Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
05:27 02 08 2021 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Ioan N. Roman - dublă rememorare Trei grădinari de azi - şi nicio floare pentru „Ilustrul” şi „Patriarhul” Dobrogei, de ieri...

ro

21 Jul, 2021 00:00 1248 Marime text

         Zilele acestea (12 şi 20 c.), elementele intelectuale şi activ-civice, ale urbei noastre, ar fi trebuit să se afle în Săptămâna Afectiv-Memorială „Ioan N. Roman” – se împliniră 90 de ani de la decesul/155 de la naşterea unuia dintre cei mai reprezentativi dobrogeni (din perioada României monarhiste), „Ilustrul” (cum era numit de către contemporani) sau „Patriarhul Dobrogei” (cum l-a numit, în viaţă fiind, N. Iorga).



        Vremurile – şi oamenii – sunt însă cum sunt, astfel că cel care a grădinărit (alături sau împreună cu Petru Vulcan, Ion Bănescu, Constantin Brătescu, Aurel Vulpe, Alexandru Gherghel, Constantin N. Sarry, şi alţi câţiva) cu atâta rodnicie pe ogorul, încă puţin desţelenit în primele două-trei decenii ale secolului trecut, al Cvltvrii României dela Mare nu s-a învrednicit din partea grădinarilor de azi,  ispravnicii locului şi manajerii instituţiunilor ce-i poartă, cu fală, numele – de nici măcar o floare...
        Readucerea lui în memoria urmaşilor o facem azi, prin apelul la câteva din opiniunile, consecvent-democratice, ale celui care a fost – şi avocat, şi om politic, şi ziarist (inclusiv întemeietor de periodice), şi publicist, şi poet, şi istoric, şi om al Cetăţii (inclusiv efemer primar, la Medgidia şi Constanţa), şi parlamentar...
--------     
 
ROMÂNII SE VEGHEZE
        Pe când o mare parte a presei liberale, şi mai cu seamă presa liberal-naţională, dădea alarma că în ţara noastră o culpabilă agitaţie rusească îşi urmează cursul ei nenorocit, şi pe când făcea o învinovăţire guvernului că nu ia măsuri contra acestei mişcări, nici chiar dupa ce semnele existenţei sale se manifestaseră atât de evident prin rescoala ţărănească din primă-vara trecută, altă parte a presei, cu o îndărătnicie copilărească, tăgăduia sistematic exitenţa unei aşa agitaţiuni.
        „În ţara noastră nu e nici o propagandă rusească; în ţara noastră nu e nici un ruso-fil; în ţara noastră Rusia n’are nici o simpatie, iar politica sa nici un aderent. Şi dacă cu toate aceste presa colectivistă [recte – naţional-liberală] se agită şi dacă denunţă lumei parascovenii de acest calibru este pentru că «colectivitatea» s’a îndulcit cu puterea şi pentru că speră că pe această cale va izbuti mai lesne să parvie din nou a pune mâna pe cârmă”.
        Aşa, sau cam aşa, se rosteau ziarele care tăgăduiau existenţa unei continue şi fervente agitaţii ruseşti. Ele duceau încăpăţânarea lor aşa de departe încât nu esitau a tăgădui chiar faptele cele mai evidente.
        Nouĕ ni se pare că se făcea o nedreptate presei liberale, condusă negreşit de fruntaşii partidului.
        În adevăr, cine putea şti mai bine dacă există sau dacă nu există o agitaţie rusască de cât un guvern care de abia s’a fost retras de la putere, după ce 12 ani avusese cârma afacerilor pe mâna sa? (Guvernul format şi condus de Ion C. Brătianu: 1876-1888 – n.n.)
        De altmintrelea timpul s’a însărcinat să dovedească cât întemeiată era alarma dată de presa liberală şi cât de greşite erau desminţirile ziarelor ce sau ignorau sau tăinuiau adevĕrul.
        Astăzi unul din organele de publicitate de oare care însemnătate – „Adevĕrul” – scrie sub propria semnătură a directorului seu, dl. Al.V. Beldiman, următoarea declaraţiune francă, leală:
        «Da! Sunt ruso-fil, sunt anti-dinastic.
        Da! „Adevĕrul” este şi va fi ruso-fil şi antidinastic, câtă vreme voiu avea onoarea a-l dirija».
        Iată deci o declaraţie făcută fără nici o şovăire. Iată un ziar, care represintă un grup, declarând că e în adevĕr ruso-fil. Iată un publicist într’un moment de curaj şi de săninătate, declarând în mod loial că este închinat politicei ruseşti, că e mai mult de cât atâta, ruso-fil convins şi hotărât.
        Ori cât ar tăgădui-o unii din confraţii noştri, ori cât s’ar încerca ei s’o acopere, s’o mototolească, nu e mai puţin adevĕrat că declaraţiunea categorică a d-lui Beldiman rĕmêne în picioare şi va fi pentru totdeauna pildă vie dovadă a existenţei unui curent ruso-fil în ţara noastră.
        Că purtarea politică a d-lui Beldiman numai romănească şi patriotică nu-i, de prisos a o mai zice.
        Poate să aibă „Adevĕrul” mult şi bine drept ţintă, drept ideal „desrobirea românilor de sub jugul maghiar şi alipirea lor la România independentă”; acolo unde însă cu siguranţă se înşeală – cu sau fără ştiinţă, nu ştim – este când zice că „numai prin o alianţă francă şi leală cu Rusia putem vedea îndeplinindu-se acest frumos vis al tuturor românilor”.
        Aici „Adevĕrul” se înşală amar.
        Ast-feliu de idealuri nu se ajung rusificându-ne sau nemţindu-ne, ci romanizându-ne, întărind în noi înşi-ne simţul iubirei de ţară şi de popor, fiind cu alte cuvinte nu filo-ruşi, nici filo-germani ci numai filo-români.
        Şi drept vorbind, ce dovezi aşa de încredinţătoare ne-a dat Rusia despre iubirea ce are pentru Romănia? Au nu e Rusia care la 1812 ne-a luat Basarabia? Au nu e Rusia care la 1879 [Sic! – 1878] ne-a răpit din nou 3 din cele mai frumoase judeţe câmpeneşti ale Moldovei? Au nu e Rusia care în toate înprejurările ne-a făcut să simţim efectele politicei sale exterioare?
        E lucru vĕdit că Rusia, urmând politicei sale tradiţionale, nu va suferi nici odată ca în coastele sale să se desvolte un stat puternic, o Românie care să cuprindă şi pe românii de peste munţi. Şi e o copilărie neertată din partea d-lui Beldiman că-şi închipueşte atât de generoasă patria d-sale adoptivă, vitriga d-sale mamă, protectoarea d-sale!
        Dar mai la urmă, dacă interesul nostru este să ne unim cu vreuna din puterile mărginaşe pentru o revendicare naţională atât de însemnată – precum foarte bine a remarcat unul din confraţii bucureşteni: pentru ce nu ne-am uni cu Austria d.e., pentru ca să luăm Basarabia de la ruşi? N’avem noi fraţi şi peste Prut, după cum avem şi peste munţi? Nu sunt români care sufĕr un jug de o mie de ori mai aspru în Rusia de cât în Ungaria? Nu sunt ei de o potrivă persecutaţi, nu sunt de o potrivă desnaţionalizaţi?
        Dar interesul nostru, înţeles bine, nu e să provocăm pe nimeni, ci din potrivă să menajem pe toţi şi să ne pregătim şi să ne apărăm atunci când s’ar cere. Iar toţi cei cari urmează o altă politică, încovoindu-şi grumajii faţă cu unele puteri şi provocând pe altele, aceia sau nu-şi dau seama de ceia ce fac, sau sunt nişte instrumente ale străinilor. În tot cazul ei n’au simţit nici odată transporturile pe care o inimă le încearcă când e înpăcată cu sine şi când îşi poate zice că a servit ţara cu adevĕrat.
        Ori-cum, un lucru nu se va mai putea tăgădui pe viitor, şi anume că agitaţie rusească există în adevĕr şi că avem ziare ruso-file, grupuri ruso-file şi un început serios şi îngrijitor, foarte îngrijitor,de mişcarea ruso-filă.
        Românii, adevĕraţii români să vegheze deci! „Drapelul”, 27 februarie 1889.
***
 
