Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
03:33 19 07 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală „Un tătar din România“, de Tasin Gemil. Capitolul I - „Rădăcinile și copilăria“, o poveste de viață plină de aventură și istorie

ro

20 Jun, 2024 17:00 1820 Marime text
Tatăl lui Tasin, Tahir (primul din stânga), împreună cu verii săi, Omer şi Ismail
  •  Lucrarea scriitorului Tasin Gemil „Un tătar din România. Amintiri, confesiuni, mărturii, evaluări ale unui universitar istoric, fost deputat și ambasador“ este dedicată relațiilor interetnice dintre tătari, turci și români, constituind un excelent studiu, documentat, despre tătari.
  • Mulți cititori, atât tătari, cât și români, au apreciat cartea ca fiind extrem de captivantă, citindu-se ca o adevărată operă literară. 
  • Capitolul I: „Rădăcinile și copilăria“ are 77 de pagini și este compus din 10 subcapitole.
 
În ediția de azi, prezentăm primul capitol din volumul „Un tătar din România. Amintiri, confesiuni, mărturii, evaluări ale unui universitar istoric, fost deputat și ambasador“ al scriitorului Tasin Gemil.

Lucrarea este dedicată relațiilor interetnice dintre tătari, turci și români   și poate constitui un excelent studiu, documentat, despre tătari. Mulți cititori, atât tătari, cât și români, au apreciat cartea ca fiind extrem de captivantă, citindu-se ca o adevărată operă literară. 
 
Capitolul I: „Rădăcinile și copilăria“ are 77 de pagini și este compus din 10 subcapitole după cum urmează.
 
- Strămoșii mei au venit din Crimeea,
- Străbunicul meu a fost primarul Medgidiei,
- „Cap de turc” al lui Jean Steriadi este de fapt „Cap de tătar”,
- Viața cotidiană din Osmancea,
- Întâmplări cu bunica,
- Caii bunicului,
- Prietenii din Medgidia,
- Datini vechi tătărești,
- Cele mai vechi amintiri,
- Relațiile interetnice din Dobrogea.

„Dragă Cititorule, pornim de aici și mergem împreună pe un drum mai lung de 75 de ani. Vom străbate nu numai timpul, ci și întinsul pământului, unde vom întâlni oameni buni și răi, obiceiuri și întâmplări de toate felurile, pe care vom încerca să le înțelegem, coborând adeseori și în istorie, chiar cu mulți ani în trecut. Pentru ca această călătorie să fie cât mai agreabilă, îți propun, drag prieten de drum, să purtăm o conversație imaginară. Adică, eu voi încerca să intuiesc care ar fi problemele care tear putea interesa și cele care nu sunt prea bine cunoscute, pentru a căuta să le lămurim, așa cum cred eu că ar trebui făcut. Cum este și firesc, trebuie să începem cu începutul. În același timp, vreau sămi exprim dorința ca însoțitorii mei în această călătorie, sper interesantă și instructivă, să fie în primul rând tinerii, tătari, turci, români și de alte origini etnice sau religioase; pentru mine, toți sunt tineri și îi iubesc pe toți, deopotrivă. Vreau să le dezvălui multe lucruri noi și, sper, folositoare în această călătorie în timp, la care îi invit pe toți cei care vor să cunoască din interior nu numai comunitatea tătară, ci și oamenii pe care iam întâlnit, locurile îndepărtate în care am trăit și am muncit sau prin care am trecut dea lungul vieții mele“, scrie autorul.

 
Tasin Gemil vorbește în primul subcapitol  - Strămoșii mei au venit din Crimeea - despre strămoșii săi:
„Cred că străbunicul meu și familia lui s‐au aflat în primele valuri de refugiați de după Războiul Crimeii. Unii din acești refugiați, între care și familia străbunicului meu, sau oprit în Medgidia“.
 

Tasin Gemil își amintește cu dragoste de mama sa Eriane.

