Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
12:03 22 02 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală - „Viața mea. Amintiri din închisoare și din libertate”, de George Sarry Impresii amestecate, cu ocazia ultimei vizite în România

ro

20 Jan, 2020 00:00 1189 Marime text

Nepot de frate al lui Constantin N. Sarry, proprietarul ziarului „Dobrogea jună”, George Sarry s-a născut şi a copilărit în Constanţa anilor interbelici. Volumul său Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate rememorează anii de temniţă grea din vremea regimului comunist, dar şi împlinirile de după revenirea în libertate, când autorul a fost nevoit să părăsească definitiv ţara.





Textul prezentat mai jos ilustrează ultima vizită a lui George Sarry în România, în 1994, când face câteva excursii de bun-rămas, în Delta Dunării şi la castelul Peleş din Sinaia. Impresiile sunt amestecate, condiţiile ingrate de transport sau de cazare fiind compensate de frumuseţea peisajului, a obiectivelor vizitate şi a meselor gustoase.
 

”În 1994 a fost ultima dată când am călătorit în România cu soţia mea, la Constanţa. Am stat puţin, iar până am plecat la Bucureşti, am fost cu un nepot al meu împreună cu familia lui şi a unui prieten al lui, în Delta Dunării. Prietenul avea o maşină mare, am încăput cu toţii confortabil în ea, şi am plecat spre o zonă unde nepotul meu cunoştea bine locurile, fiind inginer piscicol şi mulţi ani având serviciul în regiune. Cum am ieşit din oraş ne-am izbit de obstacole. Nu se putea merge cu mai mult de treizeci-patruzeci kilometri pe oră, şoseaua era plină de găuri pe care trebuia să le ocolim. Maşina mergea în zig-zag, găurile fiind foarte aproape una de alta, adânci de două zeci-două zeci şi cinci de centimetri, iar unele depăşind un metru în diametru. Uneori trebuia să ne oprim să-l lăsăm să treacă pe cel care venea din partea opusă. Pe lângă gropile pe care trebuia să le ocolim, câini morţi călcaţi de maşini zăceau în mijlocul drumului în putrefacţie. Trebuia să ne ţinem mâna la nas când treceam pe lângă aceste mortăciuni. Era singura şosea care ducea spre Deltă, nu aveam altă cale.


Am ajuns târziu seara la hotelul Pelican. Aici mi-a spus nepotul meu să evit să vorbesc engleza cu soţia mea, nu trebuie să ştie hotelierul că suntem străini, căci ne vor încasa de trei ori mai mult, şi să nu oferim ţigări la personalul hotelului, căci o să se afle că suntem turişti. Nepotul meu a mers la biroul de recepţie unde a făcut rezervarea şi a plătit pentru două nopţi pentru trei camere ca fiecare familie să aibă camera ei. A plătit în lei, însă nu ştiu dacă în dolari americani a costat mai mult de douăzeci şi cinci de dolari pentru toţi, pentru cele două nopţi. Pe lângă oboseală, după atâta drum, la toţi ne era foame. După ce ne-am lăsat bagajul, fiecare în camera lui, am intrat în restaurantul hotelului, care era gol. Era târziu şi numai un chelner rămăsese. Ne-a servit pe toţi în patruzeci şi cinci de minute. Când am terminat de mâncat, ne-am dus fiecare la camera lui. Era sfârşitul lunii iulie şi foarte cald.


După ce am aprins lumina m-am îndreptat spre fereastră s-o deschid, căci nu puteai să respiri din lipsă de aer şi de căldură. Aici nu exista aer condiţionat, dar nici ferestrele nu erau prevăzute cu plasă care să oprească ţânţarii. Și totuşi, să stai cu ferestrele închise era imposibil, ai fi murit de căldură, deşi camerele erau foarte mari şi foarte înalte. Aşa că atunci când am intrat în cameră, primul meu gând a fost să deschid fereastră. Nu apuc însă, fiindcă soţia mea se uită în sus şi o aud ţipând. N-am întrebat-o de ce ţipă, pentru că mi-am dat seama singur.


Tot tavanul camerei era plin de păianjeni. Dar nu orice fel de păianjeni, unii foarte mari şi urâţi. În timp ce ne gândeam ce să facem, cineva bate la uşă. Era cameristul care auzise zgomotul venind din camera noastră şi voia să ştie ce se întâmplă. Ne-a găsit cu câte o pernă în mână, aruncând-o spre tavan să doborâm păianjenii. El a crezut că noi ne batem cu pernele, iar când i-am spus ce făceam, ne-a oprit imediat, spunând că dacă omorâm păianjenii, ne vor mânca ţânţarii. A început să ne explice că aceşti păianjeni se hrănesc cu ţânţarii care intră în cameră şi să nu ne fie frică de ei, căci nu muşcă. «Noi ştim de existenţa păianjenilor din camere, ne-a explicat, şi până punem plasă în ferestre, ca să oprim ţânţarii şi alte insecte, nu ne atingem de păianjeni, ei au grijă de ţânţari.» Între timp camera începuse să se umple cu ţânţari pentru că nu stinsesem lumina.