14 MARTIE
        Boerii de la cârmă (Guvernul era format, din martie 1888, de către Partidul Conservator/Junimiştii – n.n.) au serbătorit de la 14 martie aniversarea proclamărei Regatului român.
        E în adevĕr o dată frumoasă, o dată memorabilă, o dată istorică şi n’am avea nimic de obiectat contra acelora ce cu sinceritate serbătoresc asemenea date. Fastul, ori cât de mare, fie tot deauna bine-venit, dacă el redeşteaptă în inimile noastre abătutul simţimênt al iubirei de ţară, dacă o clipă măcar el trezeşte în noi entuziasmul patriotic de care avem atâta, lipsă şi atâta nevoe.
        Dar am zis: ,,cu sinceritate”.
        Şi fiind-că am subliniat aceste vorbe, fie-ne ertat a ne întreba: boerii de la cârmă serbează ei în adevĕr ,,cu sinceritate” ziua de 14 martie, ziua proclamărei Regatului român? sau fac numai o paradă aşa de mântuială, de ochii lumei, ca să nu se zică că n’au făcut-o?
        Pentru a putea respunde cu dreptate acestei întrebări va trebui să aruncăm o privire retrospectivă asupra trecutului şi să vedem ce atitudine au avut ei faţă cu marile acte istorice sevêrşite în timpurile din urmă şi mai în special cum au privit ei proclamarea [Regatului] Român.
        D-l Ioan C. Brătianu era la putere. Ei, boerii, erau în opoziţie. Şi erau într-un feliu de opoziţie surdă, sistematecă, pătimaşă, îndărătnică.
        Vorba e: cu sinceritate în adevĕr serbătoresc boerii ziua de 14 martie? cu sinceritate serbătoresc ei proclamarea Regatului român?
        De sigur că nu. Campania înverşunată şi de rea credinţă pe care au pus-o pănă mai dĕunăzi contra susţinĕtorilor Regatului Român, discreditul în care au încercat şi şi-au dat toată osteneala să arunce acest mare act în ochii celor lesne primitori de idei subversive sunt dovezi puternice că parada boerilor nu e sinceră, că nu e din inimă pornită, e paradă de porunceală şi că de mântueală.
        Căci în adevĕr, cum pot fi sinceri boerii noştri când serbătoresc în frac şi în clac aniversarea unui act mare pe care toată viaţa lor politică, de pănă acum, l’au desaprobat, l’au combătut şi l’au denunţat ţărei ca pe o calimitate naţională? Cum pot fi ei sinceri când serbează aniversarea Rigatului ,,nefolositor ţărei întru nimic, ci numai Suveranului care s’a prefăcut din Prinţ în Rege şi căruia i s’au mărit cu chipul acesta veniturile?”      
        Iată un lucru care trece peste priceperea noastră, simpli muritori, nedeprinşi a pune frac şi clac pentru serbătorirea unui act naţional pe care-l desaprobăm sau l’am desaprobat vre-o dată!
Ciocoi, voi care altă dată puteaţi petrece liniştiţi în jurul unor mese copioase, în desfrâuri şi orgii, imediat după ce vĕ încercaţi toată puterea braţelor voastre bătênd la falangă pe nenorociţii voştri sclavi; ciocoi, voi care vĕ puteaţi sorbi în tihnă cafeaua şi vĕ puteaţi fuma cu cea mai mare linişte sufletească ciubucul imediat după ce înpuşcaţi vre un rob de-ai voştri pe fereastră pentru a vĕ încerca armele, cât lovesc de bine; ciocoi, voi cari astăzi puteţi păstra o candidă seninătate, serbătorind o dată ce nu vĕ aparţine, un act contra căruia v’aţi declarat imediat după ce aţi făcut ca cea mai mare şi cea mai infamă dintre infamii să fie consumată; ciocoi, voi sunteţi tot aceiaşi: mici de suflet, prefăcuţi şi cinici pănă la neruşinare.
        De cât un lucru, ciocoi! Ţara, acest vigilent leu, nu doarme adormit de vorbele voastre; ea numai veghează, ea numai aşteaptă, ea judecă toate.
        Şi ea, ţara ştie că 14 martie nu e al vostru, ea ştie că v’aţi opus proclamării Regatului român, ea ştie în sfârşit că nu sunteţi sinceri, că sunteţi din contra nişte ipocriţi de cea mai josnică specie atunci când serbătoriţi această măreaţă dată cu atâta emfază şi cu atâta fast  – „Drapelul”, 16 martie 1889.
 
