Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
17:41 09 04 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală - „Uraganul istoriei. Pagini de jurnal intim. Anul 1940”, de Pericle Martinescu Nedreptățit de Camil Petrescu

ro

26 Feb, 2020 00:00 766 Marime text

Volumul Uraganul istoriei. Pagini de jurnal intim este o mărturie netrucată asupra anului 1940, când România era în plin război, iar autorul, aflat și el în tumultuoase încercări de a-și gestiona propriile războaie interioare, caută să-și regăsească prin scris armonia și echilibrul.


Creația are la el valoare terapeutică, ajutându-l să-și rezolve dramele interioare și să treacă mai ușor prin provocările timpului istoric pe care îl trăiește.  




Un vagabond al spiritului, pe care nimeni și nimic nu îl poate lega, Pericle Martinescu trece drept un „dezechilibrat”, iar Camil Petrescu chiar îi reproșează un oportunism pe care autorul îl respinge vehement, simțindu-se de-a dreptul rănit de această interpretare asupra libertății sale interioare.
 

„Azi am fost la Camil Petrescu să mă interesez de eseul despre Flaubert, care se găsește la el. Mi-a spus că-l va publica și-l are în vedere pentru numărul pe aprilie. L-am întrebat dacă nu mi-ar putea asigura o colaborare permanentă la Revista Fundațiilor Regale (note, recenzii, cronici etc.). El, foarte serios, mi-a făcut câteva observații, ce sunau mai mult a reproșuri, interesante. Mi-a spus că nu știe ce să creadă despre mine, fiindcă niciodată nu și-a putut crea o părere despre ceea ce vreau, gândesc, iubesc și urăsc eu. «Te-am urmărit, și am văzut că ai scris despre cele mai disparate lucruri. Atâta dezechilibru n-am pomenit...» Avea dreptate. Am fost și sunt cel mai dezechilibrat, poate cel mai dezaxat din generația noastră de dezaxați, fiindcă nu m-am atașat de nimic - de o credință, de un «maestru», de un grup - și am rătăcit pe vastul câmp al literaturii ca un adevărat vagabond al spiritului. Și nu m-am fixat la nici un domeniu: poezie, proză, critică. Mă scald în toate, fără să mă afirm în nici una. N-avea dreptate însă, când spunea că am făcut asta din «oportunism».


Mi-a plăcut sinceritatea lui, dar cuvântul m-a durut, firește. Mai ales că nu-i adevărat, și declar asta cu toată convingerea pe care o simt în adâncul ființei mele. De orice pot fi acuzat, dar că aș scrie ceva - chiar în articolele ocazionale – din oportunism, adică încercând să flatez, să adulez, să cultiv pe cineva, așa cum fac mai toți «țuțării» de azi, e tot ce poate fi mai departe de adevăr. Îmi repugnă profund și detest modul cum alții se țin de pulpana celor mari ca să-și creeze și ei o platformă, fiindcă țin prea mult la independența mea, fizică și spirituală, pentru a putea fi ceea ce crede Camil că sunt. E drept, e greu să-și facă cineva o părere despre mine, judecându-mă după cele ce scriu, deoarece nu m-am fixat, nu mi-am precizat crezurile, nu m-am «profesionalizat», și s-ar părea că fac totul după cum bate vântul, când în realitate e vorba de altceva. Mai întâi, simt în mine o energie spirituală și sufletească tumultuoasă, ce se cere revărsată în orice moment, fără altă finalitate decât aceea de a se consuma.


În al doilea rând, pe mine mă pasionează fenomenele lumii contemporane, mai mult decât cele ale îngustei vieți literare și patima de a urmări, de a înțelege și interpreta aceste fenomene, nu-mi permite să mă «fixez» sau să mă limitez la un domeniu precis unde m-aș simți ca un vultur cu aripile legate de o stâncă. Îmi place să scriu despre orice (bineînțeles despre ceea ce-mi face mie plăcere să scriu), dar refuz cu încăpățânare să mi se impună ceva. Am scris despre lucruri uneori contradictorii, dar totdeauna cu pasiune și convingere; n-am făcut niciodată nimic contra simțirii și credinței mele (chiar când pluteam în eroare), fiindcă în această independență totală a spiritului văd eu singura demnitate valabilă a actului de a scrie. Spiritul meu a fost o himeră cu o mie de fețe și fiecare față vedea și admira altceva, dar niciodată nu admira ceva impus din afară.