„Mama mea, Eriane, era țărancă din Osmancea. Făcuse câteva clase de școală în sat, știa să scrie și să citească în limba română, dar cu mare dificultate. În schimb, citea Coranul fluent și cu melodia necesară. Mama mea avea o voce cristalină. Îmi plăcea să o ascult citind melodios Coranul, dar și atunci când făcea treabă în casă, cântând vechi cântece tătărești și turcești“.

 
Tot în primul subcapitol - Strămoșii mei au venit din Crimeea – autorul scrie și despre limba tătara vorbită în Dobrogea, mai ales în zona rurală, despre care spune că „este un grai al dialectului de stepă“.
 
Din subcapitolul al doilea – „Străbunicul meu a fost primarul Medgidiei“ – aflăm că străbunicul lui Tasin Gemil a fost primar, ajutor de primar și consilier:

„Documentele din arhivele constănțene consemnează faptul că străbunicul meu a deținut, după 1878, funcția de primar în mai multe mandate, alternând la conducerea urbei când Hagi/Agi Kerim când Kemal Agi Amet. Străbunicul meu a fost primar, ajutor de primar și consilier“.
 

În acest subcapitol, autorul vorbește despre rudele sale: străbunici, bunici, mătuși, unchi și părinți.

„Revenind acum la rădăcinile mele, pot spune că sunt un amestec de tat și kîpceak, poate și ceva de laz. Adică, partea aternă, din Bağcesaray, este de origine tat, iar partea maternă, din zona Djanköy, este kîpceak“, a dezvăluit Tasin Gemil.




În subcapitolele 3, 4, 5 și 6 -  „«Cap de turc» al lui Jean Steriadi este de fapt «Cap de tătar»”, „Viața cotidiană din Osmancea“ „Întâmplări cu bunica“ și „Caii bunicului“, Tasin Gemil povestește cu dor despre copilăria sa, despre bunici și momentele pline de fericire.
 

„Bunicul meu avea cea mai arătoasă casă din tot satul. Casa bunicului era construită din piatră roșcată neșlefuită, netencuită pe dinafară, era înaltă și trainică ca o cetate. Avea o mică grădină cu flori în față, unde se afla veranda deschisă. Casa bunicului nu semăna nicidecum cu casele fraților săi, care erau case tătărești tipice de stepă, adică joase, stil vagon, cu ferestre mici, clădite din chirpici (cărămizi de pământ nearse) și acoperiș cu olane. Casa bunicului semăna cu tipul de case al muntenilor din Crimeea, dar și cu unele case din orașele României. Era, cred, unicat ca stil între casele tătărești din Osmancea și nu numai“, relatează Tasin Gemil.

Autorul își amintește cu drag de întâmplările haioase din copilărie și despre bunica sa.

„Dimineața, bunica mă aștepta în camera de la intrare, care avea vatră și servea ca bucătărie și sufragerie. Îmi punea în față, pe măsuța joasă rotundă, numită qona, o cană mare cu lapte proaspăt fiert și o felie de pâine albă moale unsă cu unt topit și cu magiun de pepeni“, relatează scriitorul. 

„O altă întâmplare oarecum amuzantă legată de bunica mea este din perioada în care ea se mutase, împreună cu familia unchiului Sabri, în Medgidia, lângă mătușa Sanie, care rămăsese văduvă. În timpul unei vizite a lui Nicolae Ceaușescu la Medgidia, bunica mea a ținut morțiș să meargă și ea săl vadă pe „patșa” (padișah); așa îi spunea ea lui Nicolae Ceaușescu. Unchiul Sabri a trebuit să o ducă acolo unde lumea fusese adunată săl salute pe „patșa”, deoarece bunica credea cu tărie întro veche zicală orientală, potrivit căreia persoana care reușea să vadă trei padișahi, avea să trăiască mult și o să ajungă în Rai“, citim în subcapitolul Întâmplări cu bunica“.

