Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
02:55 19 02 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”, de Pericle Martinescu Profesorul Mihail Dragomirescu, evocat de studentul Pericle Martinescu

ro

18 Jan, 2020 00:00 1619 Marime text
În volumul „Figuri în filigran”, Pericle Martinescu reuneşte o suită de amintiri şi schiţe de portrete dintr-o epocă al cărei martor privilegiat a fost, oferind, cu talent şi deplină sinceritate, o preţioasă imagine  a lumii literare interbelice.
 

 
Fragmentul citat mai jos este un text scris în toamna anului 1942, prilejuit de moartea profesorului Mihail Dragomirescu, cel care, „mai mult decât oricare altul, a format sau a asistat la ridicarea câtorva generaţii de poeţi şi prozatori, de cărturari, de dascăli, de gazetari, de oameni politici chiar”.
 
Pericle Martinescu rememorează, cu această ocazie, cu farmecul caracteristic, un episod din perioada în care era student la Filosofie, dar mergea şi la cursurile de la Litere, unde era atras de atmosfera boemă şi de chipul unei fete de care se îndrăgostise. Profesorul Dragomirescu îl prindea mereu cu teoria neînvăţată şi îi amâna examenul, provocând furia şi frustrarea junelui amorezat.

„Am fost la înmormântarea profesorului Dragomirescu mai mult din nostalgie pentru vremurile când eram student, uneori rătăcit şi pe la el. Frumoase vremuri, când nu aveam ce mânca şi umblam cu un pardesiu care îmi ţinea iarna loc şi de palton, pe cap cu o pălărie ca vai de ea, în picioare cu pantofi găuriţi în talpă. Eram însă plin de visuri, de orgoliu, de libertate. Deşi student la Filosofie, aveam mai mulţi prieteni la Română şi îmi petreceam timpul liber dintre cursuri mai mult la amfiteatrul  «Odobescu», unde mă atrăgea, e drept, şi o fată după care mi se aprinseseră călcâiele.
 
Puţini ştiau că urmez Filosofia, după cum cei de la Filosofie, când mă vedeau pe la «Titu Maiorescu», credeau că sunt pe acolo doar în trecere. De fapt, dădeam examene la Filosofie, dar de citit citeam mai mult literatură. Totuşi, cursurile  profesorului Dragomirescu nu mă interesau, dar mă pasiona atmosfera de acolo. Era multă boemă, o ambianţă literară, se făceau legături între studenţii cu aceleaşi preocupări, care scoteau reviste sau colaborau la revistele literare. La seminariile şi mai ales la şedinţele Institutului de Literatură - înfiinţat şi patronat de Mihalache şi ale cărui dezbateri se ţineau la Fundaţia Carol - participau toţi băieţii din Facultate care începuseră să scrie, unii erau deja lansaţi (ca Octav Şuluţiu, Eugen Ionescu, . Neagu Rădulescu, Aurel Chirescu) şi care se agitau, făceau scandal, uneori polemizau chiar cu maestrul.
 
Indulgent şi bonom. acesta, care n-a fost, de fapt, şi nu i se spunea decât «Profesorul», îi privea pe toţi cu simpatie, le înţelegea expansivitatea, căuta să le potolească excesele tinereţii cu sfaturi, date pe un ton părintesc, îi încuraja pe cei mai mulţi, acordându-le chiar subvenţii băneşti, îi mustra pe cei ce se lăsau pe tânjală, dar îi trecea pe toţi la examene, chiar dacă nu ştiau Teoria poeziei si nu citiseră Integralismul.
 
Între el şi studenţi erau raporturi de camaraderie şi cursurile, dar mai ales seminariile lui se transformau într-un fel de dezbateri literare, ca în agora, unde fiecare avea dreptul şi libertatea de a expune o teză şi a susţine o idee. Profesorul stătea la catedră şi asculta câte o lucrare, dar asculta numai el, căci clasa vorbea, râdea, se plimba în sus şi în jos, fară să ţină seama de apelurile la linişte pe care le făcea cu glasul său stins, subţire, ca de tenor foarte oboist. După lecţii se retrăgea în cancelarie, epuizat, ca şi cum ar fi suportat greu ora de seminar. In cancelaria de la amfiteatrul «Odobescu», îşi petrecea el cea mai mare parte a timpului. Acolo primea pe orice student care voia să-i vorbească, îl invita să stea pe scaun, îl bătea prieteneşte pe umăr - pe fete le giugiulea, căci nu pierduse gustul formelor perfecţiunii feminine.