 
REACŢIONARII ŞI REFORMELE
De la retragerea guvernului liberal de la cârmă, s’au întêmplat o sumedenie de fapte şi de încercări contrarii legilor normale ale progresului, contrarii unei desvoltări fireşti şi unei propăşiri  treptate.
Fără a mai vorbi de vestita afacere Goetz, fără a mai pomeni de permisiunea dată unei companii străine de a-şi face telegraf pe teritoriul ţărei noastre, fără a mai aminti celebrele alegeri cu­rate, goana în magistratură, goana în armată, procesele scandaloase şi persecuţiunile nedemne îndreptate contra partidului liberal – fapte pe care le considerăm numai ca scandaluri şi ticălosii pornite din pofte rapace sau de josnice resbunări politice –, e destul să amintim câte-va reforme pe care reacţionarii s’au arătat bine dispuşi să le facă, pentru a dovedi pănă la evidenţă tendinţele lor nenorocite cătră un trecut de care de abia am scăpat.
Toate aceste reforme şi încercări de reforme ne arată pănă la evidenţă pe de o parte spiritul lor reacţionar, iar pe de altă parte incapacitatea celor ce ne guvernează.
În adevĕr, aceste reforme, pe care reacţionarii noştri le au anunţat, sunt cea mai vie dovadă că timpul şi progresul a trecut peste ei fără să-i atingă, fără să-i schimbe întru ceva. Ei au rĕmas aceiaşi, neclintiţi în vechile lor păreri, ca şi cum n’ar fi o lege fatală în natură în puterea căreia societatea evoluează cătră forme din ce în ce mai desevêrşite.
Această incapacitate de a lucra a conservatorilor noştri, această neputinţă de a face un pas înainte, această vecinică rĕmânere pe loc în vechile şi ruginitele principii reacţionare, este cea mai pipăită dovadă că vremea reacţionarilor a trecut şi că al altei partide e rêndul – „Drapelul”, 16 martie 1889.
***
 
UN CURENT NENOROCIT
Confratele nostru de la „Resboiul” (a nu confunda cu „Resboiul vechiu”) în revista sa de la 10 maiu relevă şi stigmatizează precum se cuvine o idee culpabilă ce cu durere constată că se rumegă în capul câtor-va perso­nalităţi politice, idee care propagându-se va da loc unui curent din cele mai nenorocite pentru viitorul acestei ţari.
E vorba de ideia separaţiunei principatelor unite, susţinută cu multă timiditate şi în mod mascat nu numai prin propaganda verbală, dar pănă şi de către unele organe de publicitate.
Dacă această chestie, de sigur cea mai impopulară şi cea mai anti-patriotică, s’ar pune în mod faţiş, nimic n’am avea de zis. Opiniunea publică ar acoperi cu reprobiul seu pe cel ce ar cuteza să o susţine.
Dar e vorba că o sumă de inşi, dintre cari unii interesaţi iar alţii inconştienţi, susţine această idee vinovată în mod pieziş, zugrăvind cu culori dintre cele mai negre închipuita lipsă a unei frăţietăţi între moldoveni şi munteni.
Muntenia face totul ea; Moldova a fost jertfită de la unire încoace.
Aceasta e tema timizilor noştri separatişti. De căutăm concluziunea cea mai de pe urmă a acestei teme o găsim desigur acolo că unirea, fiind cauza tuturor nenorocirilor Moldovei, unirea trebue sfârmată. Sau şi dacă mascaţii noştri separatişti ajung la altă concluziune, impresiunea pe care propaganda lor va face-o asupra spriritelor nelegate cu cercetările de aproape a faptelor va fi aceasta: unirea este un isvor de nenorociri pentru Moldova; să stricăm deci unirea. (...)
Avem negreşit dreptul de a cere guvernului – ori care ar fi el – să facă cutare sau cutare înbunătăţire în cutare sau cutare oraş din partea României care se numea Moldova; ceia ce n’avem este dreptul de a pune în legătură neglijenţa sau chiar reaua voinţă a unui guvern, cu chestia unirei principatelor române.
Această din urmă mare chestie remâne în o sferă cu mult mai înaltă şi nu e dată nimănui s’o mai discute.
Iată pentru ce noi ca români din partea României numită Moldova, ne unim cu toată inima la stigmatizarea pe care energicul nostru confrate de la „Resboiul” o aplică pe  fruntea celor naivi şi inconştienţi sau de rea credinţă şi interesaţi, cari susţin, pe sub mânecă, chestia separaţiunei principatelor române rêndul – „Drapelul”, 14 mai 1889.
 
