, lacurile să fie complet depopulate.
Numărul pescarilor care își câștigau existența aici a scăzut foarte mult, iar locuitorii satelor învecinate, aproape toți pescari, sărăcesc necontenit, nemaifiindu-le altă speranță decât aceea că Dumnezeu le va mai dărui un an bun. Mulți dintre ei au început deja să se îndrepte către alte ocupații mai rentabile, precum agricultura sau creșterea vitelor.
Marea productivitate a lacului Razim se datora în special la două împrejurări: pe de o parte, peștii care trăiau permanent în lac, crescând și reproducându-se aici, iar pe de altă parte, peștii veniți din Dunăre și din Marea Neagră, care erau pescuiți în cantități impresionante.
Iată acum cauzele care au dus la împuținarea atât de mare a productivității lacului Razim și la depopularea lui. Aceste cauze sunt de două feluri: Unele sunt datorate modului barbar în care s-a făcut exploatarea acestor ape, neavându-se în vedere decât câștigul imediat, fără a se ține seama dacă astfel era distrusă sau nu însăși sursa bogăției. Acest sistem vandal, numit de germani Raubwirtschaft, a dus și alte izvoare de bogăție ale țării la ruină, iar consecințele le suportăm astăzi. Altele sunt datorate acțiunii agenților naturali — Dunărea, Marea și vânturile — cărora nu li s-a opus nicio piedică în acțiunea lor distrugătoare.
În primul rând, este absolut necesar să se pună capăt vandalismului practicat în exploatarea apelor. Fie prin legi, fie prin regulamente sau prin contractele de arendare, trebuie impuse norme raționale privind pescuitul: perioade de prohibiție pentru reproducere, interzicerea capturării peștilor mici, stabilirea dimensiunilor minime pentru fiecare specie etc. Ar fi de dorit ca aceste măsuri să fie aplicate cât mai curând tuturor apelor din țară. Unele lacuri, care oferă condiții mai bune pentru dezvoltarea peștilor — cum este, de pildă, lacul Babadag — ar trebui declarate zone permanente de reproducere, în care pescuitul să fie complet interzis. Dacă va fi nevoie, ele vor putea fi repopulate prin introducerea de icre fecundate artificial, devenind astfel adevărate rezervoare naturale pentru celelalte lacuri.
Este absolut necesară redeschiderea Dunavățului. Oricât ar costa această lucrare, cheltuiala va fi recuperată însutit și înmiit. Totuși, executarea lucrării trebuie făcută cu grijă, deoarece geologia arată că orice râu care se varsă într-o lagună contribuie, în timp, la colmatarea și dispariția acesteia. Debitul Dunavățului trebuie să fie suficient pentru a compensa evaporația și pentru a crea un curent slab prin Portiță, fără a transporta însă prea multe aluviuni.
Din lucrările lui Muszynsky se știe că brațul Sfântul Gheorghe transportă zilnic către mare aproape 30.000 de metri cubi de materii solide în suspensie. De aceea, cantitatea de apă preluată de Dunavăț nu trebuie să depășească o anumită limită, deoarece, în caz contrar, depunerile de aluviuni ar deveni prea mari, iar laguna s-ar colmata într-un timp relativ scurt.”[22]

Privit de la peste un secol distanță, studiul lui Grigore Antipa impresionează prin actualitate. Problemele pe care le identifica în 1894 – supraexploatarea resurselor, colmatarea canalelor naturale și lipsa unor reguli de pescuit – continuă să preocupe și astăzi specialiștii Rezervației Biosferei Delta Dunării. Multe dintre soluțiile propuse atunci de Antipa, precum protejarea zonelor de reproducere, prohibiția și administrarea științifică a pescăriilor, au devenit între timp principii fundamentale ale conservării biodiversității.