 

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!

„Eram plin de teribilismul meu!”
 
Ca student la Filosofie, am avut numai un examen de dat la Dragomirescu. Nu am urmat cursurile lui, iar la seminarii mă duceam mai mult din curiozitate. A trebuit totuşi să prezint o lucrare la seminar, din care să reiasă că am studiat opera profesorului, si această lucrare am întocmit-o (mărturisesc acum, la moartea lui), cu ajutorul fetei de care eram îndrăgostit şi care era una dintre cele mai bune studente ale lui, cunoscând la perfecţie complicatul său sistem estetic, atât de greu de digerat.  (Și iarăsi mărturisesc că această fată nu mi-a oferit nimic ca răsplată a iubirii ce i-o arătam, decât că s-a înduplecat să mă «ajute» să fac lucrarea, pe care am prezentat-o profesorului ca fiind făcută de mine.) Destinul s-a răzbunat însă. La examen, profesorul nu s-a mai lăsat înşelat. M-am prezentat la examinare, în faţa lui, de multe ori într-o sesiune, şi dacă nu era pe acolo şi «muza» cu pricina, poate că m-aş fi lăsat păgubaş.
 
De fiecare dată profesorul îmi punea câte o întrebare din domeniul literaturii: despre Shakespeare, Ibsen, Caragiale, Eminescu etc., sau din operele lui: Copilul cu trei degete de aur, Fabule de Bucov şi altele, apoi, în partea a doua a examenului, o întrebare de teorie literară. La primele întrebări răspundeam totdeauna satisfăcător sau chiar bine, dar la celelalte mă împotmoleam. Profesorul zicea că n-am învăţat, nu mă trântea, ci mă trimitea acasă, să «mai citesc» şi să viu să dau din nou examen după ce voi «citi şi teorie». Aşa s-a întâmplat exact de cinci ori. Ultima oară, a şasea, când s-a hotărât să ţină examenul în amfiteatru, deci cu asistenţă (până atunci, ne chema în cancelarie, câte unul sau câte doi), astfel că aveam la spate o sală întreagă de spectatori.
 
Eram intimidat la culme. M-a întrebat câteva chestiuni de literatură, şi i-am răspuns corect. Mi-a pus apoi o întrebare din Teoria poeziei, la care am tăcut chitic, mi-a pus încă una, aceeaşi tăcere; a treia, la fel. A încercat cu Integralismul, dar acolo eram şi mai «clei». Profesorul s-a uitat blând la mine si mi-a spus: «Hai, du-te şi mai citeşte, că n-ai citit nimic, nu vezi!» Era a şasea oară. În spatele meu, vreo patruzeci de srudenţi care urmăreau scena (printre ei şi fata la care îmi zburau mereu gândurile). Deodată, am simţit că mă cuprinde furia, mi s-a urcat sângele la cap, nu m-am mai putut stăpâni şi am izbucnit: «Domnule profesor, sunteţi abuziv.
 
Aţi văzut că la problemele de literatură v-am răspuns bine, dar la teorie nu, deoarece mi-este imposibil să pricep sistemul dv., şi nu vreţi să-mi daţi nota. Sistemul dv. vă aparţine, el poate să fie bun, dar de ce ne obligaţi pe noi să-l învăţăm pe dinafară? Nu ne interesează, şi chiar de l-am învăţa, l-am uita imediat ce am ieşi pe uşă. De mine nu se prinde, v-o declar franc!» M-am ridicat furios din pupitru, mi-am luat pălăria (era în luna iunie) şi am ieşit trântind uşa. Credeam că ceilalţi au să mă aplaude: Nimeni n-a scos o vorbă.
 