În subcapitolul „Caii bunicului“, Tasin Gemil relatează cu tristețe despre campania de castrare a cailor.

„Se pregătea colectivizarea, voiau să transforme toți caii în animale de muncă. Apoi, caii din România au fost masacrați, probabil din porunca Moscovei, pentru ca țăranii să fie lipsiți astfel de mijloace de muncă și să fie forțați să intre în colectiv. Ulterior, apreciatul poet ieșean George Lesnea a scris o poezie emoționantă despre acest episod trist din istoria României. (..) Nu știu cum, bunicul reușise săși salveze cei doi armăsari de la castrare. Bunicul meu era un om deosebit de isteț. Se povestea că reușise să fugă din prizonieratul bulgar și să ajungă în satul său, după mai bine de o lună, trecând prin multe peripeții“, își amintește Tasin Gemil.


Subcapitolul „Prietenii din Medgidia“ este dedicat prietenilor Sufi, Zechir, Orhan, Șeuchi, Enver, Turan, Sîmay (Ismail), Ferit, Șenol, Emin, Faruc, Iucsel, Nedim, împreună cu care a avut parte de diferite peripeții. 

„Distracția noastră preferată primăvara era plecarea în grup pe câmp, să culegem ghiocei, iar vara scăldatul în balta Cotomal (Cotul Malului) făcută de pârâul Carasu, apoi în Canalul DunăreaMarea Neagră“, își amintește Tasin Gemil.


Subcapitolul „Datini vechi tătărești“ este dedicat sărbătorilor.

„Pentru noi, copiii, Bayramul era cea mai mare sărbătoare. Îmi aduc aminte de pregătirile pentru Bayram. Erau, atunci, la fel cum sunt, și acum, la creștini, pregătirile pentru Crăciun sau Paște. Toată lumea intra în atmosfera de sărbătoare. Femeile făceau mâncăruri alese, baclavale, pișcoturi și cornulețe; mama mea făcea și vreo 1012 cozonaci, în cratițe și tăvi. Bărbații se ocupau de cumpărături, inclusiv și îndeosebi îmbrăcăminte și încălțăminte pentru copii“.

 
Autorul relatează despre nunțile faimoase, care erau aranjate, despre  obiceiul de răpire a fetelor, dar și despre circumcizia băieților.

„Răpirea fetelor a fost un obicei practicat și în anii 1970, chiar 1980. De obicei, și aceste răpiri erau aranjate din timp, de comun acord cu fata. Recurgeau la ea fetele care nu primeau asentimentul părinților pentru a se căsători cu iubitul. Tătarii dobrogeni au renunțat, cred, încă din anii 1950, la răpirile forțate, fie și din cauza legislației deosebit de aspre în materie a regimului comunist. Nunțile din perioada interbelică mai păstrau încă tradiția ancestrală“ scrie Tasin Gemil.

 

Subcapitolele „Cele mai vechi amintiri“ și „Relațiile interetnice din Dobrogea“ prezintă diverse evenimente și episoade triste din viața tătarilor din Medgidia.

„Venirea armatei ruse și represaliile care au urmat asupra unei însemnate părți a tătarilor din Dobrogea, care au fost acuzați că șiau ajutat și adăpostit frații refugiați din Crimeea, în timpul războiului, au provocat multă teamă în comunitatea tătară. Se răspândise chiar și un zvon, potrivit căruia toți tătarii din Dobrogea urmau să fie deportați de către ruși, ca și tătarii din Crimeea, în Asia Centrală și Siberia. Nu știu în ce măsură această știre a fost reală?! Posibil să fi fost un ecou târziu al deportării tătarilor din Crimeea (18 mai 1944), dar tătarii dobrogeni erau convinși de faptul că România sa opus atunci acestei acțiuni decisă la Moscova. Loialitatea tătarilor față de România a devenit mai puternică și datorită acestei protecții punctuale (prezumtive). Deportarea era o realitate istorică dureroasă în conștiința colectivă a tătarilor. (...). Regimul comunist nu cred că a fost agreat de tătari, deși marea lor majoritate trăia în sărăcie și ignoranță, pentru simplul motiv că acest regim fusese adus de ruși, față de care tătarii simțeau o teamă viscerală. În plus, tătarii dobrogeni fuseseră avertizați în privința comunismului de conaționalii lor antibolșevici din Crimeea, refugiați printre ei, în număr mare, în anii 19431944“, dezvăluie autorul.