Cu toate că încercase să ne convingă să dormim liniştiţi spunând că imediat ce vom stinge lumina, păianjenii vor începe să atace ţânţarii, iar mâine dimineaţă, când nu vom vedea niciun ţânţar în cameră, o să ne convingem că a avut dreptate, îmediat după ce a plecat am stins lumina şi ne-am aruncat în pat. În loc să dormim neacoperiţi din cauza căldurii a trebuit să ne acoperim tot corpul cu cearşaful, să nu ne mănânce ţânţarii. Ședeam sub cearşaf ca doi copii care se ascund de părinţi. Ne-am trezit dimineaţă cam pe la ora nouă. Nu ştiu dacă vreunul dintre noi a dormit mai mult de trei ore. Ne-am dus să facem un duş într-o sală aflată la a doua uşă de a noastră. Nu ştiu dacă iarna au apă caldă, însă acum ne-am mulţumit că am putut să facem duşul cu apă rece. Prosoapele care aparţineau hotelului erau atât de aspre, încât soţia mea a trebuit să aştepte până m-am dus în camera noastră să-i aduc unul de-al nostru. Probabil că apa din Dunăre pe care o foloseşte hotelul, aspreşte aşa de tare prosoapele. Nepotul meu şi cealaltă familie ne aşteptau în restaurant să luăm micul dejun împreună.


Am început să ne povestim unii altora cum am dormit. Toţi au dormit cu ferestrele des chise şiacoperiţi complet cu cearşaful. Le-am spus explicaţia pe care ne-a dat-o cameristul. Cu toţii au râs. De aici am plecat cu două bărci închiriate spre o insulă pe Deltă, barcagiii fiind lipoveni şi cunoscuţi ai nepotului meu. Am trecut pe lângă multe insule şi ne-am oprit la o insulă de aproximativ două sute pe două sute de metri pătraţi. Aici nu era niciun fel de locuinţă, în schimb era populată de câini, aşa cum toate celelalte insule erau populate de câini. Îna inte de a debarca, lipovenii ne-au spus să nu arătăm că ne este frică de ei. Câinii erau pe mal, lătrau, dar era un lătrat de bucurie, fiindcă mişcau cozile. Imediat ce am debarcat s-au şi apropiat de noi, să ne miroasă. Soţia nepotului şi soţia prietenului au scos legumele aduse de acasă. Cei doi lipoveni plecaseră cu o barcă şi când s-au întors au adus un sac plin de peşti vii luaţi de la o altă insulă unde aveau relaţii. Erau peşti de până la un kilogram. Erau de vreo şapte-opt feluri, inclusiv scrumbii. Tot soţiile care au curăţat legumele au curăţat şi peştii şi, tăiaţi în trei-patru bucăţi fiecare, i-au pus în oala mare pe care prietenii o aduseseră de acasă cu farfuriile, faţă de masă şi tot ce trebuie la o asemenea excursie.


Au făcut focul şi au pus oala pe foc. Câinii erau foarte prietenoşi, deşi când te uitai la ei ai fi crezut că în orice moment vor să sară pe tine. Erau mari, jegoşi şi urâţi. Se vedea că trăiau în sălbăticie. De altfel nu arătau deosebiţi de câinii vagabonzi care umpleau străzile oraşelor şi şoselele. Pe insula asta exista o masă şi o bancă pe care puteai să stai, plus o mulţime de butuci de lemn care erau folosiţi în loc de scaune. A sosit vremea prânzului şi masa era gata. Niciodată în viaţa mea n-am mâncat peşte cu atâta plăcere. Fiecare înghiţitură era foarte gustoasă iar cât priveşte ciorba în care a fiert peştii, nu am s-o uit niciodată. Auzisem de astfel de ciorbe făcute cu apa în care trăiesc peştii, iar acum aveam această unică ocazie de a vedea că este ceva de neuitat. Nu mai vorbesc când am fost serviţi cu scrumbiile prăjite pe grătar improvizat. Mi-au arătat cum se mănâncă scrumbia în asemenea ocazii. M-am uitat şi am făcut şi eu la fel ca ei: ţineai scrumbia ca pe o muzicuţă şi muşcai din ea. Aşa am mâncat trei scrumbii, peste ce mâncasem înainte.