Nu mă interesau rezultatele sau efectele scrisului meu: dacă era apreciat, dacă servea vreo cauză, dacă era pe placul vreunui om. Simțeam o nevoie interioară tiranică să scriu, și de aceea scriam. Nu mă ispitește nici o carieră, cu atât mai puțin cariera de scriitor (mă gândesc cu groază la scriitorii care scriu fiindcă asta le e meseria), dar asta nu înseamnă că aș putea găsi în viață o preocupare care să-mi dea satisfacții mai mari decât aceea de a scrie, indiferent ce, indiferent despre ce, însă cu o fervoare care să-mi angajeze întreaga ființă. Mai mult încă, scrisul are pentru mine un efect terapeutic. Unii scriu din ambiție, alții din snobism, alții din plictiseală, unii ca să câstige bani, alții ca să parvină, unii fac din scris o trambulină, alții o distracție - eu scriu ca să nu mor. În accesele de euforie sau în crizele de depresiune morală, scrisul mă salvează de la o certă și iminentă pieire. E purul adevăr.


Drept urmare, prin scrisul meu sunt în stare să slăvesc o sută de idoli, dar refuz să slujesc pe vreunul. Și de aceea sunt un ins care intrigă și e mereu suspectat. Unde voi ajunge? Astăzi, pentru întâia oară cineva mi-a spus în față adevărul: un dezechilibrat. Nu este asta, e altceva mai puternic și mai pasionant, este dorința crâncenă de a trăi în clocotul vremurilor pe care le străbatem azi și de a lupta să nu-mi pierd cumpătul, adică să-mi păstrez neștirbită independența în fața atâtor amenințări, tentații sau invitații la un stil mai comod de a gândi și a trăi, pe care-l adoptă sau în care sfârșesc toți. Eu mă complac într-o stare «haotică», cum o numea Camil, dar asta este, n-am ce face. În gândul meu, în timp ce el îmi vorbea despre acestea, îmi răsunau versurile lui Gide, care mi s-au lipit pentru totdeauna de creier: «Leger comme Ariei/Je meurs si je m'attache/A quelque coin du ciel.»


DESCARCĂ GRATUIT VOLUMUL ÎN FORMAT PDF!


Rareori am găsit ceva care să mi se potrivească mai bine, care să sune ca un strigăt scos din măruntaiele ființei mele. Și iată că un om pe care-l prețuiesc, ca intelectual, foarte mult (deși el poate să-mi poarte pică fiindcă n-am scris niciodată nimic despre vreuna din cărțile lui, și n-am scris tocmai fiindcă nu-mi plăcea felul cum își organiza publicitatea!) mă acuză de «oportunism». Ce greu e să fii înțeles, chiar și de cei care te pot înțelege, și cât de dureros e să vezi ce crude sunt aparențele!
Este a doua oară când mă simt rănit în felul acesta, deși între cele două situații există oarecari deosebiri.


Prima dată, mi s-a întâmplat să sufăr mult din pricina unei judecăți greșite despre mine, acum vreo patru-cinci ani, când îmi dădeam examenul de licență. Mă prezentasem la ultimul examen, la Istoria Artelor, la profesorul G. Oprescu. N-am avut nici un fel de stimă sau afecțiune pentru acest om, dar obiectul catedrei lui îmi plăcea foarte mult. Pot mărturisi acum că la toate celelalte materii incluse la examenul de licență (Sociologie, cu O. Gusti, Estetica, cu T. Vianu, Teoria literaturii, cu M. Dragomirescu), am trecut ca gâsca prin apă și am obținut «bilele» respective datorită bunăvoinței profesorilor, care mă simpatizau, fără să le fi citit măcar cursurile, pe când la Oprescu era cu totul altceva.