Tasin Gemil relatează și despre confuzia dintre turci și tătari, pentru că este importantă.

„În 1960, când am ajuns în Iași, ca student, de tătari se pomenea doar la cursul de istorie medievală și nu în mod pozitiv. În Moldova acelor ani nici nu se știa că în România există tătari. Pentru moldovenii din anii studenției mele, tătarii erau doar niște hoarde de prădători. „Stăi, bre! Dară nu dau tătarii!” era o expresie des folosită în Iași. Mărturisesc că nu mă simțeam deloc confortabil când auzeam așa ceva. Mulți colegi deai mei de facultate au aflat că sunt tătar abia după ’90. Știau că sunt turc. Nam zis că nu sunt turc. Așa făceau și mulți alți tătari. Era complexul celui lipsit de protecția propriului stat național, stat în măsură săi apere și demnitatea națională. De aceea, noi, tătarii, poate înțelegem mai bine ceea ce simt acum românii cinstiți care trăiesc în străinătate, atunci când sunt blamați ca cerșetori, hoți și violatori. Dar, spre deosebire de tătari, acești români au un stat național, care are datoria să le apere demnitatea națională“, a relatat autorul volumului. 


Cine este Tasin Gemil

 

Născut în Medgidia, pe 21 septembrie 1943, într-o familie de origine musulmană, Tasin Gemil a urmat cursurile Școlii elementare de șapte ani cu predare în limba tătară din Medgidia (1949-1956), apoi Liceul Mixt din Medgidia - actualmente Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu" (1956-1960), și apoi cursurile Facultății de Istorie-Filozofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza" din Iași.

În iunie 1976 a susținut teza de doctorat, la Universitatea „Al.I. Cuza” Iași, cu titlul: „Țările Române în contextul politic internațional” (1621-1672) (publicată la Editura Academiei Române, în 1979, 231 pag.) În anul 1999, Tasin Gemil a primit titlul de Cetățean de Onoare al localității natale.

Tasin Gemil a semnat 12 volume de autor, 8 volume  de coautor, 8 volume ca editor, circa 100 de studii științifice în reviste de specialitate din țară și din străinătate, peste 60 de recenzii, polemici și note; a înființat și editat 2 reviste științifice; a susținut mai mult de 100 de comunicări științifice la manifestări științifice interne și internaționale; a publicat câteva sute de articole și interviuri în ziare românești și străine; a fost protagonist la peste 200 de emisiuni radio și TV în țară și străinătate, însumând mai mult de 60 ore de emisie; a luat cuvântul de peste 1000 ori la întruniri naționale și internaționale, cu caracter  științific, cultural, politic, diplomatic.

În calitate de ambasador român a elaborat aproximativ 1500 de documente diplomatice. 96 colegi de breaslă din țară și străinătate, inclusiv somități, au contribuit cu lucrări științifice la două volume omagiale, care au fost publicate cu ocazia împlinirii vârstei de 60 și, respectiv, de 70 de ani.

 

Va urma!

 
Volumul poate fi descărcat de mai jos. Dimensiune fișier: 37,6 MB


 Citește și:

 #DobrogeaDigitală „Un tătar din România“, o lucrare dedicată relațiilor interetnice dintre tătari, turci și români

Interviu acordat cotidianului ZIUA de Constanța Istoricul Tasin Gemil - „Societatea de astăzi se depersonalizează rapid, pentru că ignoră istoria proprie și pe cea generală“ 


Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Comentarii








Cele mai recente postari