Câinii erau şi ei în jurul mesei, cu ochii pe noi care aruncam oasele peste cap. Le prindeau din zbor şi le mâncau. Alt fenomen descoperit aici. Știam cum ştie toată lumea că nu-i recomandat să dai oase de peşte la câini, căci se îneacă, însă aceşti câini nu mănâncă altceva decât peşte cu oase cu tot. N-au altceva ce să mănânce. Îmi spun aceşti barcagii că atunci când nu au ce mânca, înoată până la o altă insulă, să caute hrană. De obicei se bat cu câinii de pe insula respectivă şi se întorc lingându-şi rănile şi tot flămânzi.


Ne-am întors la hotel unde puteam sta încă o noapte căci plătisem, dar eu cu soţia am insistat să ne întoarcem. Ne-am strâns bagajele şi ne-am întors pe acelaşi drum pe care am venit. Acum maşinile mergeau şi mai încet ca înainte. Asta pentru că, nu mult în faţa noastră, un camion intrase într-o turmă de oi care traversa şoseaua. Pe o parte şi pe alta erau oile vii care behăiau întruna speriate, în mijlocul şoselei erau trupuri însângerate de oi moarte împrăştiate peste tot. Câţiva oameni din maşinile din faţa noastră coborâseră şi trăgeau de picior oile moarte, să facă loc să treacă cu maşina. Ciobanul era pe marginea şoselei cu capul în mâini plângând. Pe sensul celălalt, era camionul cu şoferul care arăta îngrijorat că o să întârzie cu livrarea încărcăturii, de parcă nimic nu s-a întâmplat, iar cât priveşte venirea poliţiei la faţa locului, nu se ştia când se va întâmpla. Ne-am făcut loc printre oile moarte şi am trecut de acest abator; dar până să ajungem la Constanţa am trecut tot prin zig-zag-uri, printre gropi şi câini morţi.

 

DESCARCĂ GRATUIT VOLUMUL ÎN FORMAT PDF!

 

Este greu ca cineva să înţeleagă condiţiile în care lucrau deţinuţii politici la Canal”


Două zile mai târziu am părăsit Constanţa pentru totdeauna. În tren spre Bucureşti, între Constanţa şi Cernavodă, îi arătam soţiei Canalul Dunăre-Marea Neagră căruia ar fi fost mai potrivit să i se spună „Canalul Roşu Marea Neagră“. Chiar dacă prima lui versiune, construită cu deţinuţi politici dintre care nu se ştie câte sute, sau chiar mii, au murit, muncind în condiţii inumane, fusese abandonată, nici la a doua, construită cam între 1977 şi 1984, nu se muncise mai uşor. Nu i-am descris condiţiile în care lucrau deţinuţii politici la Canal pentru că este greu ca cineva să înţeleagă. Ne-am retras de la fereastră şi am intrat în compartimentul nostru şi până la Bucureşti m-am gândit şi parcă îi vedeam înaintea ochilor pe cei pe care i-am cunoscut, şi care au avut soarta să moară la Canal.


La gară ne aştepta Cristina, fiica vărului meu, dr. Achile Sarry. Cum am mai spus, el fusese prizonier de război în URSS şi după opt ani, când s-a întors în România a fost arestat şi condamnat, trecut prin închisoarea Aiud, Jilava şi pe la Canal. Când am ajuns la el acasă, a fost greu să-l recunosc, deşi îl văzusem cu doi ani înainte. Acum era foarte slăbit, avea cancer la prostată. Cu toate astea, am fost cu el la A.F.D.P. Bucureşti, la cabinetul medical, unde m-am revăzut cu doctorii de aici. Achile era şi el unul dintre doctorii asociaţiei, însă starea sănătăţii nu-l mai lăsa să profeseze.


Cât am stat la Achile am observat că aştepta nerăbdător ceva. Îşi scrisese memoriile, le dăduse să fie tipărite şi aştepta să audă că au fost publicate. Eram acasă în Canada când a murit bietul Achile, două luni după ce plecasem din România. Nu şi-a văzut cartea (intitulată Pahod na Sibir), a murit cu o zi înainte de apariţia ei.


Aici în Bucureşti am stat câteva zile unde am revăzut-o pe doamna Lucia Hossu Longin, femeie curajoasă care a îndrăznit să realizeze episoadele Memorialul Durerii şi să arăte la televiziune prin ce suferinţe au trecut deţinuţii politici sub regimul comunist. Tot la televiziune a arătat cum s-a dus cu aparatul de filmat la domiciliul torţionarilor securişti şi pe cei găsiţi acasă i-au intervievat cu întrebări directe. Cei mai mulţi nu deschideau uşa, iar cei intervievaţi negau cu neruşinare crimele comise.