***
.
CONFERINŢA NAŢIONALĂ DIN SIBIU
Sibiu, 10 iulie 1893
Sibiul e un oraş de vre-o 26 de miĭ locuitorĭ, din carĭ marea majoritate o formează saşiĭ, vre-o patru, cincĭ miĭ sunt româniĭ, iar unguriĭ nu sunt de cât o mică minoritate, de abia vre-o douĕ, treĭ sute.
În acest oraş per excelentiam săsesc, româniĭ aŭ convocat conferinţa lor naţională.
Împrejurările în care această conferinţă a fost convocată sunt cunoscute cetitorilor. Cu toate aceste să le amintim în câte-va cuvinte.
 
Înainte de conferinţă
Îngrijiţĭ de proporţiile ce a luat mişcarea naţională din Transilvania în noua fază în care a intrat de o vreme încoace, unguriĭ aŭ făcut toate sforţările posibile să o paralizeze.
Guvernul din Pesta a pus comitetuluĭ naţional cu privire la conferinţa convocată maĭ întâiŭ pentru ziua de 27 iunie st.v. nişte condiţiunĭ cu desăvârşire inacceptabile, care echivalaŭ cu o interzicere formală a dreptuluĭ de a se întruni, drept garantat de Constituţie, pentru toţĭ cetăţeniĭ monarchieĭ.
De altă parte el a dat instrucţiunĭ formale primaruluĭ de Sibiŭ să oprească conferinţa, sub pretext că la ea vor asista şi cetăţenĭ aĭ altor state, adecă cetăţeniĭ românĭ pe când legile garantează libertatea întrunirilor numaĭ supuşilor maghiarĭ.
Primarul, sas, om supus stăpânireĭ, comunică oficial d-luĭ dr. Raţiŭ, preşedintele comitetuluĭ naţional, că conferinţa e interzisă. Ştirea s’a respândit cu o repeziciune mare în toată Europa, şi presa din toate ţĕrile a veştejit cu energie chipul guvernuluĭ unguresc de a înţelege şi practica libertăţile constituţionale, cu care se fălesc aşa de mult lăudă roşiĭ noştri vecinĭ.
În faţa acesteĭ unanime protestărĭ şi blamărĭ, guvernul de la Pesta a dat îndărăt. Presa oficială maghiară începuse a fi maĭ conciliantă. Guvernul a învoit în cele din urmă ţinerea conferinţeĭ, cu oare care condiţiĭ.
Atuncĭ comitetul naţional convoacă conferinţa pentru a doua oară, pe ziua de 11 iulie st.v.
În aceste condiţii conferinţa urmează a se ţinea. Trebue să maĭ adăugăm că presa maghiară a început a fĭ din nou provocătoare şi insolentă.
Aspectul Sibiuluĭ
Saşiĭ sunt de felul lor oamenĭ foarte liniştiţĭ. Conservatorĭ prin firea lor, eĭ se mulţumesc să rĕmâe în ceea ce aŭ apucat. N’aŭ nicĭ o altă dorinţă şi nicĭ un alt ideal – de şi sunt şi eĭ nemulţumiţĭ de ungurĭ şi adânc jigniţi de nedreptăţile ce li se fac şi desconsiderarea cu care sunt trataţĭ.
În toate însă, rasa îşĭ arată însuşirile caracteristice. Germaniĭ, saşiĭ se revoltă ca toţĭ germaniĭ: în mod pacĭnic! De aceea saşiĭ nu comptează ca un element de agitaţie contra eghemonieĭ tiranice a ungurilor; în schimb însă eĭ privesc cu multă simpatie mişcarea românilor.
Locuit de un asemenea popor, Sibiul a fost tot-d’auna un oraş liniştit, un oraş revoltat în mod pacĭnic, dacă nu putem exprima ast-fel.
Astă-zĭ Sibiul are cu totul alt aspect. Astă-zĭ în Sibiu e o mişcare neobicĭnuită. Circulaţia pe strade e mare.
Româniĭ din toate părţile s’aŭ adunat aci, însufleţiţĭ de acelaşĭ dor şi de acelaşĭ ideal. Eĭ trec pe strade grupurĭ-grupurĭ, orĭ stau de vorbă prin diferite localurĭ, discutând cu vioiciune asupra evenimentuluĭ acestuia, de care toţĭ sunt preocupaţĭ, şi dând ast-fel o viaţă neobicĭnuită vechiuluĭ şi adormituluĭ oraş săsesc al Transilvaniei.
Unguriĭ tot ungurĭ
Am menţionat maĭ sus de o schimbare de front în politica maghiarilor faţă cu româniĭ, îndată ce aŭ vĕzut efectul desastruos pentru eĭ al interzicereĭ conferinţeĭ.
Un ziar din Pesta, faimosul Pesti Hírlap, care ne înjura de anĭ întregĭ în chipul cel maĭ trivial, de odată, ca prin farmec, îşĭ schimba tonul. Egyetértés, gazeta coşutistă la rêndul eĭ, blamează şi atitudinea guvernuluĭ şi manifestaţiile ungureştĭ din Turda, devastarea într’un chip vandalic a locuinţeĭ d-luĭ dr. Raţiŭ etc. etc.
Am menţionat însă şi de revenirea preseĭ maghiare la vechile eĭ deprinderĭ.
Unguriĭ tot ungurĭ!
Astăzĭ gazetele ungureştĭ, de toate nuanţele politice sunt pline de cele maĭ abjecte injuriĭ la adresa întreguluĭ neam românesc. Cele maĭ infame calomniĭ găsesc o largă şi comodă ospitalitate în coloanele acestor foĭ. Toate prăpastiile se lăfăesc în lungul şi în latul lor. Toate ameninţările ridicole, într’un stil epileptic, se resfaţă, pentru ruşinea acestor oamenĭ capabilĭ de toate infamiile imaginare, în presa de la Pesta şi de la Cluj. E destul să spunem că un ziar pretindea că româniĭ terorizează la Sibiŭ pe saşĭ, că guvernul trebue să intervie în favoarea acestor din urmă, că s’aĭ întâmplat ciocnirĭ sângeroase, că sunt sute de morţĭ şi miĭ de răniţĭ... şi alte asemenea prostiĭ şi minciunĭ.
Manopere şi intimidărĭ
Pe de altă parte unguriĭ, pentru a intimida pe românĭ, aŭ pus în circulaţie tot felul de svonurĭ. Aşa, eĭ aŭ lăţit vorba că guvernul de la Pesta, neavênd încredere în armata din garnizoana Sibiu, compusă în marea eĭ majoritate din românĭ, a concentrat treĭ miĭ de soldaţĭ ungurĭ din Braşov.
Româniĭ ascultă zâmbind aceste svonurĭ şi laude ungureştĭ. Eĭ cunosc prea bine firea intimă a unguruluĭ. Eĭ ştiŭ că ungurul e fălos, gălăgios, dar fricos – şi de aceea ascultă, tac şi rîd.
Delegaţiĭ
Din toate părţile şi cu toate trenurile sosesc necontenit delegaţiĭ românĭ din toate părţile Ungarieĭ. Cetitoriĭ vor găsĭ la vale o listă complectă a tutturor delegaţilor convocaţĭ să ia parte la conferinţă.
Studenţiĭ românĭ din Ungaria şi Austria
Afară de delagaţiunĭ aŭ maĭ venit la Sibiŭ pentru a lua parte lă conferinţă câte o delegaţiune a studenţilor universitarĭ românĭ din Cluj. Din Buda-Pesta şi din Viena.
Studenţiĭ din România
Din România aŭ venit la Sibiŭ o delegaţiune a studenţilor universitarĭ ieşenĭ compusă din d-niĭ: State Dramogir, I. Micu, I. Georgescu, Răşcanu şi Bârsan şi d. C. Dimitriu student din Bucureştĭ, afară de ceĭ ce vor maĭ sosĭ azĭ şi mâine.
Studenţiĭ din România vor avea întrevederĭ şi consfătuirĭ cu fraţiĭ şi colegiĭ lor din Ungaria, pentru a stabilĭ şi maĭ bine acţiunea comună ce trebue să ducă în contra ungurilor şi pentru a lega nouĭ legăturĭ de prietenie şi solidaritate – „Adevĕrul”, 13 iulie 1893.
 