Cursurile lui au fost singurele pe care le-am «învățat», Istoria Artei a fost singura materie pe care am studiat-o cu adevărat în perioada mea de studenție, fiindcă era vorba, la concret, despre artiști și opere de artă, despre școli și perioade artistice ce trezeau un ecou viu în ființa mea. Mă prezentasem, deci, la examenul de licență, la Oprescu, bine pregătit și stăpân pe materie. Eram patru candidați în bancă, în fața profesorului. Eu eram al patrulea. Primul, n-a știut nimic și și-a atras fulgerele
profesorului, care l-a muștruluit ca pe un copil de școală primară. Al doilea, un «tocilar», răspundea ca în carte, și, de asemeni, l-a enervat pe profesor, care-l acuza că nu e în stare să gândească nimic, că nu are nici o idee personală și că a «înghițit» cursul, iar acum reproduce mecanic frazele învățate pe dinafară. Cu al treilea nu știu ce s-a mai întâmplat, dar cu mine a fost hain de tot. Mi-a pus o întrebare al cărei subiect îl știam foarte bine - motivele în pictura spaniolă (peisajul, portretul, alegoria) - și i-am răspuns cât se poate de corect, cu fraze personale, cu exemplificări exacte, încât eram încântat de mine, eu care n-am fost niciodată mulțumit la examenele orale, și mă așteptam ca profesorul să mă felicite și să mă dea de exemplu celorlalți trei.


Dimpotrivă, a început să tune: «Dumneata, spre deosebire de dânsul (și arătă spre ‘tocilar’), n-ai învățat nimic, dar știi să te descurci!» Am rămas stupefiat, și de conținutul și de tonul invectivei. Am simțit că îmi năvălește sângele la cap, și, fără să scot o vorbă, mi-am luat imediat servieta din pupitru si am iesit, ostentativ, din sală. Credeam că are să-mi dea nota de trecere. Când s-au afișat a doua zi rezultatele, eram trecut pe lista respinșilor. De ce? Profesorul Oprescu își făcuse despre mine părerea greșită - era o impresie a lui - că m-am asociat cu un grup de foști studenți ai săi (Zurescu și alții), care, în loc să rămână asistenți la el, îl bârfeau prin revistele literare și la cafenea, și a ținut să-mi dea o «lecție».


M-a durut foarte mult atunci acea «lecție», căci a fost o nedreptate strigătoare la cer, și din cauza lui n-am putut lua licența în toamna lui 1935. În primăvara următoare, când m-am prezentat a doua oară la examen (fără a căuta să-mi ascund lipsa de simpatie), mi-a dat notă de trecere fără să mă mai examineze. Probabil că a avut remușcări. Eu, însă, n-am să uit niciodată incidentul, fiindcă a fost unul dintre cele mai penibile din studenția mea.
Incidentul de azi, de la C.P., nu pot spune că a fost penibil, însă m-a afectat la fel de mult. Nu din vina lui Camil, ci - de astă dată - din vina destinului meu spiritual, la care țin totuși foarte mult, chiar dacă este incomod. (Comoditatea m-ar plictisi!)”



#citește mai departe în „Uraganul istoriei. Pagini de jurnal intim. Anul 1940”, de Pericle Martinescu
#Uraganul istoriei. Pagini de jurnal intim. Anul 1940”
#Autor Pericle Martinescu

Dacă în urmă cu 122 ani pionierul culturii românești în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanța, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidență, cotidianul ZIUA de Constanța, conștient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri și de azi“. 
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informațiile publicate pe site de către ZIUA de Constanța (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informații, fotografii, fișiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispozițiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanța sau, după caz, furnizorii săi de informații.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afișarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum și orice modalitate de exploatare a conținutului site-ului, cu excepția afișării pe ecranul unui computer personal și imprimarea sau descărcarea, în scop personal și necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanța.
 


Sursa foto: captură YouTube/România Cultural
 

Citește și:

#DobrogeaDigitală - „Uraganul istoriei. Pagini de jurnal intim. Anul 1940”, de Pericle Martinescu: Pierderea Ardealului. „Hei, n-auziți că țara plânge!”

#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”: Pericle Martinescu și Eugen Ionescu - corespondență din Paris

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: Martor al sublimei prietenii dintre Panait Istrati și Nikos Kazantzakis

#DobrogeaDigitală „Umbre pe pânza vremii”, de Pericle Martinescu: Sărbătorind doctoratul lui Mircea Eliade, în Târgul interbelic al Moșilor

#DobrogeaDigitală: Pericle Martinescu, despre Mircea Eliade și angoasa înstrăinării

#DobrogeaDigitală - „Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim (1936-1939). Vulcanul iubirii”, de Pericle Martinescu: „Dacă există vraci în domeniul artei, Enescu este unul” 
 
#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: Modificarea ortografiei limbii române, susținută de „filologii” improvizați




 
Comentarii








Cele mai recente postari