Împreună cu dânsa şi cu un cameraman, am plecat spre Sinaia, la Castelul Peleş. Lucia ocupa un loc la spatele maşinii, lângă noi, în faţă fiind şoferul şi cameramanul. Drumul până la Sinaia era ceva mai bun decât cel de la Constanţa până la Dunăre, spre Deltă. Aici Lucia mi l-a prezentat pe istoricul Alin Ciupală, care a fost foarte amabil şi ne-a condus prin castel, explicându-ne cu detalii ce reprezenta fiecare încăpere prin care treceam. Erau foarte mulţi turişti din diferite ţări. Erau introduşi în grupuri de câte douăzeci, după ce aşteptau cel puţin nouăzeci de minute să le vină rândul. Ghidul care conducea aceste grupuri avea alt itinerar faţă de al nostru, ei vedeau numai o parte din interiorul castelului. Noi am fost norocoşi cu profesorul Ciupală care ne-a condus peste tot în castel. Am rămas cu o amintire frumoasă.


Acest castel era reşedinţa de vară a fostului rege Carol I. După moartea lui Ceauşescu a fost deschis pentru turişti, iar banii strânşi erau folosiţi la întreţinerea castelului. În drum spre ieşire ne-am oprit unde altădată erau grajdurile regale. Tot aici era un corp de clădiri care adăpostea un magazin cu suveniruri pentru turişti. Aici Lucia s-a văzut cu nişte prieteni ziarişti cu care ne-a făcut cunoştinţă. Erau în jurul unei mese unde ne-au invitat şi pe noi. După mai bine de o oră, când au aflat că suntem din Canada, unul se scoală de la masă şi ne spune să mergem cu el, să ne arate ceva. Ne-am îndreptat spre grajduri şi în loc de cai am văzut o caleaşcă, o copie după caleaşca reginei Angliei. În 1978, după întoarcerea lui din Anglia, unde fusese invitat, Ceauşescu a dat ordin să i se facă una la fel. Nu ştiu dacă s-a plimbat cu ea, însă eu cu soţia mea ne-am urcat în caleaşcă şi am făcut o fotografie. În ultimele zile rămase în România am vizitat mănăstirea Cernica şi alte locuri interesante.


Aş fi vrut să mergem la minele de plumb Baia Sprie şi Cavnic, unde am fost forţat să muncesc când am fost deţinut politic. Nu ştiam dacă mai sunt accesibile, căci voiam să-i arăt soţiei mele unde loveam cu barosul bolovanii de minereu şi locurile de muncă unde perforam şi mai ales să încerc să găsesc florile de mină pe care le-am ascuns cu cinci zeci şi trei de ani în urmă. Aşa au făcut mulţi deţinuţi politici. Când găseam în mină flori rare şi frumoase, de exemplu cristale de cuarţ cu lichid în ele, barită, ametist, plăci de pirită cu cristale de cuarţ presărate pe ele, pe cele mai armonioase le alegeam şi le înfăşuram în hârtie de vax pe care o găseam în mină aruncată de artificierii civili, după ce scoteau dinamita.


Le puneam apoi în cutiile de lemn în care era adusă dinamita şi le îngropam în locuri marcate, sperând că vor veni curând americanii să ne elibereze şi vom lua cu noi florile ascunse. Dar n-a fost să fie aşa, majoritatea au murit în închisori, iar cei care au ieşit, unul câte unul au murit şi ei, iar americanii tot n-au venit. Au venit acum şi au instalat o bază militară aeriană la Kogălniceanu, chiar lângă oraşul meu natal, Constanţa. Dar dintre cei care am trecut prin închisorile comuniste din România, astăzi am rămas puţini.”



#citeşte mai departe în „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry 
#Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”
#Autor George Sarry
 
Dacă în urmă cu 122 de ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“. 
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA de Constanţa (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanţa sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.
 
Sursa foto: Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry
 

Citeşte şi:

#DobrogeaDigitală - „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry: Întoarcerea în România anilor ’90 - tristeţe şi dezamăgire

#DobrogeaDigitală - „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry: „Am schimbat închisoarea mică cu asta mare”

#DobrogeaDigitală - „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate”, de George Sarry: Eroinele de la Piteşti

#DobrogeaDigitală: „Viaţa mea. Amintiri din închisoare şi din libertate“, de George Sarry

George Sarry, amintiri din libertate „Regimul comunist a schimbat omul, a făcut din ţara noastră un stat poliţienesc, în care unul supraveghează pe celălalt“


 
Comentarii








Cele mai recente postari