***
 
O SERBATOARE
          Eleviĭ gimnaziuluĭ român din Braşov [viitorul Colegiu Naţional „Andrei Şaguna”], însoţiţĭ de profesoriĭ lor, au fost, în zilele de 19 şi 20 maiŭ [1904], oaspeţi oraşuluĭ nostru.
         Prin situaţia sa de port la mare şi staţiune balneară, Constanţa atrage, în general, mulţĭ vizitatorĭ, multe banchete şi petrecerĭ oficiale se fac în fie-care an aci. Nicĭ o vizită, însă, n’a adus atâta mulţime populaţiuneĭ oraşuluĭ nostru ca vizita fraţilor de peste munţĭ, nici o sărbătoare n’a fost maĭ însufleţită – şi prin urmare maĭ frumoasă – ca acea a primireĭ lor.
         Copiiĭ noştri, şcolarĭ, au fraternizat cu colegiĭ lor din Braşov; profesoriĭ au legat între eĭ cunoştinţă şi prietenie; cetăţeniĭ aŭ luat şi dânşiĭ o largă parte la aceste serbărĭ, cedând uneĭ fireştĭ impulsiunĭ, uneĭ irezistibile atracţiunĭ de simpatie şi iubire; autorităţile chiar – şi în special municipalitatea – aŭ făcut totul pentru ca şederea iubiţilor óspeţĭ printre noĭ să le fie cât se poate maĭ plăcută şi să le lase o cât maĭ frumoasă amintire.
         Era şi natural să fie aşa.
         Românul e ospitalier. Am avut vizita studenţilor italienĭ, şi i-am primit bine. Studenţiĭ ungurĭ chiar, sub conducerea profesorilor lor, aŭ vizitat capitala ţăreĭ – şi n’aŭ avut a se plânge de ospitalitatea noastră. Cu atât mai mult se cuvenea să facem şcolarilor românĭ, dintr’o provincie românească subjugată, o primire frăţească şi călduroasă.
         Afară de aceasta, între Transilvania şi Dobrogea sunt şi legăturĭ de altă natură pe care nu le putem uita. Când am luat Dobrogea în stăpânire, am găsit aicea şi vre-o 50 de miĭ de românĭ. Deşi ei formaŭ, încă de pe atuncĭ, grupul etnic cel mai numeros, totuşĭ era o necesitate de stat să-l sporim. Dobrogea trebuia să fie românizată.
          Atraşĭ de perspectiva de a dobândi pământ, mulţĭ românĭ de peste Dunăre s’aŭ stabilit aicĭ; aŭ venit însă de s’aŭ aşezat în Dobrogea şi mulţĭ românĭ ardelenĭ. Şi eĭ aŭ dovedit că sunt elemente vrednice, muncitoare şi stăruitoare care aŭ adus nepreţuite serviciĭ cauzeĭ române din dreapta Dunăreĭ.
        Aceĭ carĭ la eĭ acasă şĭ-aŭ păstrat limba, legea şi datinile, de-a lungul veacurilor şi împotriva tuturor vitrigelor înprejurărĭ în care aŭ trăit şi tuturor năcazurilor ce aŭ îndurat, veniţĭ în Dobrogea aŭ continuat să fie elemente de mare preţ pentru ideea naţională, de care politica statuluĭ român trebuia să se inspire în această provincie.
        Putea fi, atuncĭ, ceva maĭ firesc decât iubirea şi căldura cu care fraţiĭ de peste munţĭ aŭ fost întâmpinaţĭ de fraţiĭ de pe ţărmurile măriĭ! Puteaŭ să nu se simtă atraşĭ uniĭ cătră alţiĭ, să nu se înţeleagă şi să nu fraternizeze între eĭ luptătoriĭ aceleiaşĭ ideĭ superioare de care e legat însuşĭ viitorul neamuluĭ nostru?...
         Sentimentul dragosteĭ frăţeşti, care a încălzit toate inimele în timpul celor două zile de sărbătoare ce am avut, va părea şi mai firesc când vom adăuga, că printre româniĭ ardelenĭ [stabiliţi în Dobrogea], uniĭ şi-aŭ făcut studiile la Braşov, în chiar şcoala care ne-a onorat cu vizita eĭ, având învăţătorĭ pe mulţĭ din valoroşiĭ apostolĭ carĭ până astăzĭ conduc educaţia sufletească a tinerelor generaţiĭ române de peste munţĭ. Foştiĭ elevĭ – astăzĭ bărbaţĭ folositorĭ ţăreĭ şi cauzeĭ româneşti – s-aŭ întâlnit aci cu vechiĭ lor învăţătorĭ; întâlnirea le-a evocat în minte vremurile de altă dată, amintirĭ scumpe sufletuluĭ românesc. Şi asemenea întâlnirĭ şi asemenea evocărĭ a vremurilor de demult nu se fac fără o atmosferă de nemărginită iubire să se stabilească între toţĭ.
        Maĭ adăugatu-s’a şi simpatia ce prigoniţiĭ şi nedreptăţiţiĭ o inspiră tuturor pe lângă cele-l’alte consideraţiunĭ, ca să ne facă cu atât mai drag atingerea de câte-va ore cu scumpiĭ noştrĭ oaspeţĭ? Maĭ fi-vă şi înprejurarea că traiul nostru, în condiţiunĭ şi sub legĭ excepţionale, ne face maĭ accesibilĭ a înţelege şi a simţi situaţia sufletească a unor oamenĭ carĭ şi prin rasă şi prin viaţa lor asuprită ne sunt de două orĭ fraţi?...
       Destul că primirea a fost călduroasă şi spontanee, iar amintirea acesteĭ vizite frăţeştĭ va rămânea neştearsă din inima şi mintea noastră – „Farul”, 23 mai 1904.
***
 