Profesorul s-a uitat - sau poate nici nu s-a uitat - la mine, m-a lăsat să ies şi a început să examineze pe următorul. Afară, pe coridor, am avut câteva clipe satisfacţia unei victorii şi mândria că i-am aruncat-o verde în faţă, în auzul tuturor studenţilor. Eram plin de teribilismul meu!
 
După câteva minute însă, a început să-mi pară rău de tot ce făcusem. Îmi spuneam că a fost un gest nesocotit din partea mea, că nu se cuvenea să am asemenea ieşire în faţa unui bătrân şi respectabil profesor universitar, mai ales când nu ştiam nici lecţia. Mă plimbam singur pe coridor, cu sufletul din ce în ce mai apăsat de remuşcări.
 
Profesorul a ieşit, după o jumătate de ceas, din amfiteatru şi a trecut în cancelarie. Nu mă văzuse, eram la capătul celălalt al coridorului. Am aşteptat câteva secunde, şi, cu hotărârea nestrămutată de a-i cădea în genunchi, am intrat la el. L-am surprins stând la fereastră, în picioare, privind cerul albastru de deasupra Şcoalei de Arhitectură. Eram numai noi doi în încăpere. «Ce-i, Pericle?» m-a întrebat, ca şi când nimic nu s-ar fi petrecut cu trei sferturi de ceas mai devreme. «Domnule profesor, vă rog din adâncul sufletului să mă iertaţi pentru cele ce am spus. Am făcut-o într-un moment de nesocotinţă, şi vă rog să mă credeţi că îmi pare foarte rău». «Bine, bine, nu-i nimic. Du-te acasă şi citeşte, şi vino mâine să te ascult». Și m-a bătut părinteşte pe umăr. Parcă m-ar fi mângâiat. În ziua aceea am fost cu adevărat fericit, mă învinsesem pe mine însumi, iar lui îi câştigasem simpatia.
 
A doua zi, am venit ca de obicei să «mă asculte». Era în cancelarie. Nu mi-a pus nici o întrebare, ci mi-a cerut carnetul de student să-mi treacă nota. «Ia spune, ai nevoie de notă mare, ai vreo bursa?» ... La asta nu mă aşteptam. I-am spus că am, într-adevăr, bursă, dar că o să mă descurc eu. Mi-a scris în carnet nota zece. (Mă ştia din scris.)
 
Acesta era profesorul Mihail Dragomirescu. Mihalache, cum îi spunea toată lumea, în ironie. Era ţinta atacurilor cafenelei, ale presei, dar cine nu l-a cunoscut îndeaproape a pierdut o mare parte din farmecul vieţii de student. Se confundase cu Universitatea, iubea studenţii, înţelegea tineretul, îi ierta multe năzdrăvănii şi, mai presus de toate, iubea literatura cu patima unui fanatic, iar acolo unde vedea o scânteiere de talent sau de dragoste pentru fenomenul literar, făcea orice ca s-o ajute.”

 
#citeşte mai departe în „Figuri în filigran“
#„Figuri în filigran“
#Autor Pericle Martinescu

Dacă în urmă cu 122 ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“. 
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA de Constanţa (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanţa sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.

 
Sursa foto: Arhiva ZIUA de Constanţa
 
Citeşte şi:
 
#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”: Pericle Martinescu şi Eugen Ionescu - corespondenţă din Paris

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: Martor al sublimei prietenii dintre Panait Istrati şi Nikos Kazantzakis

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: „George Enescu - frumoasă viaţă, fericit destin!”

#DobrogeaDigitală „Umbre pe pânza vremii”, de Pericle Martinescu: Sărbătorind doctoratul lui Mircea Eliade, în Târgul interbelic al Moşilor

#DobrogeaDigitală: Pericle Martinescu, despre Mircea Eliade şi angoasa înstrăinării
 
 
#DobrogeaDigitală: Pericle Martinescu şi Emil Cioran, doi noctambuli filosofând într-un oraş adormit
 
 
Comentarii








Cele mai recente postari