TIRANIA LIBERALĂ
Cele ce se petrec de-o vreme ’ncoace la liberali repun în discuţie vechea discuţie a disciplinei în partide.
S’a pretins totdeauna că puterea de coheziune a partidului liberal stă nu atât în idei, cât mai cu seamă în disciplina membrilor săi, şi această disciplină se dădea de exemplu şi altor partide.
Fără disciplină – se spunea – acest partid n’ar fi fost atât de solidar şi atât de puternic şi n’ar fi putut înfăptui opera de guvernământ pe care a înfăptuit-o.
Ceva adevăr există în această observaţie – dar ea nu exprima tot adevărul.
Partidul liberal a fost totdeauna mai mult sau mai puţin disciplinat, cu toate că disensiunile şi dizidenţele n’au lipsit nici în sânul său: E destul să ne amintim de dizidenţa lui Dumitru Brătianu, contra fratelul său Ion Brătianu, de atitudinea independentă a lui Mihai Cogălniceanu, de separarea lui C.A. Rosetti de Ion Brătianu, când cu revizuirea Constituţiei din 1884, de mişcarea „drapelistă” a lui P.S. Aurelian, Emil Costinescu şi celorlalţi contra aceluiaşi Dimitrie Sturdza, şi chiar de răzvrătirea fraţilor Ion, Vintilă şi Dinu Brătianu şi credincioşilor lor partizani contra aceluiaşi Dimitrie Sturdza, răzvrătire care a avut ca rezultat aducerea lui Ion I. Brătianu la conducerea partidului.
Dar ceea ce ţinea acea relativă disciplină în partid era nu numai „autoritatea” şefilor, ci comunitatea de idei şi interese ale membrilor săi.
Disciplina în orice organizaţie înseamnă, prin definiţie chiar supunera la anumite norme de conducere, şi ea implică cu necesitate o impuţinare a libertăţii individuale, dar şi această împuţinare de libertate trebuie să aibă loc cu voinţa consimţită, cel puţin în forma deliberărilor, la fixarea normelor de conducere.
Când însă normele de conducere se înlătură şi se înlocuiesc cu ordine, cu porunci, iar membrilor li se cere numai obedienţă pasivă şi supunere necondiţionată, atunci disciplina devine tiranie odioasă – odioasă pentru că are efect complecta anihilare a personalităţii.
Într’o asemenea situaţie membrii partidului nu trebuiesc să se mai gândească – gândesc sau nu gândesc (alţii pentru ei) –, nu trebuie să mai aibă idei, principii, programe – le au (sau nu le au) alţii pentru ei; nu trebuie să-şi mai fixeze măcar conducerea, alegându-şi conducătorii – alţii au şi această grijă!
A nu gândi deci e cea mai mare calitate, a nu crâcni în front – cea mai mare virtute şi cel mai vădit act de disciplină.
La Constanţa, nu mai departe, se ştie că întemeetorii organizaţiei locale au avut naivitatea de a se lua în serios „statutele” şi de a-şi alege conducerea. Imediat însă „centrul” a avut şi el grija să-i scoată din rătăcire, numindu-le şeful. Alegerea ar fi fost bună numai dacă ar fi concordat cu numirea altminteri nu – pentru că partidul, cu toare organizaţiunile lui, nu e cum s’a putut crede, o grupare liber consimţită, ci proprietate particulară a unui om, sau a unei familii. Şi naivii, când au persistat în hotărârea lor, au fost numai decât aduşi la realitate şi... excluşi din partid pentru indisciplină.
Disciplina era executarea ordinelor; indisciplina – aplicarea statutelor!
Şi ceea ce se întâmplă la Constanţa, se mai întâmplă şi la Prahova, şi la Botoşani şi la Galaţi şi la Râmnicul Sărat şi la Braşov... E o stare de lucruri generală, isvorând din aceeaşi concepţie nesocotită. Tirania „centrului” a cuprins tot partidul. D. Vintilă Brătianu, neputând „conduce”, „vrea să se impună”...
Atâta numai, că această tiranie e un semn vădit de slăbiciune – şi alegerile, care bat la uşă, vor demonstra-o.
Cetăţenii acestei ţări sunt sătui de tiranii. Ei vor să-şi manifeste liber voinţa; şi sentimentele lor de simpatie şi încredere se îndreaptă către cei cari le înţeleg şi le respectă această voinţă – „Dobrogea jună”, 5 decembrie 1928.
 
***
 
ALEGERI LIBERE?
Legile noastre, în general sunt bune, pentru că sunt traduceri; aplicarea lor însă, pur  naţională, e detestabilă. În teorie ne dăm toată osteneala să fixăm principii minunate şi sancţiuni eficace. În practică nu ne-ntrece nimeni, când este vorba să le călcăm şi să ne batem joc de ele.
Despre actuala lege electorală cu toate acestea nu se poate spune nici măcar că e bună, iar aplicată româneşte, ea duce de-a dreptul la o caricatură a parlamentarismului.
Regretatul I.I. Brătianu a crezut că e bine să întărească partidele, ca instrumente de conducere, şi a adoptat sistemul mussolinian al votului pe circumscripţii şi centralizării pe ţară. Sunt sigur că marele defunct a regretat, după primele experienţe sub noua Constituţie, inserarea dispoziţiunei alegerilor pe circumscripţii; fără acest obstacol, el ar fi imaginat, poate, un alt sistem, în care alegerile să se facă pe ţară, considerată ca o vastă circumscripţie, şi pe partide, considerate ca entităţi politice – fără consideraţie la persoane –, rămânând în sarcina fiecărui partid să designeze reprezentanţii la care ar fi avut dreptul în parlament. (Ceeace drept vorbind – ar fi fost mai simplu şi mai clar!)
        A doua meteahnă şi a acestor alegeri e racila vechilor năravuri, de care încă suferim.
Alegerile s’au făcut, într’adevăr şi de această dată, în aceiaşi atmosferă îmbâcsită şi înăbuşitoare cu care agentlâcurile electorale ne-au obicinuit.
Bandele de cetăţeni indignaţi, gălăgioşi şi provocatori, cu fel de fel de semne în piept şi la mânecile hainei, poreclite „garde de onoare”, n’au lipsit nici de la aceste alegeri. Ba se pare chiar că au fost mai numeroase ca altădată, pentru că suprimându-se amestecul jandarmeriei de care partidul dela putere urma să beneficieze, golul lăsat trebuie umplut, iar opoziţia a prins şi ea curaj ştiind că nu mai are a face cu forţa înarmată a „paznicilor ordinei”, şi şi-a dublat şi dânsa cadrele de agenţi.
Aşa fiind, de alegeri absolut libere nu se poate vorbi.
Alegerile cu adevărat libere nu pot fi decât acele care ar permite cetăţeanului să-şi designeze alesul, nu prin calcule savante de centralizare, ci după indicaţia lui directă, pe baza cunoaşterii nevoilor şi încrederii personale în calităţile celui ales.  
Alegeri cu adevărat libere nu pot fi decât acele care ar permite cetăţeanului să-şi exprime votul în chip cinstit, neinfluenţat, după propria convingere, fie şi numai instinctivă, fără intervenţia liotelor de agenţi solicitatori, corupţi şi corupători, cari îi obliterează dreapta judecată şi-l aduc în rătăcire ori în ispită.
Cu alte cuvinte, alegeri cu adevărat libere nu pot fi decât acelea care să dea ţării o reprezentaţiune sinceră şi reală în parlament, nu se pot obţine atâta timp cât legea electorală în vigoare se va menţine şi până ce nu se vor stârpi prin sancţiuni draconice detestabilele procedeuri sălbatice ce se practică încă, încetăţenindu-se în moravurile noastre procedeuri ce constituiesc o adevărată ruşine pentru vremurile ce le trăim.
Să sperăm că legea se va schimba. Când însă se vor schimba şi moravurile? – „Dobrogea jună”, 22 decembrie 1928.
***
 
 OAMENI DE VALOARE EXCLUŞI DIN PARTID FĂRĂ VINĂ ŞI FĂRĂ JUDECATĂ
Scrisoarea fostului senator Ioan N. Roman
 
Sub acest titlu, ziarul „Omul liber”, organul d-lui Ion Th. Florescu, fost ministru şi fruntaş al partidului naţional-liberal, publică următoarea scrisoare, ale cărei comentarii ni le rezervăm.
 
Scumpe d-le Florescu,
Urmăresc şi eu cu simpatie şi curiozitate, silinţele d-tale de a întrona la „conducerea” partidului naţional-liberal altă mentalitate şi alte procedeuri; îmi pare însă  rău că nu pot urma îndemnul d-tale de a mă asocia la lupta ce ai întreprins. Motive de ordin sufletesc şi de bun simţ mă împiedică.
        Să mă explic, pe scurt.
        În 1885 (sunt, cum vezi, cam mulţi ani de atunci!), din convingere şi cu inimă curată, m-am înscris în organizaţia partidului naţional-liberal de la Iaşi. Mă simţeam îndemnat să susţin şi eu, după micile mele puteri, lupta ce se ducea în contra vechilor conservatori de către acest partid, sub conducerea unui şef care se impusese admiraţiunei tuturor, nu numai prin trecutul său sbuciumat – aproape legendar –, ci şi prin înţelepciunea şi omenitatea sa. Şi, fără a fi prezumţios, pot afirma că la vârsta mea de atunci şi cu temperamentul meu, am fost un element combatant, care a adus partidului servicii reale. O scrisoare dela bătrânul Ion C. Brătianu, pe care am păstrat-o cu scumpătate până la ultimul război, când mi s’a devalizat casa şi s’a furat tot ce am avut, ar fi acum cel mai bun testimoniu în această privinţă.
        După aceea, în cei treizeci de ani, de când m’am stabilit în Dobrogea, de asemenea n’am stat cu mâinile încrucişate. Am înfiinţat ca şi la Iaşi, cu mari sacrificii, ziare, susţinând acţiunea partidului, şi, împreună cu câţiva prieteni, astăzi dispăruţi sau retraşi, decepţionaţi, din luptă, am întemeiat şi condus organizaţia naţional-liberală din judeţul Constanţa, înainte chiar de a ni se fi acordat şi nouă, dobrogenilor, exerciţiul drepturilor politice. Şi iarăşi, fără a fi prezumţios, pot spune că atât ca membru devotat al partidului, cât şi ca parlamentar (va fi ales deputat în 1914 şi în 1919, respectiv senator în 1922 – n.n.) m’am bucurat de simpatia şi stima neuitatului şef Ionel I.C. Brătianu şi că m’am achitat conştiincios de unele însărcinări cu care mă onorase.
        Iar răsplata mea pentru toată munca şi sacrificiile prestate timp de peste 40 de ani în slujba partidului n’a fost alta – nici n’am dorit să fie alta – decât mulţumirea ce ne-o dă conştiinţa împăcată cu împlinirea unei datorii liber asumate.
        Dela o vreme încoace, însă, lucrurile s’au schimbat fundamental.
        Partidul pare a nu mai fi un organism de luptă şi progres, al ţării, ci proprietatea particulară a şefului, care se poate dobândi şi prin moştenire, ca o moşie părintească.
        Şeful pare a nu mai voi să fie expresiunea cea mai înaltă a partidului, ci preferă a se ţine în atitudinea stăpânului despotic, care dă porunci cu gârbaciul în mână.
        Membrii partidului chiar – cel puţin foarte mulţi dintre ei –, par a nu mai pune nici un preţ pe mândria de a se şti „colaboratorii” şefului la înfăptuirea unui program deliberat şi admis, mulţumindu-se a apărea ca o turmă de slugi plecate, gata să execute „poruncile” stăpânului, ca să nu fie şterşi din catastifuri şi înlăturaţi de la simbria bugetară ce-i aşteaptă după isbândă.
        Ei bine, cu această concepţie scumpe domnule Florescu, eu nu mă puteam şi nu mă pot împăca.
        Şi aşa s’a întâmplat că într’o împrejurare (cu povestirea căreia nu voi lungi vorba), am avut îndrăzneala să reacţionez contra unei incalificabile „puneri la cale” în scopul de a mă umili; iar rezultatul a fost că m-am văzut pur şi simplu exclus din partid, ca o slugă necredincioasă şi răsvrătită!
        Acum, aceasta e situaţia mea faţă de partidul naţional-liberal. O situaţie vrednică de compătimire – o recunosc – şi în care, oricât aş căuta, n’aş putea găsi altă consolare, decât doar aceea că ce-am păţit eu „au mai păţit-o şi alte cucoane” mult mai simandicoase decât mine – cum se zice –, dacă totuşi acesta poate fi o consolare!...
        În această situaţie în care mă găsesc, spune şi d-ta: Ce rost poate să aibă amestecul meu într’o luptă ce se dă pentru schimbarea mentalităţii şi procedeurilor la „conducerea” unui partid din care nu mai fac parte, pentru că am fost dat afară?
        Cu d-ta altfel stau lucrurile.
D-ta ai fost şi eşti un frunţaş al partidului, un fost consilier al Tronului; şi eu dau cu socoteala că tocmai această situaţiune excepţională a d-tale a determinat „conducerea” să nu te svârle şi pe d-ta peste bord, pentru nu ştiu ce acte de indisciplină de care te-ai făcut vinovat.
        D-ta cu alte cuvinte, nu eşti un „exclus” din partid, ci numai un „nedreptăţit” ori un „nesocotit” în partid; şi în această calitate ai tot dreptul – aş putea zice chiar datoria – de a încerca să îndrepţi ceeace socoteşti că este de îndreptat în organizaţia din care faci parte.
        Eu îţi doresc, scumpe domnule Florescu, tot succesul. Şi – cine ştie! – poate chiar să-l ai, dacă curajul tineresc (era mai tânăr decât «exclusul» cu cinci ani; a decedat la Penitenciarul Jilava, în 1950 – n.n.) şi optimismul robust cu care ai intrat în luptă, nu vor ceda până în cele din urmă în faţa obstinaţiei îndărătnice a „conducerei” şi inerţiei pasive a conduşilor.
        Cu veche şi bună prietenie, Ioan N. Roman – „Dobrogea jună”, 4 iunie 1930.
 
Despre Stoica Lascu
 
Stoica Lascu (n. 18 iunie 1951) - fost muzeograf (la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa) şi profesor de Istorie (la Universitatea „Ovidius”), membru asociat al Academiei Oamenilor de Ştiinţă. Autor de cărţi şi studii referitoare la istoria modernă şi contemporană a României (cu privire specială asupra Dobrogei), la istoria Romanităţii Balcanice/românilor balcanici (aromânii&meglenoromânii) şi a spaţiului balcanic (cu privire specială asupra Albaniei), la aspecte ale Istoriografiei române de azi. Autor de publicistică istorică şi social-culturală.
 

Citește și:

#DobrogeaDigitală „Patriarhul Dobrogei”, la 155 de ani de la naștere

Comentarii








Cele mai recente postari